Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu
| Comentarii |
|
excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu, potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (2) şi (3) NCPC: „(2) Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare. (3) Lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului”.
Aşa cum se arată în doctrină, prin folosirea sintagmei „parte” în loc de „persoane”, se face separarea între condiţia de a fi parte în proces şi condiţia pentru a exercita acţiunea civilă; rezultă că o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu poate avea calitatea de parte în proces.
De asemenea, lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate să fie invocată atât în primă instanţă, cât şi direct în apel, ca motiv de apel sau ca excepţie procesuală, iar în recurs, în condiţiile art. 488 alin. (2) NCPC, fiind de retinut următoarele situatii:
1) instanţa poate să invoce lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu din oficiu, oricând, pe cale de excepţie procesuală, în etapa judecăţii în primă instanţă, sau ca motiv de ordine publică, în etapa judecăţii în căile de atac;
2) pârâtul poate să invoce lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantului oricând, până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei în primă instanţă, respectiv direct în calea de atac a apelului sau, după caz, a recursului, dacă hotărârea primei instanţe este susceptibilă doar de recurs, ca motiv al căii de atac exercitate, chiar şi în ipoteza în care nu a invocat-o în primă instanţă; pârâtul poate să invoce această excepţie chiar şi în ipoteza în care nu a formulat întâmpinare ori a depus întâmpinare cu încălcarea termenului procedural de 25 de zile de la data comunicării cererii de chemare în judecată, prevăzut de art. 201 alin. (1) NCPC, sau nu a invocat-o deloc prin întâmpinarea formulată în termen;
3) în ipoteza în care numai reclamantul fără capacitate procesuală de exerciţiu a declarat cale de atac împotriva hotărârii prin care cererea principală a fost admisă în parte, pârâtul, care nu a formulat cale de atac, nu mai poate să invoce lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu, deoarece aceasta ar reprezenta un motiv de desfiinţare în tot a hotărârii primei instanţe, în condiţiile în care partea neatacată din hotărâre a dobândit autoritate de lucru judecat. Instanţa de control judiciar va putea invoca această lipsă ca motiv de ordine publică, respingând calea de atac exercitată de reclamant ca nefondată, fără posibilitatea de a desfiinţa în tot hotărârea primei instanţe;
4) pentru etapa recursului trebuie avută în vedere şi cerinţa ca pentru soluţionarea problemei capacităţii procesuale de folosinţă să nu fie necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi, conform prevederilor art. 247 alin. (1) teza a ll-a NCPC.
Pe parcursul procesului, lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu se invocă pe cale de excepţie.
Dacă, în ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, doctrina anterioară noului Cod de procedură civilă era unanimă în calificarea ei ca fiind o excepţie de fond, în privinţa excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu, datorită faptului că aceasta era aşezată de legiuitor în art. 161 CPC, sub titlul „Excepţiile de procedură şi excepţia puterii de lucru judecat”, a fost tratată ca o excepţie de procedură. Ca urmare a unei propuneri făcute în doctrină, la care toţi autorii au aderat ulterior, această excepţie a fost tratată ca o excepţie de fond, având în vedere că sancţionează una dintre condiţiile de exerciţiu al acţiunii civile, calificare care se menţine şi în reglementarea noului Cod.
Este vorba despre o excepţie absolută, în condiţiile în care poate fi invocată în orice stare a procesului, potrivit prevederilor art. 57 alin. (3) NCPC [corespondent art. 43 alin. (1) CPC]; excepţia poate fi invocată direct în recurs, chiar şi de cealaltă parte, care nu are interesul să se judece cu o persoană incapabilă, de instanţă din oficiu sau de procuror. Sancţiunea care intervine însă este nulitatea relativă, atât în cazul persoanei fizice, cât şi al persoanei juridice; astfel, art. 57 alin. (4) teza
I NCPC prevede că actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile.
în sensul caracterului absolut al excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu doctrina a reţinut şi alte opinii.
Astfel, într-o opinie, se arată că lipsa capacităţii de exerciţiu a părţii denotă un interes particular, deci nu absolut; nulitatea relativă nu poate interveni când ocroteşte un interes public, de unde rezultă că normele privind capacitatea procesuală de exerciţiu sunt private. Textul art. 57 NCPC nu ajută la clarificarea acestei dileme, câtă vreme prevede că excepţia poate fi invocată în orice stare a procesului, precum o excepţie absolută, dar sancţiunea este nulitatea relativă a actului de procedură, cu posibilitatea acoperirii prin confirmare.
în aceste condiţii, apreciem că excepţia rămâne absolută, putând fi invocată şi din oficiu, faţă de păstrarea posibilităţii de invocare în orice stare a pricinii, largheţea acestui termen ducând cu gândul la un interes de ordine publică (interesul ca toate părţile să aibă capacitatea de exerciţiu, pentru ca procesul să fie corect şi echilibrat, cu respectarea egalităţii armelor). Or, faptul că sancţiunea este nulitatea relativă, ceea ce permite confirmarea actului, este excepţia care confirmă regula, nefiind definitorie pentru calificarea ca relativă a acestei nulităţi.
Excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu este o excepţie care începe cu un caracter dilatoriu şi tinde spre un efect peremptoriu. în acest sens, art. 57 alin. (5) NCPC (corespondent art. 161 CPC) prevede că, atunci când instanţa constată că actul de procedură a fost îndeplinit de o parte lipsită de capacitate de exerciţiu, va acorda un termen pentru confirmarea lui. Dacă actul nu este confirmat, se va dispune anularea lui.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, potrivit căreia acordarea unui termen pentru complinirea lipsurilor era o chestiune lăsată la aprecierea instanţei, ce dispunea în acest sens în funcţie de împrejurările de fapt, în raport de dispoziţiile noului Cod, anularea actului de procedură nu este dispusă automat, la termenul la care se constată neregularitatea procedurală, ci instanţa este obligată să acorde un termen pentru confirmarea totală sau parţială a actului respectiv de către reprezentantul sau, după caz, ocrotitorul legal, motiv pentru care aceştia din urmă vor fi citaţi cu menţiune expresă în sensul indicat. în măsura în care reprezentantul sau ocrotitorul legal nu confirmă actul procedural efectuat de parte, acesta va fi anulat. Lipsa unui răspuns al reprezentantului sau ocrotitorului legal la citaţia emisă de instanţă va conduce la anularea actului procedural efectuat de către parte, fiind necesară o confirmare expresă.
Într-o altă opinie, se arată că, în cazul lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu invocate de pârât, instanţa va da un termen pentru ca reclamantul să cheme în judecată reprezentantul legal al acestuia; dacă nu o va face, cum nu există un act de procedură întocmit de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu pentru a-l anula, singura soluţie este respingerea acţiunii pentru lipsa capacităţii de exerciţiu a pârâtului.
Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea confirma toate sau numai o parte din aceste acte [art. 57 alin. (4) teza a ll-a NCPC]. în cazul în care sunt confirmate numai o parte dintre actele anulabile, nulitatea va afecta numai actele neconfirmate.
în condiţiile în care, potrivit art. 58 alin. (3) NCPC, curatorul special are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal, înseamnă că acesta poate să confirme actele de procedură făcute de către cel pe care îl reprezintă.
Faţă de trimiterea pe care o conţine art. 57 alin. (6) la dispoziţiile alin. (5) al aceluiaşi articol rezultă că soluţia este aceeaşi şi pentru actele efectuate de către cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă care nu a fost asistat de ocrotitorul legal, atunci când asistarea este obligatorie.
Având în vedere prevederile art. 48 NCC, potrivit cărora minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat, s-a apreciat că, dacă până la termenul acordat de instanţă, partea a împlinit vârsta de 18 ani, aceasta va putea să confirme actele de procedură făcute în timpul minorităţii.
Dacă, în urma verificărilor efectuate, instanţa constată că excepţia invocată este neîntemeiată, o va respinge, pronunţând o încheiere inter-locutorie, iar apoi va continua judecata. în cazul în care excepţia este întemeiată şi în termenul acordat nu au fost complinite lipsurile, instanţa va anula cererea de chemare în judecată prin sentinţă.
Art. 40 alin. (2) NCPC, cu titlul marginal „Sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile”, prevede că încălcarea dispoziţiilor titlului privitor la acţiunea civilă poate, de asemenea, atrage aplicarea şi a altor sancţiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun, deci pe calea unei cereri separate, iar nu în condiţiile art. 189-190 NCPC, care vizează despăgubirile ce pot să fie solicitate pentru amânarea procesului.
În ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a excepţiilor, ca regulă, excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu va fi pusă în discuţie şi soluţionată după excepţia de netimbrare sau de insuficientă timbrare, excepţia de necompetenţă, excepţia vizând nelegala compunere sau constituire a instanţei, dar înainte de excepţia autorităţii de lucru judecat, de excepţia lipsei calităţii procesuale, de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în sens material etc.
În practica anterioară noului Cod, într-o speţă s-au reţinut următoarele: prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat să se constate calitatea sa de moştenitor rezervatar şi să se dispună reducţiunea testamentului privind averea imobilă şi mobilă rămasă de pe urma defuncţilor săi părinţi. A solicitat, de asemenea, ieşirea din indiviziune a părţilor şi, ca efect al partajului, să-i fie atribuie imobilul, bunurile mobile şi depozitele bancare. în motivare, instanţa a apreciat că dreptul de opţiune succesorală este un drept subiectiv şi se naşte din momentul în care succesiunea se deschide, dată care coincide cu data decesului autorului. în cauza de faţă, mama reclamantei a decedat în luna iulie 2003, iar tatăl acesteia în luna octombrie 2007, dreptul de opţiune succesorală născându-se în momentul deschiderii succesiunii, când reclamanta era minoră, având capacitatea de exerciţiu restrânsă. în condiţiile în care lipsa de capacitate de exerciţiu constituie o nulitate relativă şi poate fi acoperită prin confirmare, prin numirea bunicii materne în calitate de curator şi ulterior tutore s-a acoperit orice motiv de ineficacitate a opţiunii succesorale. Având calitatea de moştenitor şi acceptant al succesiunii în condiţiile arătate mai sus, reclamanta justifică un interes legitim, personal, direct şi actual în promovarea prezentei acţiuni. Interesul reclamantei este pe deplin justificat, întrucât tatăl acesteia, înainte de deces, a întocmit testamentul în favoarea fratelui său, încălcând rezerva succesorală a fiicei sale.
,,în aceste condiţii, apreciem că excepţia rămâne absolută, putând fi invocată şi din oficiu, faţă de păstrarea posibilităţii de invocare în orice stare a pricinii, largheţea acestui termen ducând cu gândul la un interes de ordine publică (interesul ca toate părţile să aibă capacitatea de exerciţiu, pentru ca procesul să fie corect şi echilibrat, cu respectarea egalităţii armelor). Or, faptul că sancţiunea este nulitatea relativă, ceea ce permite confirmarea actului, este excepţia care confirmă regula, nefiind definitorie pentru calificarea ca relativă a acestei nulităţi."
N
Citește mai mult
u vi se pare ca, de fapt, posibilitatea invocarii in orice stare a procesului, a unei nulitati relative - ar fi o exceptie ?? Art.246 defineste, daca mai era nevoie, exceptiile absolute si cele relative...norme de ordine publica vs. norme de ordine privata. Acum, calificarea ca fiind norme care ocrotesc ordinea publica sau interesul privat, depinde de argumentele care se aduc in favoarea faptului ca interesul invocarii lipsei capacitatii procesual de exercitiu apartine interesului privat sau ca acesta apartine interesului public...Nu consideram,,larghetea" exprimarii legiuitorului un argument valid in ceea ce priveste calificarea acestei exceptii ca fiind de ordine publica. Mai mult, apare o anumita ,,larghete" a argumentarii care pare sa considere ca demonstrat caracterul de ordine publica prin faptul ca legiuitorul permite invocarea acestei exceptii in orice stare a procesului. Totusi, sa nu uitam ca implicatia unui text nu e in dublu sens - daca exceptia e absoluta => va putea fi invocata oricand....dar nu si invers !! Faptul ca o exceptie, prin vointa legiuitorului, poate fi invocata oricand, nu implica si nu imprima caracter de ordine publica respectivei exceptii. Pentru a face o paralela relevanta iata ca legiuitorul deroga de la propria sa regula si permite invocarea unor nulitati absolute ( exceptiile privind competenta materiala si teritoriala exclusiva) doar pana la primul termen la care partile legal citate. DEci nu momentul invocarii (stabilit de legiuitor) e relevant in caracterizarea unei exceptii ca fiind de ordine publica sau privata.
Regula e ca normele sunt de ordine publica sau privata in functie de natura interesului ocrotit. Si, natura interesului ocrotit poate fi cu usurinta decelata, in cazul acestei exceptii. Protejarea interesului unei persoane lipsite de capacitate de exercitiu, oricat de ,,dureros" ar parea, are caracter de ordine privata dat fiind faptul protejeaza un interes, in mod evident , particular. Daca extindem cu larghete, aceasta protectie, in categoria interesului public....nu ramane decat sa desfiintam categoria normelor care ocrotesc interesul privat. Intr-o abordare ,,lato sensu" orice norma apara un interes general...chiar prin apararea interesului particular - Am putea spune ca ,, e un interes general apararea intereselor private". Totusi, credem ca aceasta abordare ar fi excesiva si prin analogie, o asemenea abordare ar duce la desfiintarea multor distinctii cu care opereaza dreptul.