Funcțiile dreptului din perspectiva teoriei generale a dreptului
| Comentarii |
|
funcțiile dreptului din perspectiva teoriei generale a dreptului, T.G.D. analizează funcțiile dreptului din punct de vedere normativ, al conținutului, creării și evoluției dreptului, prin raportare la împrejurările socio-istorice de determinare.
1. Funcția de instituționalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice. Potrivit autorilor C. Voicu și A.C. Voicu, această funcție desemnează capacitatea (puterea dreptului) de a crea, de a construi cadrul necesar funcționării întregului sistem de organizare socială. Dreptul concepe și construiește instituțiile statului și stabilește pentru fiecare parte cum trebuie să funcționeze, în consens cu voința generală. Aceasta înseamnă că toate instituțiile ce fac parte din puterea publică sunt organizate și funcționează juridic. De asemenea, toată activitatea de conducere politică este subordonată normativ regulilor de drept.
2. Funcția de conservare, protejare și garantare a valorilor sociale esențiale. Rolul principal al dreptului îl reprezintă ocrotirea valorilor sociale. Din acest motiv rezultă gradul ridicat de implicare în viața socială a fenomenului juridic. Dreptul realizează activități specifice în sensul de mai sus prin: stabilirea direcțiilor și tiparelor de conviețuire socială, elaborarea unui sistem de reguli juridice obligatorii erga omnes, sancționarea oricărei încălcări a legii, în limita și spiritul actului normativ aplicabil în vederea restabilirii ordinii de drept, crearea unui cadru instituțional și normativ în spiritul principiilor de drept, în vederea asigurării ordinii sociale.
3. Funcția de conducere a societății. Alături de politic, economic etc., și dreptul participă la conducerea societății. Juridicul, după un proces prealabil, emite prin instituțiile sale acte normative ce reglementează diverse sfere ale societății, astfel încât dreptul ajunge să conducă practic domeniile pentru care s-au emis respectivele reguli juridice. După cum se arată în doctrina recentă, îmbrățișând domeniul organizării sociale, dreptul se circumscrie conceptului de practică socială. Dreptul aparține acestui domeniu cel puțin din două perspective:
> mobilurile care pun în mișcare activitatea legiuitorului sunt esențialmente legate de nevoile reale ale societății, de practica raporturilor interumane. În acest sens, spunem că dreptul este determinat de scopuri ce se impun acțiunii;
> ca efect al aplicării normei de drept se produce o modificare a realității sociale, prin aceea că dreptul oferă o formă specifică de manifestare a raporturilor sociale - raporturile juridice -, cu toate consecințele ce derivă de aici.
În concluzie, rolul deosebit de important al dreptului în conducerea societății se regăsește în activitatea de legiferare, pornind de la Constituție și până la cel mai neînsemnat domeniu al vieții sociale, dar și în activitatea de aplicare a dreptului de către instituțiile abilitate, t
4. Funcția normativă a dreptului este considerată o adevărată funcție de sinteză, în sensul că le implică pe toate celelalte.
Această funcție exprimă poziția dominantă a dreptului în viața societății, scopul său primordial de a organiza și a conduce mecanismele sociale potrivit voinței generale. Este adevărat că în istoria umanității au existat și acte normative specifice regimurilor dictatoriale, cum au fost cel nazist sau comunist, ocazie cu care au fost suprimate drepturi și libertăți fundamentale, înlăturând instituții democratice, iar separația puterilor în stat devenise o chestiune pur formală. Rolul jucat de funcția normativă îl reprezintă reglementarea vieții sociale prin apariția de noi legi, când este cazul, sau prin îmbunătățirea actelor normative existente. Astfel, în România, după evenimentele din 22 decembrie 1989, juridicul a intervenit viguros pe diverse planuri sociale, cum ar fi în privința legilor de restituire a proprietăților abuziv confiscate de regimul comunist (a se vedea, de pildă Legea nr. 18/1991 sau Legea nr. 10/2001).
