Termenul (dies) ca modalitate a actului juridic
| Comentarii |
|
termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a executării obligaţiilor civile corelative.
Clasificare
a) După efectul său, termenul este de două feluri:
- termen suspensiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea lui, începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi al executării obligaţiei civile corelative, fiind astfel amânată scadenţa obligaţiei, conform art. 1412 alin. (1) C.civ. (de exemplu, termenul la care trebuie restituită suma de bani împrumutată);
- termen extinctiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea lui, stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei corelative, cu precizarea că, odată cu stingerea exerciţiului dreptului se stinge, astfel cum dispune chiar art. 1412 alin. (2) C.civ., însăşi obligaţia corelativă (de exemplu, data morţii credirentierului în cazul contractului de întreţinere).
b) în raport de persoana care beneficiază de termen (în funcţie de titularul beneficiului termenului), se deosebesc trei feluri de termene:
- termen stabilit în favoarea debitorului, care reprezintă regula, aşa cum rezultă din art. 1413 alin. (1) C.civ.;
- termen stabilit în favoarea creditorului [cum este cazul depozitului, în care, de regulă, termenul este stipulat în favoarea deponentului, conform art. 2115 alin. (1) C.civ.];
- termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului (de exemplu, termenul stipulat într-un contract de asigurare; termenul de restituire a sumei împrumutate într-un contract de împrumut de consumaţie cu titlu oneros, potrivit art. 2161 teza I C.civ.).
în principiu, termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi [art. 1413 alin. (1) C.civ.].
Această clasificare prezintă interes, deoarece numai cel în folosul căruia este stabilit termenul poate să renunţe oricând la beneficiul lui fără consimţământul celeilalte părţi [art. 1413 alin. (2) C.civ.], iar, în cazul în care termenul a fost fixat în favoarea atât a creditorului, cât şi a debitorului, nu se poate renunţa la beneficiul termenului respectiv decât prin acordul ambelor părţi.
c) în funcţie de izvorul său, conform art. 1411 alin. (2) C.civ., termenul poate să fie:
- termen voluntar, numit şi termen convenţional, care este acel termen ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral sau plurilateral; majoritatea termenelor este formată din această categorie. După modul în care a fost precizat în actul juridic civil, termenul voluntar poate să fie expres (atunci când este prevăzut în mod expres de către părţi) sau tacit (dacă este dedus din natura raportului juridic concret sau din alte împrejurări);
- termen legal, adică acel termen stabilit printr-un act normativ şi care face parte de drept din actul juridic;
- termen jurisdicţional, prin care se înţelege acel termen acordat debitorului, în cazurile prevăzute de lege, de către organul de jurisdicţie [de exemplu, termenul de graţie]. Atunci când organul de jurisdicţie este o instanţă judecătorească, se foloseşte denumirea de termen judiciar. (Termenul de graţie se acordă de instanţa de fond numai în favoarea debitorului, în considerarea situaţiei sale patrimoniale, fără a se cere consimţământul creditorului şi chiar fără a se ţine cont de eventualele stipulaţii din actul juridic. Acest termen poate fi acordat, în principiu, pentru orice obligaţie, indiferent de izvorul sau de obiectul ei. Totuşi, termenul de graţie nu poate fi acordat în cazurile prevăzute de art. 263 C.proc.civ. (dacă bunurile debitorului se urmăresc de alţi creditori, dacă debitorul este în stare de faliment sau de insolvabilitate îndeobşte cunoscută, dacă, prin fapta sa, debitorul a micşorat garanţiile date prin contract creditorului, dacă debitorul nu a dat garanţiile promise).
Termenul de graţie amână, până la împlinirea lui (sau până la decăderea debitorului din beneficiul termenului de graţie), executarea silită a obligaţiei, însă nu împiedică, dacă este cazul, compensaţia (art. 1619 C.civ.).
Un alt exemplu de termen jurisdicţional îl întâlnim în materia împrumutului de consumaţie (mutuum), anume termenul de restituire pe care îl stabileşte instanţa atunci când în contract părţile nu au stipulat termenul restituirii [art. 2162 alin. (1) C.civ.].)
De reţinut că, potrivit art. 1415 alin. (1) C.civ., instanţa va putea, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul atunci când părţile au convenit să amâne stabilirea termenului sau au prevăzut această obligaţie în sarcina uneia dintre ele şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit. Fixarea termenului se va realiza ţinându-se seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări.
De asemenea, art. 1415 alin. (2) C.civ. prevede că instanţa va putea să fixeze termenul atunci când obligaţia presupune prin natura sa un termen şi nu există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat.
Conform ultimului alineat al aceluiaşi articol, cererea privind stabilirea unui termen de către instanţă este supusă regulilor aplicabile procedurii ordonanţei preşedinţiale, fiind prescriptibilă în termenul general de 3 ani, care începe să curgă de la data încheierii contractului.
d) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, deosebim:
- termenul cert (denumit uneori termen cu scadenţă certă), adică acel termen a cărui dată (calendaristică) de împlinire se cunoaşte din chiar momentul încheierii actului juridic;
- termenul incert (denumit uneori termen cu scadenţă incertă), prin care se desemnează acel termen (deci tot un eveniment viitor şi sigur ca realizare) a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic, deşi împlinirea lui este sigură (de exemplu, data morţii credirentierului într-un contract de rentă viageră).
Efecte
Trebuie reţinut că termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează numai executarea actului juridic, iar nu şi existenţa acestuia.
Cât priveşte efectele termenului, trebuie să distingem între efectele termenului suspensiv şi efectele termenului extinctiv.
Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului exercitării dreptului subiectiv civil şi a îndeplinirii obligaţiei civile corelative. Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă au însă o existenţă certă. De aici decurg următoarele consecinţe (Avem în vedere cazurile în care termenul suspensiv este în favoarea (sau şi în favoarea) debitorului, deoarece, dacă termenul este numai în favoarea creditorului, acesta poate oricând să renunţe la beneficiul lui, deci creditorul poate să solicite executarea obligaţiei atunci când termenul a fost stipulat în favoarea lui.):
- dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de scadenţă, adică înainte de împlinirea termenului suspensiv (în cazul în care termenul a fost stabilit în favoarea sau şi în favoarea creditorului, debitorul nu poate să îl oblige pe creditor să primească plata înainte de scadenţă, deci plata înainte de scadenţă presupune acordul ambelor părţi), atunci el face o plată valabilă, iar nu una nedatorată, aşa încât nu poate cere restituirea ei (art. 1414 C.civ. şi art. 1343 teza I C.civ.), (Chiar şi pentru cazul în care, din eroare, debitorul plăteşte înainte de termen o sumă care, potrivit actului juridic, nu era producătoare de dobânzi, se admite că el nu va putea să ceară restituirea nici măcar a sumei reprezentând dobânda aferentă sumei plătite (pentru perioada cuprinsă între momentul plăţii şi momentul la care urma să se împlinească termenul suspensiv stipulat în favoarea debitorului) -) faptul executării înainte de termen fiind privit ca o renunţare la beneficiul termenului (Renunţarea la beneficiul termenului suspensiv produce aceleaşi efecte ca şi în cazul împlinirii lui, obligaţia devenind de îndată exigibilă (art. 1418 C.civ.) Aceeaşi este situaţia şi în cazul decăderii din beneficiul termenului suspensiv, numai că aceasta este o sancţiune civilă, prevăzută de art. 1417 C. civ., care intervine atunci când: debitorul se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise; din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului, în acest caz fiind necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială.
Menţionăm că, în cazul termenului de graţie, art. 263 şi art. 382 C.proc.civ. stabilesc şi alte cazuri de decădere din acest termen (întrucât cazurile menţionate de art. 263 C.proc.civ. le-am enumerat într-o notă anterioară, precizăm doar că art. 382 C. proc. civ. se referă la cazul când debitorul a fugit, precum şi la cazul când debitorul risipeşte averea sa mişcătoare sau nemişcătoare), cu toateacestea, debitorul va putea cere restituirea atunci când plata s-a făcut prin doi sau violenţă (art. 1343 teza I C.civ.);
- înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate lua măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului său;
- în actele juridice translative de drepturi reale cu privire la bunuri individual determinate, termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de cazul în care s-a prevăzut în mod expres contrariul;
- în actele juridice translative de proprietate, potrivit art. 1274 C.civ., riscul pieirii fortuite a bunului individual determinat înainte de împlinirea termenului suspensiv va fi suportat de către înstrăinător, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului; astfel, în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie (fiind astfel aplicabilă regula res perit debitori). Se observă că este o soluţia diametral opusă celei din reglementarea anterioară, în care se aplica regula res perit domino, deci riscul pieirii fortuite a bunului era suportat de dobânditor, deoarece acesta a devenit proprietar încă din momentul încheierii actului juridic, cu excepţia situaţiei când părţile au prevăzut că transferul dreptului de proprietate se va produce la împlinirea termenului, caz în care riscul era suportat de înstrăinător. Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului, el neputându-se libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp;
- până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la debitor (art. 1414 C.civ.);
- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului compensaţia [art. 1617 alin. (1) C.civ.]; totuşi, termenul de graţie, deşi este un termen suspensiv în favoarea debitorului, nu împiedică compensaţia (art. 1619 C. civ.), ci numai executarea silită;
