LE COMPTE, VAN LEUVEN ŞI DE MEYERE contra BELGIEI — Obligaţia de a se afilia la Ordinul medicilor şi procedura disciplinară în faţa organelor acestuia
| Comentarii |
|
CAZUL LE COMPTE, VAN LEUVEN ŞI DE MEYERE contra BELGIEI — Obligaţia de a se afilia la Ordinul medicilor şi procedura disciplinară în faţa organelor acestuia
381. — în iunie 1971, Consiliul provincial al Ordinului medicilor din Flandra occidentală îi aplică dr. Herman Le Compte, născut în 1929, o suspendare a dreptului de a practica medicina timp de trei luni, pentru că a divulgat prin presă atât sancţiunile primite de el în trecut din partea organelor jurisdicţionale ale Ordinului, cât şi criticile sale în privinţa acestora şi că a ultragiat astfel Ordinul. Sancţiunea este confirmată în octombrie 1972 de către consiliul de apel al Ordinului, care nu reţine totuşi acuzaţia de ultraj. în mai 1974, Curtea de casaţie respinge un recurs formulat împotriva deciziei consiliului de apel. De atunci s-au înmulţit urmăririle disciplinare contra petiţionarului pentru publicitatea dată de acesta litigiului său cu Ordinul şi cele penale pentru refuzul de a se supune măsurilor adoptate contra sa de către consiliul Ordinului.
382. — în ianuarie 1973, mai mulţi confraţi îi acuză pe medicii Frans Van Leuven şi Marc De Meyere, născuţi în 1931 şi, respectiv, în 1940, de abateri de la deontologie; ei le reproşează îndeosebi că şi-au limitat sistetnatic onorariile la sumele rambursate de serviciile de securitate socială, chiar când asigurau serviciul de gardă, şi că au distribuit gratuit la domiciliu o revistă bilunară care ridiculiza medicii generalişti. După ce i-a audiat pe aceşti doi medici, consiliul provincial al Ordinului din Flandra orientală pronunţă contra lor o suspendare a dreptului de a exercita medicina timp de o lună. Sesizat de către aceştia, Consiliul de apel al Ordinului a redus durata suspendării la 15 zile. în ce priveşte Curtea de casaţie, aceasta respinge recursul celor în cauză la 15 aprilie 1975.
383. — Introduse la Comisie, la 28 octombrie 1974 (Le Compte) şi 21 octombrie 1975 (Van Leuven şi De Meyere), cele două plângeri sunt declarate admisibile în parte şi apoi conexate. Cei trei petiţionari, toţi cetăţeni belgieni, au susţinut îndeosebi că obligaţia de a se afilia la Ordinul medicilor şi de a se supune organelor sale disciplinare încălca art. 11 din Convenţie şi că ei nu au beneficiat de garanţiile art. 6 în cursul procedurii disciplinare?
• Hotărârea din 23 iunie 1981 (plenul Curţii) (seria A nr. 43)
384. — Curtea începe prin a aminti că urmărirea disciplinară scapă, în principiu, regimului art. 6, dar că în anumite circumstanţe, situaţia ar putea fi alta. Ea cercetează mai întâi dacă acest articol se aplică la toată procedura urmată în faţa consiliilor provinciale şi de apel, organe disciplinare, sau numai la o parte a acesteia, apoi dacă articolul menţionat este aplicabil în faţa Curţii de casaţie, instituţie judiciară.
în concepţia Curţii, dreptul petiţionarilor de a continua să exercite profesia de medic, în timp ce suspendarea îi împiedica provizoriu să o facă, era pus direct în cauză în faţa Consiliului de apel şi a Curţii de casaţie. Or, pentru medicii, care practică în mod liber arta de a însănătoşi, acest drept este pus în aplicare pe baza unor relaţii contractuale sau cvasicontractuale cu clienţii sau pacienţii lor şi constituie un drept cu caracter privat. Suspendarea în cauză a adus atingere exercitării acestei profesii, în ciuda naturii sale temporare. Curtea trage concluzia că medicii Le Compte, Van Leuven şi De Meyere aveau dreptul de a li se examina cauza de către un tribunal care să respecte condiţiile art. 6 § 1 (15 voturi pentru, 5 împotrivă). Ea nu a considerat necesar să cerceteze natura consiliului provincial, deoarece art. 6 § 1 nu obligă statele contractante să supună contestaţiile privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil regimului unor proceduri care să-şi desfăşoare fiecare fază în faţa unor tribunale corespunzătoare prescripţiilor sale. în schimb, de îndată ce petiţionarii au recurs la consiliul de apel, acesta se afla sesizat cu o contestaţie a dreptului în cauză.
385. — Curtea s-a asigurat apoi cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 6 § 1 în privinţa atribuţiilor Consiliului de apel şi ale Curţii de casaţie: primul, pentru că a procedat singur la examinarea completă a măsurilor afectând un drept cu caracter civil, iar a doua, deoarece a exercitat controlul final al legalităţii acestor măsuri.
Curtea de casaţie prezintă, în mod evident, caracteristicile unui tribunal, deşi nu intră în competenţa sa să corecteze erorile de fapt şi nici să controleze proporţionalitatea între faptă şi sancţiunea aplicată. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Consiliul de apel cu excepţia precizărilor ce urmează.
în afară de aceasta, constituirea prin lege este o caracteristică manifestă atât pentru Curtea de casaţie (Constituţie), cât şi pentru Consiliul de apel (lege şi decizii regale).
în ceea ce priveşte independenţa Curţii de casaţie, ea nu ar putea fi pusă la îndoială, ceea ce este valabil şi pentru consiliul de apel a cărui componenţă asigură o paritate completă între practicieni şi magistraţi şi a cărui preşedinţie revine unuia dintre aceştia din urmă, desemnat de către rege şi posesor al unui vot hotărâtor în caz de egalitate de voturi.
Imparţialitatea Curţii de casaţie nu se pretează nici ea vreunei discuţii. Referitor la consiliul de apel. Curtea apreciază că sistemul de alegere a membrilor medici de către consiliul provincial nu ar putea fi suficient pentru a proba o acuzaţie de parţialitate şi că imparţialitatea personală a fiecărui membru trebuie prezumată până la proba contrarie; or, nici unul dintre petiţionari nu a folosit dreptul său de recuzare.
în sfârşit, Curtea examinează absenţa oricărei publicităţi în faţa consiliului de apel, atât pentru audieri, cât şi pentru pronunţarea deciziei. Ea constată că în cazul de faţă nu se putea aplica nici una din excepţiile de la regula publicităţii prevăzute de art. 6 § 1, deoarece însăşi natura deficienţelor reproşate petiţionarilor şi propriile revendicări nu ţineau de arta medicală: nici respectul secretului profesional nici protecţia vieţii private a medicilor sau pacienţilor nu intrau în joc. De aceea petiţionarii aveau dreptul la publicitatea procedurii, deşi nici litera, nici spiritul art. 6 § 1 nu i-au împiedicat să renunţe de bună voie, în mod expres sau tacit. Curtea adaugă că publicitatea în faţa Curţii de casaţie nu a fost suficientă pentru acoperirea lacunei constatate, deoarece această înaltă jurisdicţie nu examinează fondul cauzelor, astfel încât controlului acesteia îi scapă numeroase aspecte ale contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil. Curtea trage concluzia că s-a încălcat art. 6 § 1 deoarece cauza doctorilor Le Compte, Van Leuven şi De Meyere n-a fost audiată public de către un tribunal cu jurisdicţie deplină (16 voturi pentru, 4 împotrivă).
386. — Hotărârea Curţii tratează apoi pretinsa încălcare a art. 11. în această privinţă, Curtea notează mai întâi că Ordinul belgian al medicilor este o instituţie de drept public, întemeiată pe lege şi integrată în structurile statului; el asigură un anumit control public al exercitării artei medicale şi se bucură de prerogative excedând dreptul comun. Având în vedere aceste elemente în ansamblul lor, ea apreciază că acest ordin nu ar putea fi analizat ca o asociaţie. %
Curtea arată, în continuare, că existenţa Ordinului şi corolarul său — obligaţia medicilor de a se înscrie pe listele sale şi de a se supune autorităţii organelor acestuia — nu au nici ca obiect nici ca efect limitarea dreptului garantat de art. 11 § 1; într-adevăr, Belgia cunoaşte mai multe tipuri de asociaţii consacrate apărării intereselor profesionale ale medicilor şi la care aceştia din urmă au întreaga opţiune de a adera sau nu.
Curtea trage astfel concluzia absenţei încălcării art. 11 (unanimitate).
387. — Constatând că problema aplicării art. 50 nu este în stare de judecată, hotărârea o trimite la Camera constituită iniţial pentru examinarea cauzei şi care s-a desesizat în luna octombrie 1980 în favoarea plenului Curţii.
• Hotărârea din 18 octombrie 1982 (Cameră) — Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 54)
388. — Cei trei petiţionari au reclamat guvernului belgian angajamentul de a lua măsuri de reparaţie parţială a prejudiciului, constând, pe de o parte, în ştergerea sancţiunilor disciplinare şi a condamnărilor penale de care s-au plâns şi, pe de altă parte, în ceea ce priveşte rambursarea cheltuielilor de judecată şi de amendă.
în afară de aceasta, fiecare a prezentat cereri proprii.
Doctorul Le Compte revendica, în principal, acordarea cu titlu provizoriu a unui franc belgian, în aşteptarea soluţionării celei de-a doua plângeri la Comisie (deferită Curţii în martie 1982 — cazul Albert şi Le Compte) şi, în subsidiar, atribuirea „unei părţi echitabile" de 732.608 franci belgieni pentru cheltuieli de apărare, 30.000 franci belgieni pentru cheltuieli de călătorie şi sejur, ca şi pentru perioada în care a fost în imposibilitatea de a profesa, şi 20.000.000 franci belgieni cu titlu de prejudicii materiale şi morale.
Doctorul Van Leuven cerea 50.000 franci belgieni pentru cheltuielile de apărare, 30.000 franci belgieni pentru cheltuieli de călătorie şi sejur şi pentru perioada când n-a putut profesa şi 15.000.000 franci belgieni pentru prejudicii materiale şi morale.
Cât despre dr. De Meyere, el înţelege să obţină 60.000 franci belgieni pentru pierderea de venituri suferită, 50.000 franci belgieni pentru cheltuieli de apărare şi o sumă, lăsată la aprecierea Curţii, pentru daune morale.
389. — Curtea hotărăşte că Belgia trebuie să plătească pentru cheltuieli de judecată şi taxe doctorului Le Compte 77.000 FB, doctorului Van Leuven
63.000 FB şi doctorului De Meyere 42.000 FB — pentru cheltuieli în faţa Curţii de casaţie şi a organelor Convenţiei (unanimitate).
Ea a respins cererile de acordare a satisfacţiei echitabile formulate de petiţionari pentru celelalte sume (unanimitate); Curtea îşi declină competenţa de a cere statului belgian ştergerea sancţiunilor şi a pedepselor; ea nu vede nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată prin hotărârea din 23>iunie 1981 şi prejudiciul material decurgând din suspendarea dreptului de a profesa medicina; în sfârşit, ea consideră că daunele morale pretinse au primit o reparaţie suficientă prin hotărârea menţionată.
| ← F.C.B. contra ITALIEI — Judecarea în lipsă a unui acuzat... | ALBERT ŞI LE COMPTE contra BELGIEI - Procedură disciplinară... → |
|---|
