Competenţa instanţelor în soluţionarea contestaţiei la poprire
| Comentarii |
|
competenţa instanţelor în soluţionarea contestaţiei la poprire, instanţa de executare este de regulă competentă să soluţioneze contestatia la executare, însă, în cazul urmăririi prin poprire, nu se mai aplică întotdeauna această regulă, ci criteriul în raport de care se stabileşte competenţa teritorială a instanţei de executare este acela al domiciliului ori sediului debitorului poprit.
Potrivit art. 713 alin. (2) NCPC, dacă domiciliul sau sediul debitorului se află în circumscripţia unei alte curţi de apel decât aceea în a cărei rază teritorială se află instanta de executare, există posibilitatea de opţiune între instanţa de executare şi judecătoria în a cărei rază se află debitorul.
Din reglementarea evocată, se observă că în materie de executare prin poprire instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la poprire nu mai este aceeaşi cu instanţa de executare.
Dacă analizăm soluţia propusă de către legiuitor, vom constata că numai în parte este judicioasă, fiindcă nu s-au avut în vedere toate situaţiile în care se poate formula contestaţie la poprire.
Este judicioasă numai pentru ipoteza în care obiectul contestaţiei îl constituie măsura înfiinţării popririi, legitimitatea procesuală în acest caz nefiindu-i recunoscută terţului poprit. Tocmai pentru acest motiv, instanţa de executare nu este aceeaşi cu instanţa în circumscripţia căreia îşi are domiciliul ori sediul terţul poprit, existând posibilitatea ca măsura să fi fost dispusă de către executorul judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul ori sediul terţul poprit.
Contestatorul, indiferent de calitatea sa în raportul juridic ce se execută silit, are o legitimitate procesuală activă şi ca oricărui reclamant îi este recunoscut dreptul de opţiune între două sau mai multe instanţe deopotrivă de competente teritorial.
De asemenea, când contestatia este formulată de către un ' > terţ, cererea sa are caracterul unei acţiuni petitorii, potrivit art. 714 alin. (4) NCPC, şi trebuie formulată la instanţa în a cărei rază teritorială are domiciliul sau sediul debitorul care se află în posesia bunurilor urmăribile.
Contestaţia la executare se poate formula şi împotriva hotărârii de validare a popririi, caz în care nu se mai limitează dreptul terţului poprit. Considerăm că, într-o asemenea ipoteză, soluţia propusă privind competenţa instanţei nu mai este una judicioasă, dând posibilitatea numai debitorului care are aceeaşi poziţie procesuală cu creditorul să aleagă între instanţa de executare şi aceea în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul ori sediul.
O altă regulă în materia contestaţiei la executare este şi aceea că cererea de lămurire a înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti când este titlu executoriu este de competenţa instanţei care a pronunţat-o.
Observăm că în materie de contestatie la executare, in-stanţele judecătoreşti îşi împart competenţa în sensul că uneori
aceasta revine judecătoriei ca instanţă de drept comun, alteori revine celorlalte instante care au emis titlul executoriu, urmând să ne referim pe rând la fiecare din acestea.
În materie civilă, executorului judecătoresc i-a fost dată plenitudinea competenţei de executare, întreaga sa activitate desfăşurându-se sub controlul judecătoriei în a cărei circumscripţie are loc urmărirea silită.
Supravegherea exercitată de către instanţă sub aspectul legalităţii actelor de urmărire justifică competenţa acesteia în soluţionarea oricărei contestaţii ce s-ar face în legătură cu executarea, în acest caz competenţa determinându-se după instanţa de executare şi nu după instanţa care a pronunţat titlul executoriu.
Practica judiciară mai veche s-a pronunţat în sensul că în toate cazurile trebuie să se recunoască competenţa soluţionării contestaţiei la executare instanţei de fond care învesteşte titlul cu formulă executorie şi care încuviinţează executarea".
Actuala reglementare a renunţat la condiţia formală de învestire a titlurilor cu formulă executorie de către instantele de fond, însă posibilitatea unor confuzii între instanţa de executare şi cea care a soluţionat definitiv cauza evocând fondul subzistă.
Noţiunea de instantă de fond nu este sinonimă cu aceea de primă instanţă. Instanţa de fond poate să fie şi instanţa de apel sau instanţa de recurs, care după schimbarea hotărârii ori modificare, după caz, evocă fondul.
Pentru executarea deciziilor care au evocat fondul în căile de atac, competenţa exclusivă de a verifica condiţiile formale ale titlului executoriu o are numai judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, potrivit art. 650 alin. (1) NCPC.
în acelaşi sens, în practica judecătorească au fost pronunţate soluţii care au recunoscut judecătoriei competenţa de a soluţiona o contestaţie la executare împotriva actelor emise în baza hotărârii tribunalului privind drepturile salariale chiar dacă învestirea cu formulă executorie s-a făcut de această instantă care a soluţionat pe fond cauza ’.
În procedura popririi terţii justifică interesul de a formula contestaţia la poprire atunci când invocă un drept propriu asupra conturilor, titlurilor de valoare sau bunurilor mobile indisponi-bilizate prin înfiinţarea popririi.
Fiindcă de regulă terţii urmăresc scoaterea de sub urmărirea silită a valorilor indisponibilizate, aceştia nu au interesul să solicite pe calea contestaţiei lămurirea titlului executoriu, ci dimpotrivă înlăturarea lui ca inopozabil, ceea ce duce la concluzia că instanţa de executare este competentă să soluţioneze contestaţia la poprire ca pe una ce priveşte actele de executare''.
Instanţa care a pronunţat hotărârea pusă în executare este competentă să soluţioneze o contestaţie la poprire numai atunci când i se cere să lămurească dispozitivul titlului executoriu, fiind singura în măsură să înlăture ambiguităţile care fac titlul inexecutabil.
în stabilirea competenţei soluţionării contestaţiei la titlu, legiuitorul a făcut distincţie între titlurile care constau în hotărâri judecătoreşti sau cele ce emană de la un organ jurisdicţional şi toate celelalte înscrisuri care, potrivit legii, pot servi ca titlu executoriu.
Cu privire la toate celelalte înscrisuri care potrivit legii pot servi ca titluri executorii, s-a stabilit în favoarea instantei de executare competenţa lămuririi titlului, dar nu s-a spus nimic cu privire la titlurile ce emană de la un organ jurisdicţional, lăsând să se înţeleagă că aceste titluri sunt asimilate hotărârilor judecătoreşti.
Dacă titlurile ce emană de la organul cu activitate jurisdic-ţională sunt asimilate hotărârilor judecătoreşti, se pune problema procedurii după care se vor lămuri.
în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia lămurirea titlurilor ce emană de la un organ jurisdicţional trebuie să se facă de către organul emitent, ca şi în cazul hotărârilor judecătoreşti, fiind aplicabile prin analogie dispoziţiile art. 713 alin. (3) NCPC''.
Este adevărat că organul emitent al titlului este în măsură să-l lămurească, dar ne punem întrebarea după ce procedură
- în absenţa unei reguli exprese în lege având în vedere procedura după care se soluţionează contestaţiile împotriva unui act administrativ fiscal.
Deciziile de impunere, precum şi celelalte acte administrative fiscale pot face obiectul contestaţiei care se soluţionează într-o procedură administrativă de structuri specializate din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene sau de către autoritatea emitentă, după caz.
Organul competent să soluţioneze contestaţia în funcţie de motivele invocate se pronunţă printr-o decizie, potrivit art. 209 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., în baza căreia se va emite un alt act fiscal care poate să fie pus în executare.
Procedura administrativă în cadrul căreia se fac verificări de fapt şi de drept privind actul fiscal are caracterul unei proceduri jurisdicţionale, structurii specializate pentru soluţionarea sa fiindu-i recunoscute competenţe în acest sens.
Potrivit art. 713 alin. (3) NCPC, „contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Dacă o asemenea contestatie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instantei de executare”.
Din această reglementare rezultă că, în toate cazurile în care titlul executoriu emană de la un organ cu atribuţii jurisdicţionale, competenţa de a-l lămuri îl are acesta şi nu instanţa de executare.
Soluţia este diferită pentru ipoteza în care titlul a fost modificat în urma controlului judecătoresc de către instanţa de contencios administrativ, când competenţa lămuririi înţelesului, întinderii sau aplicării sale o are numai instanţa de contencios administrativ.
