Obligațiile societăţilor comerciale de asigurare

Dintre obligaţiile principale ale societăţilor comerciale de asigurare, reţinem următoarele:

a) constituirea şi menţinerea unei situaţii financiare solide;

b) contribuirea cu sume de bani la diferite fonduri din domeniul asigurărilor;

c) supravegherea şi controlul intern al activităţii societăţii;

d) crearea unei politici de asigurare proprii şi informarea asiguraţilor.

Constituirea şi menţinerea unei situaţii financiare solide

Datorită complexităţii operaţiunilor de asigurare, legiuitorul a instituit în sarcina asigurătorilor o serie de reguli prudenţiale prin care se urmăreşte crearea şi menţinerea unei situaţii financiare controlată în permanenţă de autoritatea administrativă care este Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, apte în orice moment să acopere despăgubirile datorate asiguraţilor.

în acest scop, aşa cum am văzut şi când ne-am ocupat de constituirea asigurătorilor, societăţile comerciale de asigurare trebuie să menţină o marjă de solvabilitate pe tot parcursul existenţei lor şi să creeze fondul minim de siguranţă şi

diferite rezerve în funcţie de clasele de asigurări pe care le practică’.

Cum de fondul minim de siguranţă şi de marja de solvabilitate ne-am ocupat în secţiunile destinate constituirii societăţilor de asigurare, rămâne doar să facem scurte precizări în legătură cu acestea şi să tratăm mai pe larg rezervele tehnice.

Astfel, în ceea ce priveşte marja de solvabilitate şi fondul minim de siguranţă, trebuie reţinute dispoziţiile art. 16 alin. (6) din Legea nr. 32/2000, care stipulează că fiecare asigurător autorizat de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, este obligat să constituie un fond de siguranţă, care reprezintă o treime din marja de solvabilitate. Reglementările Legii nr. 32/2000 relative la fondul minim de siguranţă şi marja de solvabilitate se completează cu Ordinul nr. 3/2008 şi Ordinul nr. 4/2008, care reglementează metodologia de calcul a marjei de solvabilitate şi a fondului de siguranţă pentru asigurătorii care practică asigurări generale şi asigurări de viaţă. Potrivit celor două ordine, asigurătorii sunt obligaţi să transmită Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, semestrial, un formular de raportare privind marja de solvabilitate disponibilă, marja de solvabilitate minimă şi fondul de siguranţă. Nerespectarea condiţiilor referitoare la marja de solvabilitate şi fondul minim de siguranţă constituie contravenţie şi se sancţionează conform art. 39 din Legea nr. 32/2000, Comisia având posibilitatea inclusiv a retragerii autorizaţiei de funcţionare.

Rezervele tehnice

Potrivit art. 183 din Legea nr. 31/1990. societăţilor comerciale pe acţiuni le revine obligaţia de a prelua în fiecare an cel puţin 5% din profitul societăţii pentru formarea fondului de rezervă, până când acesta atinge minimum a cincea parte din capitalul social. Tot în fondul de rezervă se include şi excedentul obţinut prin vânzarea acţiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la plata cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizării. Aceste rezerve poartă denumirea în literatura de specialitate de rezerve legale, dar acţionarii pot hotărî constituirea şi a altor rezerve, denumite rezerve statutare, destinate creării unei solvabilităţi ridicate a societăţii.

Pe lângă rezervele legale sau statutare, caracteristice societăţilor comerciale pe acţiuni din dreptul comun, societăţile comerciale de asigurare trebuie să-şi constituie şi următoarele rezerve tehnice:

a) rezerva de prime - se calculează lunar prin însumarea cotelor-părţi din primele brute subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare, astfel încât diferenţa dintre volumul primelor brute subscrise şi această rezervă să reflecte primele brute alocate părţii din riscurile expirate la data calculării;

b) rezerva de daune - se creează şi se actualizează lunar, în baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune;

c) rezerva de daune neavizate - se creează şi se ajustează cel puţin la încheierea exerciţiului financiar, dacă reglementările interne ale asigurătorului nu prevăd altfel, în baza estimărilor acestuia, a datelor statistice sau a calculelor actuariale, pentru daunele întâmplate, dar neavizate;

d) rezerva de catastrofă - se creează prin aplicarea lunară a unui procent de minimum 5% asupra volumului de prime brute subscrise, aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale, până când fondul de rezervă atinge cel puţin nivelul reţinerii proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin contractele ce acoperă riscuri catastrofale; această rezervă este destinată acoperirii despăgubirilor aferente daunelor de natură catastrofală;

e) rezerva pentru riscuri neexpirate - se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea după închiderea exerciţiului financiar, aferente contractelor de asigurare încheiate înainte de acea dată, în măsura în care valoarea estimată a acestora depăşeşte suma dintre rezerva de prime şi primele care urmează să se mai încaseze la aceste contracte;

f) rezerva de egalizare - se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în anii în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile.

Finalitatea constituiri rezervelor tehnice în sarcina societăţilor de asigurare este aceea de a se crea fonduri din care să se îndestuleze cererile de despăgubire formulate în temeiul raporturilor de asigurare .

în legătură cu rezervele tehnice, mai trebuie avut în vedere şi Ordinul nr. 9/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind activele admise să acopere rezervele tehnice brute pentru asigurătorul care practică activitatea de asigurări generale, dispersia activelor admise să acopere rezervele tehnice brute, precum şi coeficientul de lichiditate. Aceste norme reglementează întinderea rezervelor tehnice, modul de calcul, componentele ce le alcătuiesc şi fructificarea lor. Normele mai sus menţionate nu stabilesc o limită procentuală a rezervelor tehnice, ci consacră principiul potrivit căruia acestea să fie la un nivel care să permită onorarea tuturor obligaţiilor asumate prin contractele de asigurare.

Activele admise să formeze rezervele tehnice sunt precizate în mod separat de către cele două norme, în funcţie de categoria de asigurări practicată, însă, cu mici

diferenţe, ele sunt aceleaşi’. Activele societăţii de asigurare admise să reprezinte rezervele tehnice nu pot fi grevate de sarcini şi nu pot face obiectul unor garanţii de orice fel, în favoarea terţilor [art. 18 alin. (2) din Legea nr. 32/2000].

în legătură cu rezervele tehnice, mai trebuie reţinut că nerespectarea regulilor care le guvernează constituie contravenţie, iar Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate aplica inclusiv măsura drastică de retragere a autorizaţiei de funcţionare.

Legea nr. 32/2000 reglementează măsurile prudenţiale privind încălcarea obligaţiilor relative la constituirea şi menţinerea rezervelor tehnice. Astfel, în conformitate cu art. 28 din lege, dacă un asigurător nu se conformează regulilor ce cârmuiesc constituirea şi menţinerea rezervelor, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va interzice acestuia să dispună liber asupra activelor sale.

în cazul în care riscurile sunt situate pe teritoriul unor state membre, măsura de indisponibilizare a activelor va fi pusă în aplicare după comunicarea prealabilă a deciziei sale autorităţilor competente din statele în care sunt situate riscurile. De asemenea, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va comunica măsurile dispuse cu privire la interdicţia de a dispune liber asupra activelor şi autorităţilor competente pe teritoriul cărora asigurătorul în cauză îşi desfăşoară activitatea.

Măsurile de restricţie privind dreptul asigurătorului de a dispune liber de activele sale se dispun în scopul protejării intereselor asiguraţilor [art. 28 alin. (4) din Legea nr. 32/2000]. Se impune a fi reţinut că dispoziţiile legale au în vedere toate activele din patrimoniul asigurătorului, nu doar cele ce alcătuiesc rezervele tehnice, marja de solvabilitate sau capitalul social.

Contribuirea cu sume de bani la diferite fonduri din domeniul asigurărilor

în afară de constituirea fondului minim de siguranţă, de menţinere a unei marje de solvabilitate permanente şi a creării rezervelor tehnice interne, asigurătorii, societăţi comerciale, au obligaţia de a contribui la alte fonduri care sunt organizate şi funcţionează ca entităţi de sine stătătoare.

Avem în vedere, în principal, obligaţia asigurătorilor de a contribui la fondul de garantare, fondul de protecţie a victimelor străzii şi fondul de compensare. Cele trei fonduri sunt reglementate de Legea nr. 32/2000, Legea nr. 136/1995, precum şi de Ordinul nr. 10/2009 pentru aprobarea Normelor privind fondul de garantare şi Ordi

nul nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de protecţie a victimelor străzii.

Controlul intern şi managementul riscurilor societăţilor de asigurare

Societăţile comerciale de asigurare sunt supuse unei supravegheri prudenţiale continue în scopul de a crea şi menţine o situaţie financiară solidă şi o gestiune sănătoasă a patrimoniului’. Pentru realizarea obiectivului prudenţei financiare, reglementările de asigurare impun asigurătorilor crearea unui sistem propriu de control şi gestiune a principalelor riscuri ce le pot afecta situaţia patrimonială.

Controlul intern al societăţii de asigurare, este reglementat în principal de Ordinul nr. 18/2009 pentru aprobarea Normelor privind principiile de organizare ale unui sistem de control intern şi management al riscurilor, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern la asigurători/reasigurători.

în concepţia normelor legale mai sus menţionate, controlul intern reprezintă un proces continuu la care participă consiliul de administraţie, conducerea executivă, precum şi personalul asigurătorului, care trebuie să asigure desfăşurarea eficientă a activităţii, furnizarea unor informaţii credibile, relevante, complete şi oportune utilizatorilor şi conformarea activităţii asigurătorului cu cadrul legal şi cu politicile şi procedurile proprii. Potrivit aceloraşi norme, sarcina activităţii de control intern revine consiliului de administraţie, care poate delega conducerii executive responsabilitatea monitorizării funcţionării adecvate şi eficiente a controlului intern, care la rândul ei poate delega conducerii operative responsabilitatea stabilirii procedurilor de control intern.

Principalul scop al instituirii sistemului de control intern al societăţilor de asigurare este acela de a identifica şi încunoştinţa în timp util organele societăţii în legătură cu riscurile cu care se confruntă asigurătorul, ce ar putea afecta solvabilitatea patrimoniului şi capacitatea de plată. Activitatea de control intern poartă asupra tuturor dezmembrămintelor societăţilor de asigurare (sucursale, puncte de lucru, agenţii etc.).

Crearea unei politici de asigurare proprii şi informarea asiguraţilor

Elaborarea politicii de asigurare

Asigurătorii care practică asigurările facultative sunt obligaţi, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, să-şi creeze propria politică privind activitatea de asigurare, ale cărei elemente esenţiale trebuie aduse la cunoştinţa asiguraţilor sau potenţialilor asiguraţi, înainte de încheierea contractelor de asigurare.

Pentru îndeplinirea obligaţiilor referitoare la politica de asigurări, asigurătorii trebuie să elaboreze:

a) propriile condiţii de asigurare, cu respectarea prevederilor legale referitoare la contractul de asigurare:

b) propriile clauze de asigurare, care pot modifica condiţiile de asigurare, în funcţie de opţiunea proprie sau de cea a asiguratului;

c) propriile criterii de stabilire a primelor de asigurare;

d) propriile reglementări şi instrucţiuni de constatare şi lichidare a daunelor, în strictă concordanţă cu prevederile cuprinse în condiţiile şi în clauzele de asigurare;

e) reglementări interne privind constituirea şi menţinerea rezervelor tehnice, în funcţie de propriul sistem de evidenţă operativă, cu respectarea normelor emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Din practica societăţilor de asigurare se constată că clauzele de asigurare privesc contractele de asigurare şi se adaptează în funcţie de riscul asigurat şi persoana asigurată, iar condiţiile de asigurare sunt regulile care stabilesc normele după care se practică o anumită clasă de asigurări. Criteriile de stabilire a primei de asigurare se fundamentează, în principal, pe metodele de calcul actuariale, dar care sunt adaptabile şi ele în raport de elementele concrete ale asigurării (perioada de asigurare, riscurile asigurate, rata daunei pe parcursul asigurării etc.).

Legea prevede că asigurătorii trebuie să îşi stabilească reglementări şi instrucţiuni de constatare şi lichidare a daunelor, însă, în practică, societăţile de asigurare au create structuri organizatorice specializate în constatarea şi lichidarea daunelor, precum: direcţii, departamente, servicii etc. Mai mult, asigurătorii dispun şi de personal calificat pentru această activitate, şi aceasta deoarece, potrivit art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000, asigurătorii trebuie să încadreze un număr suficient de persoane care îndeplinesc condiţiile de calificare, pregătire şi competenţă profesională.

Condiţiile, clauzele, criteriile, reglementările şi instrucţiunile asigurătorului, ce alcătuiesc propria politică de asigurare, constituie secretul profesional al asigurătorului şi nu poate fi divulgat. în situaţia în care aceste elemente ale secretului profesional sunt divulgate, asigurătorul are acţiune în daune împotriva celor vinovaţi, iar dacă elemente ale politicii de asigurare sunt preluate şi folosite de alţi asigurători concurenţi, se poate solicita şi interzicerea acestora de a le întrebuinţa în activitatea de asigurare.

Informarea asiguraţilor sau potenţialilor asiguraţi

Obligaţia de informare a asiguraţilor sau potenţialilor asiguraţi este reglementată de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 şi de Ordinul nr. 23/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind informaţiile pe care asigurătorii şi intermediarii în asigurări trebuie să le furnizeze clienţilor, precum şi alte elemente pe care trebuie să le cuprindă contractul de asigurare'.

Această obligaţie se înscrie şi în contextul reglementărilor de protecţie a consumatorului cuprinse în Codul consumului, care în art. 27 lit. b) stipulează că: „consumatorii au dreptul (...) b) de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori”, iar potrivit art. 78, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contracte încheiate cu consumatorii.

Beneficiarii informaţiilor sunt asiguraţii, potenţialii asiguraţi, contractanţii şi potenţialii contractanţi ai asigurării.

Informaţiile pe care trebuie să le transmită asigurătorul privesc în principal date despre asigurător şi despre contractul de asigurare. Informaţiile privind asigurătorul care trebuie furnizate sunt următoarele:

a) denumirea asigurătorului şi forma juridică;

b) numărul de ordine din registrul asigurătorilor sau reasigurătorilor, după caz şi intermediarilor în asigurări şi/sau reasigurări;

c) adresa sediului social şi, dacă este cazul, adresa sucursalei şi agenţiei la care se încheie contractul de asigurare.

Informaţiile despre contractul de asigurare, vor cuprinde cel puţin următoarele aspecte:

a) definirea fiecărui eveniment asigurat, a indemnizaţiei de asigurare în cazul producerii evenimentului asigurat;

b) momentul începerii şi cel al încetării contractului de asigurare;

c) modalităţile de executare, suspendare sau încetare a contractului de asigurare;

d) modalitatea prin care se plătesc primele şi termenele de plată a primelor de asigurare;

e) modalităţile şi termenele de plată a indemnizaţiilor de asigurare;

f) informaţii despre perioada de graţie;

g) procedurile de soluţionare a eventualelor litigii rezultate din executarea contractului, respectiv informaţii despre modalităţile de rezolvare pe cale amiabilă a reclamaţiilor formulate de asiguraţi sau de beneficiarii contractelor de asigurare, după caz, acestea neconstituind o restrângere a dreptului clientului de a recurge la procedurile judiciare legale;

h) informaţii generale privind deducerile prevăzute de legislaţia fiscală aplicabilă contractelor de asigurare;

i) legea aplicabilă contractului de asigurare (art. 3 din Ordinul 23/2009).

Potrivit normelor aprobate prin Ordinul nr. 23/2009, asigurătorii sunt obligaţi să

aducă la cunoştinţa asiguraţilor sau potenţialilor asiguraţi informaţiile mai sus menţionate, înainte de încheierea unui contract de asigurare. Aceste informaţii trebuie furnizate clienţilor în scris, sub semnătura acestora, pentru a exista confirmarea că cei interesaţi au luat cunoştinţă despre conţinutul informaţiilor, adică clienţii au contractat cu asigurătorii în deplină cunoştinţă de cauză asupra asigurărilor perfectate. Informaţiile trebuie să fie redactate în limba română, într-o formă clară, accesibilă şi exactă, de maniera în care acestea pot fi înţelese de către o persoană fără cunoştinţe în domeniu.

Sancţiunile nerespectării obligaţiei de informare a clienţilor, potrivit art. 11 din Ordinul nr. 23/2009, sunt aplicate de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi sunt cele prevăzute în art. 8 şi art. 39 din Legea nr. 32/2000, coroborate cu dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.

Deşi nu se prevede în mod expres în legislaţia asigurărilor, suntem de părere că asiguraţii se pot prevala şi de prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori'.

Comentarii despre Obligațiile societăţilor comerciale de asigurare