Incidente procedurale în cursul procedurii validării popririi
| Comentarii |
|
incidente procedurale în cursul procedurii validării popririi, desfăşurându-se după toate regulile procedurale privitoare la judecata în primă instanţă, procedura de validare a popririi este susceptibilă de incidente procedurale determinate de voinţa părţilor sau indiferent de aceasta, de natură să întrerupă cursul procedurii, să-l temporizeze, respectiv să sisteze definitiv judecata.
Recunoscând procedurii validării popririi toate însuşirile unei proceduri contencioase, potrivit principiului disponibilităţii părţile pot să facă acte de dispoziţie în sensul că debitorul ori terţul poprit achiesează la apărările creditorului sau la hotărârea de validare, iar creditorul renunţă la judecata cererii, la obiectul dedus judecăţii.
în cursul procedurii părţile pot stinge litigiul prin încheierea unei tranzactii în condiţiile art. 438 NCPC sau ca urmare a medierii.
Efectele actelor de dispoziţie săvârşite de către părţi în procedura popririi trebuie analizate în raport de regimul juridic al coparticipării reglementat de art. 60 NCPC.
Faţă de interesul validării popririlor prin aceeaşi hotărâre de validare în ipoteza unei coparticipări procesuale, actele de dispoziţie făcute de către o parte nu pot să producă efecte păgubitoare faţă de ceilalţi coparticipanţi la judecată. Prin tranzacţie nu se poate agrava situaţia juridică a celorlalţi creditori în sensul ignorării dreptului lor egal de a participa la distribuirea sumei potrivit ordinii de preferinţă.
în raport de scopul urmărit, unul dintre coparticipanţi se poate opune la consfinţirea unei act de dispoziţie dacă este păgubitor, instanţa fiind obligată să verifice dacă prin încheierea lui părţile nu au urmărit fraudarea interesului altei persoane.
O altă formă de manifestare a principiului disponibilităţii în procesul civil este şi aceea a recunoaşterii în tot sau în parte a pretenţiilor reclamantului. în limita recunoaşterii, instanţa pronunţă o hotărâre în condiţiile art. 436 NCPC. Pentru pronunţarea unei asemenea hotărâri, în cazul coparticipării procesuale acordul unanim al reclamanţilor se impune, însă în lipsa unui asemenea acord instanţa poate să substitui acordul aceluia care se opune în mod abuziv.
Cursul judecăţii validării popririi se poate opri în mod temporar din împrejurări voite de părţi, ca în cazurile prevăzute de art. 411 NCPC, ori indiferent de voinţa lor, suspendarea operând de drept sau fiind lăsată la aprecierea judecătorului.
Oprirea cursului procesului are loc şi ca o sancţiune pentru culpa reclamantului care nu îşi îndeplineşte acele obligaţii procesuale în legătură cu desfăşurarea judecăţii. Potrivit art. 242 NCPC, judecătorul îi pune în vedere reclamantului prin încheierea de suspendare motivul suspendării, judecată urmând să fie reluată numai după îndeplinirea obligaţiilor procesuale pentru care s-a dispus suspendarea.
Pasivitate părţilor manifestată în cursul procesului civil este sancţionată cu sancţiuni mult mai grave precum perimarea sau prescripţia dreptului de a mai solicita executarea silită.
Procedura validării se poate stinge definitiv ca urmare a sancţiunii perimării determinată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecata cererii. Sancţiunea perimării ce poate interveni în cursul judecării cererii de validare a popririi ridică unele chestiuni a căror dezbatere prezintă interes.
Perimarea este reglementată ca o sancţiune procedurală aplicabilă atât în faza de judecată, cât şi în aceea de executare silită, condiţiile în care operează, precum şi efectele fiind asemănătoare, numai în vechea reglementare termenele de perimare erau diferite.
Ca urmare a lipsei de stăruinţă a reclamantului, respectiv a creditorului, cererea de chemare şi cea de executare silită se prescriu în termen de şase luni dacă de la ultimul act de procedură în mod culpabil nu s-a stăruit în finalizarea procedurii.
Condiţiile în care operează această sancţiune nu ridică probleme deosebite, însă sediul diferit în care sunt reglementate impune câteva precizări privind textul aplicabil în cazul în care se va constata perimarea, respectiv dacă se va constata perimarea unei cereri de chemare în judecată ori, dimpotrivă, perimarea executării silite.
Pentru a lămuri această chestiune, vom porni de la natura juridică a cererii de validare. Din punctul de vedere al debitorului poprit, cererea de validare este un act de executare îndeplinit în vederea executării creanţei din titlul executoriu, în baza căruia a fost înfiinţată poprirea.
Faţă de terţul poprit, procedura validării este o veritabilă cerere de chemare în judecată în primă instanţă prin intermediul căreia se urmăreşte obligarea acestuia dinainte la plata creanţei în limita sumei pe care o datorează debitorului.
în literatura juridică s-a susţinut că procedura validării, prezentând aspectul unui proces civil, trebuie să fie supusă tuturor regulilor prevăzute pentru judecata în primă instanţă, fără nicio derogare cu privire la incidentele procedurale sau la sancţiunile ce se pot aplica în această procedură"!.
Este incontestabil că faţă de terţul poprit cererea de validare a popririi are caracterul unei cereri de chemare în judecată, dar nu trebuie să se ignore faza procesuală în care este formulată, şi anume aceea a executării silite, ca ultimă fază a procesului civil, cu unele particularităţi faţă de judecata în primă instanţă.
Judecata de urgenţă şi cu precădere este un deziderat al procesului civil în faza executării silite, ceea ce presupune stabilirea unor termene scurte înăuntrul cărora părţile să îndeplinească actele procedurale, disciplinându-le conduita astfel încât creanţa creditorului să se realizeze într-un termen cât mai scurt.
Pentru a se asigura aplicarea regulilor procedurale specifice procedurii executării silite, considerăm că sunt aplicabile dispoziţiile art. 696 NCPC, şi nu dispoziţiile art. 416 din acelaşi cod, care reglementează perimarea cererii de chemare în judecată. Un argument în plus în sprijinul acestei opinii este şi acela că, în cazul executării silite, perimarea nu mai operează decât la cererea părţii interesate, instanţa nu o mai invocă din oficiu ca în celălalt caz.
De asemenea, în cazul perimării executării silite, efectele nu se extind la actele de executare care au dus la realizarea în parte a creanţei. Aceste deosebiri sunt în favoarea scopului urmărit în tot cursul procedurii executării silite, şi anume realizarea creanţei într-un termen previzibil, astfel că opinia exprimată este în concordanţă cu scopul urmărit.
