BELILOS contra ELVEŢIEI — întinderea unei declaraţii interpretative elveţiene privind articolul 6 paragraf 1 din Convenţie şi absenţa, în cantonul Vaud, a unui recurs de jurisdicţie deplină împotriva unei amenzi administrative
| Comentarii |
|
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL (articolul 6 al Convenţiei)
GARANŢIILE GENERALE PENTRU JUSTIŢIABILI (articolul 6 § 1) Dreptul la un tribunal în materie „penală“
CAZUL BELILOS contra ELVEŢIEI — întinderea unei declaraţii interpretative elveţiene privind articolul 6 paragraf 1 din Convenţie şi absenţa, în cantonul Vaud, a unui recurs de jurisdicţie deplină împotriva unei amenzi administrative
367. — Dna Marlene Belilos trăieşte la Lausanne. La 29 mai 1981, comisia de poliţie a municipalităţii acestui oraş îi aplică o amendă de 200 FS pentru că a participat la o manifestaţie neautorizată pe străzile oraşului. La 4 septembrie, comisia respectivă reduce amenda la 120 FS. Condamnata sesizează Curtea de casaţie penală a Tribunalului cantonai din Vaud care îi respinge acţiunea la 25 septembrie 1981. Recursul de drept public pe care îl introduce împotriva hotărârii este respins de Tribunalul federal la 2 noiembrie 1982.
368. — Cazul ridică îndeosebi problema întinderii unei declaraţii interpretative, formulată de Elveţia la ratificarea Convenţiei, redactată astfel: „Pentru Consiliul federal elveţian, garantarea unui proces echitabil care figurează la art. 6 § 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte fie contestaţiile privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, fie temeinicia oricărei acuzaţii în materie penală, îndreptată contra persoanei în cauză, vizează numai asigurarea unui control judiciar final al actelor sau deciziilor autorităţii publice care afectează asemenea drepturi sau obligaţii sau examinarea temeiniciei unei asemenea acuzaţii “.
369. — în cererea sa din 24 martie 1983 adresată Comisiei, dna Belilos se plânge că nu a fost judecată de un Tribunal independent şi imparţial, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie şi care să se bucure de jurisdicţie deplină
• Hotărârea din 29 aprilie 1988 (plenul Curţii) (seria A nr. 132)
370. — Pe cale de excepţie preliminară, guvernul elveţian a pledat în sensul incompatibilităţii plângerii dnei Belilos cu angajamentele Elveţiei în numele art. 6 § 1 din Convenţie. El a invocat declaraţia interpretativă formulată cu prilejul depunerii instrumentului de ratificare.
Prima problemă de rezolvat avea legături cu natura declaraţiei. Curtea examinează diferitele elemente invocate de către guvern în sprijinul tezei sale potrivit căreia declaraţia constituie în realitate o rezervă la Convenţie. Argumentul extras din scopul declaraţiei reia pe cel care se întemeiază pe lucrările pregătitoare, chestiune abordată ulterior. în ceea ce priveşte textul declaraţiei, Curtea admite că redactarea originală în limba franceză, deşi nu oferă în întregime claritate, poate fi înţeleasă ca o rezervă. Coincidenţa emiterii declaraţiilor interpretative cu cea a rezervelor corespunde unei practici normale. Lipsa de uniformitate în practică, urmată de Elveţia şi în sistemul Convenţiei, nu permite numai prin ea însăşi să se califice drept rezervă declaraţia litigioasă. Cât despre tăcerea depozitarului — secretarul general al Consiliului Europei — şi a statelor-părţi, aceasta nu privează organele Convenţiei de puterea lor de apreciere. Mai rămân lucrările pregătitoare. Curtea recunoaşte necesitatea de a cerceta care era intenţia autorului declaraţiei. în cazul de faţă, guvernul elveţian a fost întotdeauna preocupat să evite incidenţele unei concepţii extensive a dreptului de acces la tribunale asupra organizării administrative şi judiciare a cantoanelor şi, în consecinţă, să prezinte textul ca unul din elementele consimţământului Elveţiei de a fi legată prin Convenţie.
Aceasta menţionează numai rezervele, însă mai multe state au emis de asemenea sau numai declaraţii interpretative fără să stabilească întotdeauna o distincţie clară între unele şi celelalte. Pentru a vedea natura juridică a unei „declaraţii", trebuie să privim dincolo de titlul său şi să ne legăm de circumscrierea conţinutului ei material. în speţă, se dovedeşte că Elveţia înţelegea să sustragă unele categorii de litigii de sub incidenţa art. 6 § 1 din Convenţie şi să se asigure împotriva unei interpretări, prea largi în opinia ei, a acestei prevederi. Or, Curtea trebuie să vegheze ca obligaţiile decurgând din Convenţie să nu sufere restricţii neconforme exigenţelor art. 64, în privinţa acestor rezerve.
Deci, examinarea validităţii acestei declaraţii îi era necesară, adică să se asigure de respectarea art. 64. Competenţa Curţii de a aprecia, în lumina art. 64, valabilitatea unei rezerve sau a unei declaraţii interpretative nu s-a pretat la contestaţie. Ea rezultă atât din art. 19, 45 şi 49 din Convenţie, cât şi din jurisprudenţa Curţii.
Cel puţin pentru procedura penală, declaraţia elveţiană prezintă o valoare generală şi nelimitată. Prin „rezervă de caracter general11, art. 64 înţelege îndeosebi o rezervă redactată în termeni prea vagi sau ampli pentru a-i putea aprecia sensul şi domeniul de aplicare. Or, redactarea declaraţiei contestate nu permite să se măsoare exact întinderea angajamentului Elveţiei, referitor îndeosebi la categoriile de litigii vizate şi în ceea ce priveşte cunoaşterea dacă se exercită sau nu „controlul judiciar final“ asupra faptelor unei cauze. Textul declaraţiei se pretează deci la interpretări diferite, în timp ce art. 64 § 1 cere precizie şi claritate.
Cât despre art. 64 § 2, el se adresează tuturor statelor-părţi la Convenţie, unitare sau federale, şi dotate sau nu cu un drept procedural unificat. „Succinta expunere a legii în cauză" constituie în acelaşi timp un element de probă şi un factor de securitate juridică, a cărui omisiune nu ar putea fi justificată nici măcar de dificultăţi practice importante. Totuşi — şi guvernul o accepta — declaraţia în litigiu nu este însoţită de o asemenea expunere.
în concluzie, Curtea judecă declaraţia ca nefiind valabilă. Or, fără îndoială, Elveţia este şi se crede legată prin Convenţie independent de valabilitatea declaraţiei. Excepţia preliminară a fost aşadar respinsă (unanimitate).
371. — Pe fond, dna Belilos se plângea că nu a fost judecată de un tribunal independent şi imparţial, în sensul art. 6 § 1, şi care să se bucure de jurisdicţie deplină.
372. — Comisia de poliţie a municipalităţii din Lausanne este calificată drept „autoritate municipală" prin legea cantonului Vaud şi ca „autoritate administrativă" de către Tribunalul federal. Potrivit Curţii, chiar dacă asemenea expresii nu par decisive, ele furnizează un indiciu important asupra naturii organului în cauză.
Acesta din urmă are un rol jurisdicţional şi o procedură care permite persoanei interesate să prezinte mijloace de probă în apărare. Membrul unic este numit de municipalitate, dar aceasta nu este suficient pentru a arunca vreo umbră de îndoială asupra independenţei sau imparţialităţii sale.
Deşi are calitate de funcţionar municipal, el funcţionează cu titlu individual, nu se găseşte într-o stare de subordonare, depune un jurământ distinct de cel al poliţiştilor şi, în principiu, este ferit de revocare pe timpul duratei mandatului său. Mai mult, imparţialitatea sa personală nu a fost pusă în cauză, în speţă.
Totuşi — aminteşte Curtea — consideraţii cu caracter funcţional şi organic trebuie, de asemenea, avute în vedere; chiar aparenţele pot avea importanţă. La Lausanne, este vorba de un funcţionar superior provenit din conducerea poliţiei şi susceptibil de a fi chemat să îndeplinească din nou alte sarcini. Justiţiabilii vor avea tendinţa să vadă în el un membru al corpului de poliţie integrat într-o ierarhie şi solidar cu colegii săi. Pe scurt, petiţionara putea să încerce, în mod legitim, îndoieli în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea structurală a comisiei de poliţie, care nu răspundea, sub acest aspect, exigenţelor art. 6 § 1.
373. — Curtea cercetează apoi dacă recursurile disponibile permiteau să acopere lacunele constatate în primă instanţă.
Guvernul reproşa dnei Belilos că nu a exercitat un recurs pentru reformarea hotărârii la Curtea de casaţie penală a Tribunalului contonului Vaud. Curtea apreciază că, dimpotrivă, acesta din urmă nu poate fi avut în vedere, deoarece el nu corespundea naturii revendicărilor petiţionarei. Cât despre recursul în nulitate, el este asociat unei proceduri lipsite de dezbateri orale şi de administrarea probelor şi nu permite o reexaminare liberă a faptelor. Curtea de casaţie penală nu poseda deci, în cazul de faţă, suficientă competenţă.
în concepţia Curţii, Tribunalul federal nu a corectat nici el deficienţa observată la nivelul Comisiei de poliţie. Pe calea recursului de drept public, singurul deschis în speţă, el nu putea să reexamineze chestiunile de fapt şi de drept, puterea sa de apreciere limitându-se la a controla absenţa arbitrarului. Deci, s-au încălcat prevederile art. 6 § 1 (unanimitate).
374. — Dna Belilos a cerut în numele art. 50, anularea amendei şi restituirea contravalorii acesteia pe care o plătise la poliţie. Curtea constată că prevederile Convenţiei nu îi dau competenţa de a cere statului elveţian anularea condamnării pronunţate împotriva petiţionarei. Ea adaugă că nu poate să facă vreo speculaţie asupra rezultatului procedurii în litigiu, dacă nu s-ar fi încălcat Convenţia şi respinge aşadar această cerere (unanimitate).
Petiţionara solicită, de asemenea, modificarea legii cantonului Vaud din 17 noiembrie 1969 asupra sentinţelor municipale. Curtea arată că prevederile Convenţiei nu o abilitează să ceară Elveţiei să-şi modifice legislaţia şi respinge această cerere (unanimitate).
În sfârşit, petiţionara reclamă rambursarea cheltuielilor sale. Pentru procedura în faţa jurisdicţiilor interne, Curtea îi acordă 3.250 FS; pentru procedurile europene, ea îi atribuie 8.000 FS pentru cheltuieli.
| ← COLOZZA ŞI RUBINAT contra ITALIEI - Decizie dată în lipsa... | F.C.B. contra ITALIEI — Judecarea în lipsă a unui acuzat... → |
|---|
