BRANNIGAN și McBRIDE contra REGATULUI UNIT -Arestarea şi reţinerea suspecţilor în virtutea legislaţiei asupra prevenirii terorismului şi validitatea derogării britanice în temeiul articolului 15 din Convenţie (Irlanda de Nord)
| Comentarii |
|
195. — Dl Peter Brannigan locuieşte în Irlanda de Nord. El este arestat la 9 ianuarie 1989, apoi condus la centrul de interogatorii al cazărmii din Gough (Armagh). Arestarea sa se întemeiază pe art. 12 § 1 b) al legii din 1984 privind dispoziţiile provizorii asupra prevenirii terorismului, care permite arestarea fără mandat a unei persoane în privinţa căreia există motive plauzibile de a fi bănuită că a fost sau este implicată în îndeplinirea, pregătirea ori instigarea la acte teroriste. La 10 ianuarie, ministrul autorizează prelungirea detenţiei cu două zile. La 12 ianuarie intervine o nouă prelungire, de trei zile. Cel în cauză este eliberat la 15 ianuarie, după ce a fost reţinut, în total, timp de şase zile, paisprezece ore şi treizeci de minute.
196. — Dl Patrick McBride este arestat la 5 ianuarie 1989 în virtutea aceleiaşi dispoziţii a legii din 1984, apoi condus la centrul de interogatorii din Castlereagh. La 6 ianuarie, ministrul autorizează o prelungire a acestei detenţii cu trei zile. Cel interesat este pus în libertate la 9 ianuarie, după o reţinere de patru zile, şase ore şi douăzeci şi cinci de minute, în total. La 4 februarie 1992, acesta este ucis la Belfast de către un poliţist, devenit nebun furios, care atacase sediul Sinn Fein.
197. — Pe 23 decembrie 1988, Regatul Unit informează Secretarul general al Consiliului Europei că guvernul său se prevalează de dreptul de derogare prevăzut la art. 15 § 1 al Convenţiei, în măsura în care exercitarea puterilor definite la art. 12 al legii din 1984 nu cadrează cu art. 5 § 3 al Convenţiei.
198. — în cererile din 19 ianuarie 1989 adresate Comisiei, dnii Brannigan şi McBride se plâng de a nu fi fost traduşi imediat în faţa unui judecător, cum ar fi cerut-o art. 5 § 3 al Convenţiei, de a nu fi avut dreptul la reparaţii, în pofida art. 5 § 5, şi de a nu fi dispus de un recurs efectiv privind aceste plângeri, cu nesocotirea prevederilor art. 13? Ulterior, ei retrag celelalte pretenţii formulate în numele art. 3,5 §§ 1 şi art. 4, 8, 9 şi 10.
• Hotărârea din 28 mai 1993 (plenul Curţii) (seria A nr. 258-B)
199. — Având în vedere hotărârea sa privind cazul Brogan şi alţii, Curtea constată că nu s-a respectat art. 5 §§ 3 şi 5. Faţă de invocarea de către guvern a derogării formulate în numele art. 15, ea trebuie să examineze validitatea acesteia. Referindu-se la hotărârea sa în cazul Irlanda contra Regatului Unit, ea aminteşte că fiecărui stat contractant, responsabil „pentru viaţa naţiunii (sale)“, îi revine obligaţia de a determina dacă aceasta este ameninţată de un „pericol public11 şi, în caz afirmativ, până unde trebuie să se meargă pentru a încerca să fie înlăturat. în contact direct şi constant cu realităţile presante ale momentului, autorităţile naţionale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a se pronunţa asupra prezenţei unui asemenea pericol ca şi asupra naturii şi întinderii derogărilor necesare pentru a-1 înlătura. Pornind de aici, trebuie să li se lase o marjă largă de apreciere în materie. Curtea are totuşi competenţa de a decide, îndeosebi, dacă aceste autorităţi au depăşit „stricta măsură41 a cerinţelor crizei. Când îşi exercită controlul, ea trebuie în acelaşi timp să atribuie greutatea cuvenită factorilor pertinenţi, cum ar fi natura drepturilor atinse de derogare, durata stării de urgenţă şi circumstanţele care au creat-o.
200. — în lumina ansamblului acestor elemente de care ea dispune în ceea ce priveşte amploarea şi efectele violenţei teroriste în Irlanda de Nord şi în alte părţi ale Regatului Unit, Curtea apreciază, fără îndoială, că exista un pericol public care ameninţa viaţa naţiunii.
201. — Erau măsurile, în mod strict, cerute de situaţie?
Mai întâi, căuta într-adevăr derogarea să pareze o stare de urgenţă? Curtea constată că guvernul britanic apreciază încă din 1974 că are nevoie de puterea de arestare şi de detenţie prelungită pentru combaterea ameninţării terorismului. Hotărârea Brogan şi alţii l-a pus în faţa unei alegeri: să introducă un control judiciar al deciziei de a ţine închis pe cineva sau să notifice o derogare de la obligaţiile decurgând din Convenţie în această materie. Cum puterea de detenţie prelungită fără control judiciar şi avizul din 23 decembrie 1988 erau în mod clar legate de persistenţa stării de urgenţă, nimic nu arată că derogarea a fost altceva decât o ripostă veritabilă la aceasta.
Apoi, era oare derogarea prematură? Nu s-ar putea contesta validitatea derogării pentru simpla raţiune că guvernul hotărâse să examineze posibilitatea de a imagina, în viitor, un mijloc de a se conforma mai bine obligaţiilor decurgând din Convenţie. De fapt, un asemenea proces de reflecţie continuă nu numai că este compatibil cu art. 15 § 3 care comandă o reexaminare constantă a necesităţii măsurilor excepţionale, dar şi corespunde, de o manieră implicită, însăşi noţiunii de proporţionalitate.
Se justifica absenţa controlului judiciar al reţinerii prelungite? După diferitele rapoarte consacrate incidenţelor legislative asupra prevenirii terorismului, dificultăţile inerente anchetelor şi urmăririlor în domeniul criminalităţii teroriste reclamă extinderea perioadei de reţinere sustrase oricărui control judiciar. în afară de aceasta, guvernul persistă în a aprecia ca esenţială împiedicarea dezvăluirii către deţinut şi avocatul său a anumitor date pe care se întemeiază deciziile referitoare la o asemenea prelungire; în sistemul acuzator de common law, independenţa puterii judecătoreşti s-ar afla compromisă dacă judecătorii sau alţi magistraţi ar trebui să participe la deciziile de plasare în detenţie sau de prelungire a acesteia. Pentru a crea dintr-o dată o situaţie conformă art. 5 § 3, nu ar fi suficient să se introducă, în procedura de prelungire a perioadelor de detenţie, un, judecător sau alt magistrat autorizat de către lege să exercite funcţii judiciare". Cât despre natura mijloacelor celor mai adecvate sau oportune de a face faţă crizei care afecta statul atunci, Curtea nu-şi substituie opinia celei exprimate de guvem, direct responsabil de stabilirea unui echilibru între adoptarea măsurilor eficiente de luptă contra terorismului, pe de o parte, şi respectarea drepturilor individuale, pe de altă parte. în contextul Irlandei de Nord, unde corpul judiciar este redus şi vulnerabil atacurilor teroriste, se înţelege că guvernul pune un mare preţ pe încrederea publicului în independenţa magistraţilor.
în sfârşit, existau garanţii contra abuzului? Recursul de habeas corpus permite un control al legalităţii arestării şi al detenţiei iniţiale. Nimeni nu contestă că un asemenea recurs era oferit alegerii petiţionarilor Brannigan şi McBride şi avocaţilor lor şi că el le furniza o garanţie apreciabilă contra unei detenţii arbitrare. Apoi, deţinuţii au dreptul absolut, pe care-1 pot revendica în justiţie, de a consulta un solicitor1 după 48 de ore de la arestarea lor. De altfel, fiecare dintre cei doi petiţionari a putut folosi această posibilitate după termenul amintit. Nimeni nu neagă nici faptul că persoanele reţinute au dreptul de a informa o rudă sau un prieten în legătură cu detenţia lor şi de a fi examinate de către un medic. în plus faţă de aceste garanţii fundamentale, personalităţi independente s-au aplecat, la intervale regulate, asupra incidenţei legislaţiei în cauză.
202. — Erau măsurile derogatorii în contradicţie cu „celelalte obligaţii decurgând din dreptul internaţional?" Petiţionarii pretindeau că art. 4 din Pactul ONU din 1966 referitor la drepturile civile şi politice subordonează validitatea unei derogări proclamării „printr-un act oficial a pericolului public. Curtea notează că în declaraţia sa din 22 decembrie 1988 în faţa Camerei Comunelor, ministrul de interne a explicat în detaliu motivele subsecvente deciziei guvernului şi a arătat că se pregătea să notifice o derogare atât în virtutea art. 15 din Convenţie, cât şi a art. 4 din Pact. O asemenea declaraţie se potriveşte bine cu noţiunea de proclamaţie oficială.
203. — în rezumat, avizul de derogare al Regatului Unit răspunde exigenţelor art. 15 şi petiţionarii nu se pot plânge în mod valabil de o violare a art. 5 § 3 (22 voturi pentru, 4 împotrivă). Prin urmare, rezultă că art. 5 § 5 nu obligă în nici un fel de a li se acorda petiţionarilor vreun drept de reparaţie.
204. — Cei interesaţi puteau să constate legalitatea detenţiei lor pe calea procedurală de habeas corpus, recurs pe care hotărârea Brogan şi alţii l-a judecat ca adecvat scopurilor prevăzute de art. 5 § 4. Art. 13 fixând condiţii mai puţin stricte decât art. 5 § 4, acesta nu a fost încălcat (22 voturi pentru, 4 împotrivă).
| ← LAWLESS contra IRLANDEI — Internare administrativă pentru... | NEUMEISTER contra AUSTRIEI — Durata unei detenţii provizorii... → |
|---|
