Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă
| Comentarii |
|
excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, este o excepţie de fond (vizează încălcarea unei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile), absolută (se încalcă norme de ordine publică) şi peremptorie (admiterea sa conduce la împiedicarea soluţionării fondului cererii), care poate fi ridicată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în tot cursul procesului.
Potrivit art. 56 alin. (3) teza I NCPC, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului.
Rezultă că lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate să fie invocată atât în primă instanţă, cât şi direct în apel, ca motiv de apel sau ca excepţie procesuală, iar în recurs, în condiţiile art. 488 alin. (2) NCPC, fiind de retinut următoarele situatii:
1) instanţa poate să invoce lipsa capacităţii procesuale de folosinţă din oficiu, oricând, pe cale de excepţie procesuală, în etapa judecăţii în primă instanţă, sau ca motiv de ordine publică, în etapa judecăţii în căile de atac;
2) pârâtul poate să invoce lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantului oricând, până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei în primă instanţă, respectiv direct în calea de atac a apelului sau, după caz, a recursului, dacă hotărârea primei instanţe este susceptibilă doar de recurs, ca motiv al căii de atac exercitate, chiar şi în ipoteza în care nu a invocat-o în primă instanţă; pârâtul poate să invoce această excepţie chiar şi în ipoteza în care nu a formulat întâmpinare ori a depus întâmpinare cu încălcarea termenului procedural de 25 de zile de la data comunicării cererii de chemare în judecată, prevăzut de art. 201 alin. (1) NCPC, sau nu a invocat-o deloc prin întâmpinarea formulată în termen;
3) în cazul în care lipsa capacităţii procesuale de folosinţă nu s-a invocat în primă instanţă, iar apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanţă a fost respins ca nefondat, în cadrul căii de atac a recursului partea nu mai poate, de principiu, să invoce această lipsă, întrucât, potrivit art. 488 alin. (2) NCPC, motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor;
4) în ipoteza în care numai reclamantul fără capacitate procesuală de folosinţă (entitate fără personalitate juridică, neconstituită legal) a declarat cale de atac împotriva hotărârii prin care cererea principală a fost admisă în parte, pârâtul, care nu a formulat cale de atac, nu mai poate să invoce lipsa capacităţii procesuale de folosinţă deoarece aceasta ar reprezenta un motiv de desfiinţare în tot a hotărârii primei instanţe, în condiţiile în care partea neatacată din hotărâre a dobândit autoritate de lucru judecat. Instanţa de control judiciar va putea invoca această lipsă ca motiv de ordine publică, respingând calea de atac exercitată de reclamant ca nefondată, fără posibilitatea de a desfiinţa în tot hotărârea primei instanţe;
5) pentru etapa recursului trebuie avută în vedere şi cerinţa ca pentru soluţionarea problemei capacităţii procesuale de folosinţă să nu fie necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi, conform prevederilor art. 247 alin. (1) teza a ll-a NCPC.
Codul de procedură civilă din 1865 nu prevedea în mod expres sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, art. 43 CPC referindu-se numai la lipsa capacităţii de a sta în judecată, adică la lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu.
Reglementarea actuală consacră această sancţiune în art. 56 alin. (3) teza a ll-a NCPC, stabilind expres că actele de procedură efectuate de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută. Este vorba despre o nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, faţă de dispoziţiile art. 176 pct. 1 NCPC. Totodată, potrivit art. 40 alin. (1) teza I NCPC, cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile.
în cazul în care acţiunea este formulată împotriva unei persoane fizice sau entităţi lipsite de capacitate procesuală de folosinţă, cu excepţia celor menţionate la art. 56 alin. (2) NCPC, nu va interveni sancţiunea nulităţii cererii, ci partea adversă sau instanţa din oficiu va invoca şi va admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului şi va respinge cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă. Sancţiunea nulităţii priveşte actele de procedură efectuate de către o entitate lipsită de capacitate procesuală, iar nu cele îndeplinite de o persoană capabilă, potrivit legii, împotriva uneia incapabile.
„Mai mult, nulitatea trebuie să fie contemporană cu întocmirea actului. Or, pârâtul poate să aibă capacitate de folosinţă la momentul întocmirii cererii de chemare în judecată, iar ulterior să o piardă pe parcursul procesului. Sancţiunea nu mai poate fi anularea cererii de chemare în judecată, întrucât motivul de nulitate a intervenit ulterior introducerii acţiunii. Astfel, în acest caz, singura soluţie legală rămâne respingerea acţiunii, şi nu nulitatea ei”.
Pentru a fi în prezenţa excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, trebuie avut în vedere scopul urmărit în acţiune. Astfel, s-a reţinut în doctrină, cu privire la sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, că, întrucât această persoană nu are folosinţa unui anumit drept subiectiv civil, înseamnă că cererea va fi respinsă ca şi când dreptul lipseşte, adică ca nefondată. Deşi această opinie este corectă din punct de vedere al teoriei juridice, considerăm că este nevoie, din punct de vedere al practicii judiciare, să se distingă între cererile respinse pe cale de excepţie şi cele respinse pentru motive de netemeinicie, faţă de consecinţele diferite între cele două tipuri de soluţii, decurgând, de exemplu, din autoritatea de lucru judecat, limitele şi soluţiile ce pot fi luate în căile de atac etc.
S-a mai arătat, într-o altă opinie, că „numai în cazul în care se încearcă pe cale de acţiune în justiţie apărarea unor drepturi a căror folosinţă persoana în cauză nu le are, excepţia lipsei de capacitate apare ca fiindîntemeiată. Nu se va putea vorbi de lipsa capacităţii de folosinţă în cazul în care, pe cale de acţiune, se urmăreşte constatarea judiciară a nulităţii actelor încheiate între persoane oprite prin lege a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii reciproce. Esenţial, deci, pentru a considera întemeiată excepţia lipsei capacităţii de folosinţă este scopul urmărit”.
Transpunând într-un exemplu spre uşurinţa înţelegerii, dacă prin acţiune se solicită de către un sot constatarea nulitătii absolute a actului de vânzare încheiat cu celălalt soţ, nu se poate invoca excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi respinge acţiunea pe acest motiv.
Distingem între capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea de folosinţă inclusiv sub aspectul soluţiei procedurale; soţul nu are capacitatea de folosinţă de a vinde celuilalt soţ un bun, potrivit reglementării Codului civil din 1864, dar are capacitatea procesuală de folosinţă de a solicita constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare încheiat cu celălalt soţ.
Art. 40 alin. (2) NCPC, cu titlul marginal „Sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile”, prevede că încălcarea dispoziţiilor titlului privitor la acţiunea civilă poate, de asemenea, atrage aplicarea şi a altor sancţiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun, deci pe calea unei cereri separate, iar nu în condiţiile art. 189-190 NCPC, care vizează despăgubirile ce pot să fie solicitate pentru amânarea procesului.
În ceea ce priveşte soluţiile pronunţate de practica judiciară, se reţin situaţiile frecvente în care persoana chemată în judecată este decedată.
Astfel, într-o speţă anterioară noului Cod, s-a stabilit că reclamanţii au indicat alte persoane în calitate de pârâţi, motiv pentru care Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârea atacată. Aşa cum s-a apreciat deja, considerăm că în acest caz trebuia invocată excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, iar nu lipsa calităţii procesuale pasive a persoanei decedate.
în cazul în care decesul părţii a intervenit după închiderea dezbaterilor la prima instanţă şi înainte de pronunţarea hotărârii, devin aplicabile prevederile art. 243 alin. (2) CPC [corespondent art. 412 alin. (2) NCPC], care permit pronunţarea hotărârii dacă decesul părţii a intervenit după închiderea dezbaterilor. în ceea ce priveşte decizia tribunalului, care a soluţionat apelul în contradictoriu cu persoana decedată, în mod corect, curtea de apel a anulat decizia pronunţată.
într-o altă speţă s-au reţinut următoarele: „capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă acea componentă a capacităţii de folosinţă a unei persoane fizice care constă în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi şi obligaţii procesuale, aptitudine care încetează odată cu decesul persoanei fizice. în ceea ce priveşte recursul, capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă aptitudinea de a formula cererea de recurs şi de a sta în proces, aptitudine care există pe durata vieţii persoanei fizice. Faţă de data decesului recurentei (17.12.2009) şi faţă de data formulării recursului (28.07.2010), este evident că, la data formulării cererii de către recurentă, aceasta nu mai avea capacitatea procesuală de folosinţă pentru a formula recurs. Este adevărat că, potrivit prevederilor art. 69 alin. (2), coroborat cu 71 CPC, avocatul poate formula calea de atac în numele părţii decedate, dar cererea de exercitare a căii de atac trebuie să indice formal faptul că este formulată de apărător, în numele moştenitorilor ce urmează a fi identificaţi. Cât timp cererea de recurs de faţă a fost formulată ca şi cum provenea de la reclamantă, nu se poate reţine aplicabilitatea acestor texte legale în această ipoteză.
Pe de altă parte, apărătorul a recunoscut în mod expres că a semnat cererea ca avocat, deşi nu a fost făcută o astfel de menţiune pe cererea de recurs. în plus, faţă de coroborarea înscrisului din dosarul de recurs (din care reiese că dosarul având ca obiect pretenţii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi ca reclamantă pe P.R.A., a fost suspendat la data de 22.01.2010 în temeiul art. 243 pct. 1 CPC) cu recunoaşterea făcută de reprezentantul cabinetului de avocatură în sensul că a reprezentat-o pe reclamantă şi în cadrul acelui dosar, se poate deduce prezumţia simplă că apărătorii reclamantei din prezenta cauză ştiau sau trebuiau să ştie (faţă de obligaţiile ce revin unui avocat în cadrul exercitării mandatului şi faţă de situaţia specifică a reprezentării reclamantei în două cauze diferite, una din ele suspendată pentru introducerea moştenitorilor săi în proces) despre împrejurarea decesului reclamantei.
Prin urmare, cererea de recurs din data de 28.07.2010 nu poate face obiectul unei însuşiri din partea moştenitorilor defunctei. Cererea de recurs trebuia formulată în numele defunctei cu indicarea moştenitorilor sau cel puţin cu indicarea împrejurării decesului acesteia, precum şi a calităţii de mandatar avocat a persoanei care a formulat cererea în numele moştenitorilor, pentru a preîntâmpina pierderea dreptului.
Nu se poate deduce formularea unei cereri de către un mandatar din împrejurarea de fapt că titularul cererii era decedat, ci mandatarul semnatar trebuie să indice în mod expres calitatea sa de reprezentant, temeiul reprezentării şi să semneze personal cererea cu arătarea numelui său. Or, cererea de recurs de faţă nu îndeplineşte aceste condiţii, ci este o cerere «formulată» de o persoană care era decedată la data înregistrării ei pe rolul instanţei. Pentru aceste considerente, faţă de aspectul că excepţia lipsei capacităţii de folosinţă este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, Curtea a admis excepţia invocată şi a anulat recursul ca fiind declarat de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă”.
Apreciem că soluţia de mai sus se menţine şi sub imperiul noului Cod de procedură civilă, fiind bazată pe un aspect care are legătură cu modul de formulare a cererii; astfel, art. 148 şi art. 486 alin. (1) lit. a) NCPC prevăd în mod expres necesitatea menţionării calităţii de reprezentant a celui care formulează cererea în numele altei persoane.
De asemenea, în practica anterioară noului Cod, sucursalele unor regii autonome au sesizat instanţele de judecată în calitate de reclamanţi, acţiunile lor fiind respinse pentru lipsa capacităţii procesuale, lor neaplicându-li-se textul art. 41 alin. (2) CPC [corespondent art. 56 alin. (2) NCPC]. Conform unei decizii de speţă, fiind o unitate fără personalitate juridică, sucursala nu poate fi subiect de drept distinct şi deci nu poate formula cereri în calitate de reclamant, ci poate fi doar pârât, dacă se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 41 alin. (2) CPC. Deşi acest aspect a fost tratat în doctrină la capitolul referitor la capacitatea procesuală de exerciţiu, soluţia se referă în primul rând la capacitatea procesuală de folosinţă.
O altă problemă ivită în practică este aceea a acţiunilor introduse de sucursalele societăţilor de asigurare (în special în cadrul cererilor în regres introduse împotriva asigurătorului persoanei vinovate de producerea prejudiciului), cazuri în care, într-o primă fază, a fost invocată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi au fost anulate cererile de chemare în judecată pentru acest motiv. Ulterior, într-o nouă orientare a practicii judecătoreşti, instanţele, având în vedere actul constitutiv al acestor sucursale, din care reieşea dovada unui mandat acordat de socie-tatea-mamă pentru exercitarea unor asemenea acţiuni, au fost respinse excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă ca neîntemeiate. S-a mai reţinut ca argument că, deşi intitulate sucursale, din punct de vedere al capacităţii juridice, acestea au funcţionat ca adevărate filiale, cu personalitate juridică.
Referitor la sucursale, practica anterioară noului Cod a reţinut că, potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, republicată, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor, având un patrimoniu propriu, un scop de sine stătător şi organe proprii de conducere, precum şi o anumită autonomie faţă de societatea-mamă. în virtutea caracteristicilor lor şi a actelor constitutive sau regulamentelor de organizare, sucursalele pot avea anumite drepturi de reprezentare în raporturile cu terţii, în virtutea unei delegări de atribuţii de reprezentare date de directorul societăţii-mamă. Această delegare şi limitele ei trebuie să rezulte fie din actul constitutiv, fie dintr-un mandat dat separat. Ca atare, capacitate de folosinţă şi de exerciţiu are societatea-mamă, ca persoană juridică, iar aceasta poate delega exerciţiul drepturilor reprezentanţilor sucursalelor, pentru exerciţiul şi apărarea drepturilor şi intereselor acestora, implicit ale persoanei juridice - societatea-mamă.
Într-o altă speţă, s-a observat că sucursala este înfiinţată cu fondurile unei societăţi, care îi pune la dispoziţie capitalul necesar şi o organizează spre a desfăşura o activitate economică proprie în cadrul obiectului său de activitate specific. Sucursala face parte din structura organică a societăţii care a înfiinţat-o şi nu are personalitate juridică, dar are organe de conducere proprii şi autonomie în activitatea sa comercială, în folosirea fondurilor ce i-au fost puse la dispoziţie şi în executarea obligaţiilor asumate, astfel că poate sta în judecată ca pârâtă.
Sucursala unei bănci, deşi nu are personalitate juridică, acţionează în temeiul unui mandat legal, care include nu numai acordarea, dar şi recuperarea creditelor, inclusiv în procedura executării silite. Mandatul, în limita căruia a acţionat sucursala pentru recuperarea pe cale silită a creditului, îi conferă capacitate procesuală de exerciţiu, având în vedere dispoziţiile art. 3 pct. 4 şi art. 24 lit. c) din Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 485/2003, raportate la prevederile interne de organizare şi funcţionare a băncii. Această soluţie se menţine şi în prezent, legea nouă de procedură neaducând modificări sub acest aspect.
În ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a excepţiilor, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă va fi pusă în discuţie şi soluţionată după excepţia de netimbrare sau de insuficientă timbrare, excepţia de necompetenţâ, excepţia vizând nelegala compunere sau constituire a instanţei, dar înainte de excepţia lipsei calităţii procesuale, de excepţia autorităţii de lucru judecat, de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în sens material etc.
Dacă în privinţa aceleiaşi cereri se invocă atât excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale, instanţa se va pronunţa asupra primei excepţii şi, numai în ipoteza în care o va respinge, se va pronunţa şi asupra celei de-a doua excepţii, iar nu asupra ambelor excepţii în sensul admiterii acestora.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă
