Durata maximă legală a timpului de muncă
| Comentarii |
|
durata maximă legală a timpului de muncă,
Reglementarea actuală a Codului muncii
Art. 114. (1) Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.
(2) Prin excepţie, durata timpului de muncă, ce include şi orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 4 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână.
(3) Pentru anumite activităţi sau profesii stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, se pot negocia, prin contractul colectiv de muncă respectiv, perioade de referinţă mai mari de 4 luni, dar care să nu depăşească 6 luni.
(4) Sub rezerva respectării reglementărilor privind protecţia sănătăţii şi securităţii în muncă a salariaţilor, din motive obiective, tehnice sau privind organizarea muncii, contractele colective de muncă pot prevedea derogări de la durata perioadei de referinţă stabilite la alin. (3), dar pentru perioade de referinţă care în niciun caz să nu depăşească 12 luni.
(5) La stabilirea perioadelor de referinţă prevăzute la alin. (2)-(4) nu se iau în calcul durata concediului de odihnă anual şi situaţiile de suspendare a contractului individual de muncă.
(6) Prevederile alin. (1 )-(4) nu se aplică tinerilor care nu au împlinit vârsta de 18 ani.
30.1. Durata maximă legală a timpului de muncă (art. 114 C. muncii, republicat)
Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de muncă stabileşte că timpul de lucru maxim la nivel săptămânal, inclusiv orele suplimentare, nu poate depăşi 48 de ore. Statele membre au libertatea să prevadă în reglementările naţionale anumite perioade de referinţă la care să fie raportată durata maximă a timpului de muncă, fără ca acestea să poată depăşi 4 luni calendaristice.
Directiva europeană a determinat în anul 2005 modificarea duratei maxime a timpului de lucru, reglementată în mod extrem de rigid până la acel moment prin dispoziţiile Codului muncii. O.U.G. nr. 65/2005 pentru modificarea şi completarea Codului muncii a stabilit posibilitatea angajatorului de a prelungi durata timpului de muncă peste 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare, cu condiţia ca media orelor de muncă calculată pe o perioadă de referinţă de maximum o lună calendaristică să nu depăşească 48 de ore pe săptămână, în dorinţa de a apropia mai mult legislaţia naţională de reglementarea comunitară, Legea nr. 371/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 65/2005 a majorat la 3 luni perioada de referinţă la care se raporta durata maximă a timpului de lucru.
Legea nr. 40/2011 utilizează la maximum libertatea de reglementare acordată prin art. 16 al Directivei 2003/88/CE, stabilind posibilitatea angajatorilor de a prelungi durata timpului de muncă peste 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 4 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână.
CONCLUZIE: Majorarea perioadei de referinţă la care se raportează durata maximă legală a timpului de muncă determină următoarele efecte:
• perioada de referinţă de 4 luni calendaristice se stabileşte în funcţie de organizarea timpului de muncă la nivelul fiecărei unităţi şi este supusă controlului Inspecţiei Muncii, în condiţiile art. 119 C. muncii, republicat;
• prelungirea perioadei de referinţă la 4 luni calendaristice se aplică tuturor categoriilor de angajatori, fără a avea relevanţă dacă aceştia au organizat schimburi de lucru ori programe individualizate de muncă;
• perioada de referinţă la care se raportează durata maximă legală a timpului de muncă nu este aplicabilă în cazul anumitor categorii de angajaţi, identificaţi prin dispoziţii normative speciale;
• în cazul salariaţilor care lucrează în cumul de funcţii, cu excepţia tinerilor sub 18 ani, perioada de referinţă de 4 luni se raportează la fiecare contract individual de muncă în parte;
• depăşirea duratei maxime legale a timpului de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 4 luni calendaristice, determină sancţionarea contravenţională a angajatorului în condiţiile art. 260 alin. (1) lit. i) C. muncii, republicat;
• durata maximă zilnică a timpului de muncă de 12 ore nu este influenţată de majorarea perioadei de referinţă la care se raportează durata maximă legală a timpului de muncă;
• activitatea prestată de salariat în afara duratei timpului de muncă săptămânal constituie muncă suplimentară.
• durata maximă legală a timpului de muncă nu se raportează la perioada de referinţă de 4 luni calendaristice, în situaţia în care efectuarea de muncă suplimentară se impune datorită unor situaţii de forţă majoră ori a executării unor lucrări urgente destinate prevenirii producerii unui accident ori înlăturării consecinţelor unui accident;
• sub sancţiunea nulităţii, un salariat nu poate accepta în mod individual raportarea duratei maxime a timpului său de lucru la o perioadă de referinţă mai mare de 4 luni calendaristice, având în vedere dispoziţia imperativă a art. 38 C. muncii, republicat;
• prin negocieri colective la nivel de unitate/grup de unităţi/sector de activitate, poate fi stabilită o perioadă de referinţă mai mică sau mai mare de 4 luni calendaristice, în condiţiile art. 114 alin. (3)-(4) C. muncii, republicat;
• la stabilirea perioadei de referinţă de 4 luni calendaristice, nu se iau în calcul durata concediului de odihnă şi situaţiile de suspendare a contractului individual de muncă, în condiţiile art. 114 alin. (5) C. muncii, republicat.
Negocierea la nivel colectiv a unor perioade de referinţă mai mari de 4 luni calendaristice
[art. 114 alin. (3)-(4) C. muncii, republicat]
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 40/2011, Codul muncii permitea negocierea prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură a unor perioade de referinţă mai mari decât limita legală, dacă erau îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:
• sectoarele de activitate, unităţile ori profesiile pentru care se puteau negocia aceste perioade de referinţă erau identificate prin intermediul contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional;
• perioadele de referinţă negociate la nivel de ramură nu puteau depăşi 12 luni calendaristice.
Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de muncă stabileşte posibilitatea partenerilor sociali de a negocia, prin convenţii ori acorduri colective, derogări de la perioada de referinţă la care se raportează durata maximă legală a timpului de muncă.
Legea nr. 40/2011 impune condiţii noi în privinţa negocierii la nivel colectiv a derogărilor de la perioada de referinţă de 4 luni, în funcţie de care se determină durata maximă a timpului de muncă:
• pentru anumite activităţi sau profesii stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, se pot negocia prin contractul colectiv de muncă, perioade de referinţă mai mari de 4 luni, dar care să nu depăşească 6 luni;
• sub rezerva respectării reglementărilor privind protecţia sănătăţii şi securităţii în muncă a salariaţilor, din motive obiective, tehnice sau privind organizarea muncii, contractele colective de muncă pot prevedea derogări de la durata perioadei legale de referinţă de 4 luni, pentru perioade de referinţă care să nu depăşească 12 luni.
CONCLUZIE: Legea nr. 40/2011 elimină nominalizarea obligatorie prin contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, a sectoarelor de acti-vitate, unităţilor ori profesiilor pentru care pot fi negociate perioade de referinţă mai mari decât perioada legală de referinţă de 4 luni. în acest fel, sunt stabilite premisele necesare pentru eliminarea contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional din rândul izvoarelor dreptului muncii.
în ce priveşte împărţirea în două categorii a perioadelor de referinţă ce pot fi negociate la nivel colectiv, de cel mult 6 luni, respectiv cel mult 12 luni, aceasta este formală şi nu aduce o schimbare esenţială de optică faţă de reglementarea anterioară.
Situaţii în care nu sunt aplicabile dispoziţiile legale privind durata maximă a timpului de muncă
Există o serie de reglementări speciale ce prevăd derogări exprese de la dispoziţiile Codului muncii privitoare la durata maximă a timpului de muncă. Aceste derogări sunt impuse, după caz, de natura contractului, condiţiile de muncă ori caracteristicile specifice ale angajaţilor.
Salariaţii de noapte: Salariaţii de noapte pot beneficia de program de lucru redus cu o oră faţă de durata normală a zilei de muncă, pentru zilele în care efectuează cel puţin 3 ore de muncă de noapte. Această facilitate se acordă fără reducerea corespunzătoare a salariului de bază.
în mod alternativ, salariaţii de noapte pot beneficia de plata unui spor pentru munca prestată în timpul nopţii.
Salariaţii part-time: Durata timpului de lucru în cazul salariaţilor cu fracţiune de normă, calculată săptămânal sau ca medie lunară, trebuie să fie inferioară numărului de ore normale de lucru ale unui salariat cu normă întreagă comparabil.
Salariaţii cu fracţiune de normă nu pot presta muncă suplimentară, cu excepţia situaţiilor de forţă majoră ori a executării unor lucrări urgente destinate prevenirii producerii unui accident ori înlăturării consecinţelor unui accident’1.
Tinerii sub 18 ani: Durata maximă legală a timpului de muncă în cazul tinerilor sub 18 ani este de 6 ore pe zi şi 30 de ore pe săptămână, neputând fi depăşită nici în situaţia cumulului de funcţii'4 la angajatori diferiţi sau la acelaşi angajator, în baza unor contracte individuale de muncă distincte. încălcarea prevederilor legale privitoare la regimul de muncă al minorilor constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la un an la 3 ani"1.
Lucrătorii zilieri: Durata activităţii ocazionale prestate de muncitori necalificaţi în favoarea unui beneficiar - persoană juridică prezintă o serie de particularităţi' , în condiţiile legii speciale. Durata minimă a activităţii ocazionale este de o zi, corespunzător cu 8 ore de muncă. Dacă părţile convin un număr mai mic de ore de activitate zilnică, zilierul va fi plătit pentru echivalentul a cel puţin 8 ore de muncă.
Durata maximă zilnică a activităţii unui lucrător zilier este de 12 ore, în cazul lucrătorilor majori şi de 6 ore, în cazul lucrătorilor minori în vârstă de cel puţin 16 ani.
Salariaţii disponibilizaţi: Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 reglementa dreptul salariaţilor concediaţi, aflaţi în perioada de preaviz, de a absenta patru ore zilnic de la programul de lucru al unităţii în scopul căutării unui loc de muncă, fără reducerea corespunzătoare a venitului salarial. Această reglementare a fost preluată în majoritatea contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior.
Salariaţii care renunţă la concediul de 2 ani pentru creşterea copilului: Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 reglementa ; dreptul salariaţilor ce renunţau la concediul legal pentru creşterea copilului până la 2 ani de a beneficia de reducerea duratei normale a timpului de muncă cu două ore zilnic, fără reducerea corespunzătoare a venitului salarial. Această facilitate, preluată de asemenea în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, trebuie analizată prin prisma noului cadru legal1’ al acordării concediului pentru creşterea copilului, astfel încât să nu aibă caracter discriminatoriu faţă de salariaţii care au optat pentru concediul de creştere a copilului în vârstă de până la 1 an.
Salariatele gravide: în baza recomandării medicului de familie, salariatele gravide care, din motive de sănătate, nu pot lucra pe durata normală a timpului de muncă au dreptul' la reducerea cu o pătrime a timpului de lucru, cu menţinerea veniturilor salariale. Mai mult, salariatele gravide pot beneficia de o dispensă pentru consultaţii prenatale în limita a 16 ore pe lună, de asemenea, cu menţinerea veniturilor salariale.
Salariatele care alăptează: Salariatele care alăptează au dreptul alternativ fie la acordarea zilnică a două pauze de alăptare de câte o oră fiecare, fie la reducerea duratei normale a timpului de muncă cu două ore zilnic, cu menţinerea veniturilor salariale.
Persoanele cu handicap: Pe baza recomandării comisiei de evaluare, persoanele încadrate într-un grad de handicap au posibilitatea de lucra mai puţin de 8 ore pe zi.
Persoanele afectate de accidente de muncă ori boli profesionale:
Asiguraţii din sistemul asigurărilor sociale de stat, care din cauza unei boli profesionale sau a unui accident de muncă nu mai pot lucra pe durata normală a timpului de muncă, beneficiază de reducerea 5 cu o pătrime a timpului de muncă. în perioada de reducere a activităţii, aceşti asiguraţi primesc din bugetul asigurărilor sociale de stat o indemnizaţie egală cu diferenţa între media veniturilor salariale din ultimele 6 luni şi venitul salarial rezultat în urma reducerii timpului normal de muncă.
Persoanele cu afecţiuni de sănătate: Asiguraţii din sistemul asigurărilor sociale de sănătate, care datorită unei boli obişnuite nu mai pot lucra pe durata normală a timpului de muncă, beneficiază de reducerea cu o pătrime a timpului de muncă. In perioada de reducere a activităţii, fără a depăşi 90 de zile, aceşti asiguraţi primesc din bugetul asigurărilor sociale de sănătate o indemnizaţie egală cu diferenţa între 1 media veniturilor salariale din ultimele 6 luni şi venitul salarial rezultat în urma reducerii timpului normal de muncă.
Persoanele care lucrează în condiţii deosebite de muncă: Salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în locuri de muncă ce prezintă condiţii vătămătoare, grele sau periculoase pot beneficia de reducerea timpului de muncă sub 8 ore pe zi, fără reducerea corespunzătoare a veniturilor salariale'". Durata reducerii timpului de muncă şi nominalizarea personalului care beneficiază de această facilitate se stabilesc prin contractul colectiv de muncă aplicabil.
Protecţia personalului pe durata temperaturilor extreme: Salariaţii expuşi temperaturilor extreme (mai mari de 37grade Celsius, respectiv mai mici de -20 grade Celsius) pot beneficia de reducerea duratei normale a zilei de muncă, în condiţiile legii. în funcţie de rezultatul negocierilor la nivel de unitate, poate fi stabilită recuperarea ulterioară a timpului nelucrat din cauza temperaturilor extreme.
