NEUMEISTER contra AUSTRIEI — Durata unei detenţii provizorii şi a unei proceduri penale Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate în cursul procedurii
| Comentarii |
|
Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate în cursul procedurii (articolul 5 §3)
206. — Cetăţean austriac născut în 1922 şi domiciliat la Viena, dl Fritz Neumeister este proprietarul şi directorul unei mari întreprinderi de transporturi. în august 1959 se deschide o anchetă contra lui: este bănuit de complicitate la escrocherii de mare anvergură (rambursarea nelegală a mai multor milioane de şilingi, reprezentând impozite pe cifra de afaceri, cu titlu de ajutor de export). Inculpat la 23 februarie 1961, cel interesat este plasat, a doua zi, în detenţie preventivă. La 12 mai, el este pus în libertate provizorie sub control judiciar. în iulie cicelaşi an, cu autorizaţia unui judecător de instrucţie, el îşi petrece vacanţa în Finlanda.
La 12 iulie 1962, Fritz Neumeister este din nou arestat şi plasat în detenţie preventivă, câteva ore după ce i se refuză permisiunea, solicitată cu câteva luni mai înainte, de a se duce în vacanţă în Finlanda. între timp, unul din principalii săi coinculpaţi adusese acuzaţii grave contra lui.
Petiţionarul depune patru cereri de punere în libertate provizorie. Prima, din 23 iulie 1962, este respinsă la 10 septembrie de către Curtea de apel din Viena, ca urmare a pericolului de fugă. A doua, din 26 octombrie 1962, este respinsă la 19 februarie 1963 de către aceeaşi instanţă care apreciază că pericolul fugii persistă şi că nu este cazul de a lua în considerare o ofertă de cauţiune (de 200.000 sau 250.000 ATS). A treia cerere, prezentată la 12 iulie 1963, asemănătoare celei de-a doua, este respinsă la 8 august 1963 de către camera de consiliu a Tribunalului penal regional din Viena. în sfârşit, a patra cerere, introdusă la 6 noiembrie 1963 şi propunând o garanţie bancară de un milion de şilingi este admisă de camera menţionată la 8 ianuarie 1964, cu condiţia unei garanţii bancare de 2 milioane de şilingi.
închisă la 4 noiembrie 1963, instrucţia pregătitoare s-a lovit de dificultăţi considerabile (audierea a zeci de martori, recurgerea la ajutorul judiciar al mai multor state etc.). Cât despre actul de acuzare, depunerea acestuia are loc la 17 martie 1964; acesta vizează zece persoane printre care şi F. Neumeister. Suma garanţiei cerute de la acesta din urmă este scăzută de camera de consiliu la 1.750.000 ATS (31 martie 1964), apoi la un milion (la 3 iunie 1964). La 16 septembrie 1964, Fritz Neumeister este pus în libertate provizorie, după verificarea solvabilităţii garanţilor.
Deschis la 9 noiembrie 1964 în faţa Tribunalului penal regional din Viena, procesul dă loc la 102 zile de audieri, dar este amânat la 18 iunie 1965, pentru completarea instrucţiei. Procesul se reia la 4 decembrie 1967 şi se termină la 2 iulie 1968 printr-o condamnare la cinci ani de închisoare severă; durata detenţiei provizorii este dedusă din cea a pedepsei pronunţate de tribunal.
207. — în cererea sa din 12 iulie 1963 adresată Comisiei, F. Neumeister invocă mai multe dispoziţii din Convenţie, îndeosebi art. 5 §§ 3 şi 4 şi art. 6 § 1 („termen rezonabil" şi „egalitatea armelor")
• Hotărârea din 27 iunie 1968 (Cameră) (seria A nr. 8)
208. — Menţinerea în detenţie a dlui Neumeister s-a prelungit peste termenul rezonabil prevăzut în art. 5 § 3? Aceasta este prima chestiune examinată de Curte. Până la condamnare, notează ea într-o introducere generală, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată şi obiectul dispoziţiei în cauză este, în principal, de a impune punerea în libertate provizorie din momentul în care menţinerea în detenţie încetează să mai fie necesară. în afară de aceasta, cercetarea tuturor circumstanţelor de natură a face să se admită sau să se înlăture existenţa unei veritabile exigenţe de interes public justificând o derogare de la regula respectului libertăţii individuale este de competenţa autorităţilor juridice naţionale. în esenţă, Curtea este chemată să decidă dacă s-a încălcat sau nu Convenţia, pe baza motivelor indicate în deciziile privind cererile de punere în libertate provizorie, ca şi a faptelor reale menţionate de către petiţionar în solicitările sale.
Amintind că F. Neumeister a suportat două perioade de detenţie preventivă, Curtea abordează mai întâi prima perioadă (două luni şi şaptesprezece zile): având în vedere că petiţionarul a sesizat Comisia după mai mult de 6 luni de la emiterea deciziei definitive asupra primei cereri de punere în libertate provizorie, Curtea nu poate să se asigure de conformitatea perioadei de detenţie cu prevederile Convenţiei; totuşi, ea ţine seama de aceasta în aprecierea caracterului rezonabil al detenţiei ulterioare, deoarece, în ipoteza unei condamnări, ea ar fi, în principiu, dedusă din pedeapsa aplicată.
în ceea ce priveşte cea de-a doua perioadă (doi ani, două luni şi patru zile), Curtea arată că ea poate, contrar celor susţinute de guvernul austriac, să examineze detenţia suferită după data de 12 iulie 1963, data la care s-a introdus cererea: F. Neumeister se plângea de o situaţie menită să continue şi nu de un act instantaneu. A pretinde introducerea la Comisie a unei noi plângeri, după fiecare decizie definitivă de respingere a unei cereri de punere în libertate, ar însemna să se facă proba unui formalism excesiv. în cadrul astfel trasat, Curtea îşi mărturiseşte surprinderea că F. Neumeister, care a făcut deja obiectul unei lungi instrucţii, nu a mai fost interogat timp de cincisprezece luni scurse între cea de-a doua arestare (12 iulie 1962) şi închiderea instrucţiei (4 noiembrie 1963): numai o singură confruntare scurtă a avut loc în această perioadă. Analizând pericolul fugii celui interesat, invocat de către autorităţile judiciare, Curtea estimează că acest pericol nu poate fi apreciat numai pe baza gravităţii mai mari a sancţiunilor penale şi civile care ameninţau petiţionarul în urma declaraţiilor date de un inculpat. De asemenea, în cauză mai intervin şi alte circumstanţe: caracterul petiţionarului, moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia şi ţara în care este urmărit. în plus, pericolul de fugă descreşte în mod necesar cu timpul petrecut în detenţie, ca urmare a deducerii probabile a duratei detenţiei preventive din perioada totală de privare de libertate la care cel interesat se poate teme că va fi condamnat. în speţă, în octombrie 1962, pericolul amintit nu mai era atât de considerabil încât obţinerea garanţiilor să fie îndepărtată ca fiind, în mod necesar, ineficientă. Fără să se pronunţe asupra importanţei cauţiunii care putea să fie impusă în mod rezonabil petiţionarului, Curtea adresează o dublă critică autorităţilor judiciare. în primul rând, refuzul lor de a ţine seama de ofertele succesive de cauţiune se justifica din ce în ce mai puţin, pe măsură ce acestea^e apropiau de suma care putea fi rezonabil considerată ca suficientă să asigure prezentarea petiţionarului la audiere. în al doilea rând, grija de a determina nivelul garanţiei exclusiv în funcţie de prejudiciul imputat petiţionarului nu părea conformă prevederilor art. 5 § 3 din Convenţie, căci garanţia menţionată tinde să asigure prezenţa acuzatului la audiere şi nu repararea prejudiciului; importanţa sa trebuie deci să se aprecieze, în principal, în funcţie de persoana interesată, de veniturile sale şi de legăturile acesteia cu persoanele chemate să servească drept garanţi. în concluzie, menţinerea petiţionarului în detenţie provizorie până la 16 septembrie 1964 a violat art. 5 § 3 (unanimitate).
209. — A doua chestiune tranşată de Curte: procedura urmată împotriva dlui Neumeister s-a prelungit dincolo de termenul rezonabil prevăzut de art. 6 § 1? Perioada de luat în considerare începe cu inculparea petiţionarului (21 februarie 1961), dar nu era încă terminată la data adoptării hotărârii de la Strasbourg. Şapte arii s-au scurs astfel, fără să se fi statuat asupra temeiniciei acuzaţiei, ceea ce este o durată excepţională; în plus, rezumatul activităţilor judecătorului de instrucţie inspiră serioase îndoieli; în sfârşit, este decepţionam că procesul nu s-a putut deschide decât după un an de la închiderea instrucţiei şi că a trebuit apoi să fie totuşi suspendat pentru completarea acesteia. Totuşi, Curtea judecă aceste indicii ca insuficiente pentru a ajunge la concluzia depăşirii termenului rezonabil. într-adevăr, mai multe elemente militează în sens contrar: cazul prezenta o complexitate deosebită; o disjungere a cauzei petiţionarului de cea a coinculpaţilor săi nu ar fi fost poate compatibilă cu o bună administrare a justiţiei; instrucţia nu ar fi fost mai rapidă dacă - presupunând că aceasta ar fi fost posibil în Austria - ea ar fi fost încredinţată mai multor judecători; grija celerităţii cauzei nu poate dispensa magistraţii de a lua toate măsurile de natură să facă lumină asupra temeiniciei sau netemeiniciei acuzaţiei; avocaţilor părţilor şi judecătorilor cauzei trebuia să li se lase timpul necesar studierii dosarului (douăzeci şi unu de volume de circa cinci sute de pagini, fără a mai socoti numeroasele documente anexate). Curtea constată astfel absenţa violării art. 6 § 1 (5 voturi pentru, 2 împotrivă).
210. — Rămânea o ultimă chestiune: procedura urmată pentru examinarea cererilor de punere în libertate a lui F. Neumeister a antrenat ea, din cauza inegalităţii armelor, o violare a art. 5 § 4 ori a art. 6 § 1, sau eventual a ambelor dispoziţii combinate? Deciziile privind detenţia preventivă au fost adoptate după audierea ministerului public în absenţa petiţionarului şi a avocatului său. Curtea înclină să admită că acest fapt este contrar principiului egalităţii armelor, dar nu consideră acest principiu ca aplicabil în materie, căci exigenţa procesului echitabil se limitează la procesul vizând temeinicia acuzaţiei. Cât despre termenul „tribunal1", care figurează la art. 5 § 4, el implică numai faptul că autoritatea chemată să statueze trebuie să aibă un caracter judiciar; el nu se raportează în nici un fel la procedura de urmat. Mai mult, o procedură scrisă completă sau dezbateri în contradictoriu ar fi o sursă de întârzieri incompatibile cu exigenţa „termenului scurt“. Nu s-au violat deci art. 5 § 4 şi art. 6 § 1 (unanimitate).
• Hotărârea din 7 mai 1974 (Cameră) - Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 17)
211. — La 16 septembrie 1971, avocatul dlui Neumeister roagă Comisia să-l ajute pe clientul său în a obţine o reparaţie echitabilă. Câteva zile mai târziu, Comisia transmite această cerere Curţii. în mai 1972, guvernul austriac obţine amânarea audierilor, deoarece începuse negocierile pentru o soluţionare amiabilă. în martie 1973, el anunţă că preşedintele Republicii Austria a acordat graţierea petiţionarului pentru restul pedepsei sale pe care, de altfel, condamnatul nu a fost niciodată chemat s-o execute. Dl Neumeister menţinându-şi cererea, procedura îşi reia cursul.
212. — Guvernul a contestat atât aplicabilitatea art. 50, cât şi temeinicia cererii. După ce a tras concluzia admisibilităţii acesteia, Curtea înlătură reclamaţiile relative la prejudiciul material şi moral pretins de petiţionar (unanimitate); ea judecă îndeosebi că avantajele procurate lui Neumeister prin graţierea restului de pedeapsă contrabalansează prejudiciul de care se plânge. In schimb, Curtea decide că Austria trebuie să verse petiţionarului suma de 30.000 şilingi austrieci cu titlu de cheltuieli de avocat (unanimitate).
| ← BRANNIGAN și McBRIDE contra REGATULUI UNIT -Arestarea şi... | LETELLIER contra FRANŢEI — Durata unei detenţii provizorii → |
|---|
