LAWLESS contra IRLANDEI — Internare administrativă pentru prejudicii aduse siguranţei statului
| Comentarii |
|
CAZUL LAWLESS contra IRLANDEI — Internare administrativă pentru prejudicii aduse siguranţei statului
182. - Dl Gerard Richard Lawless, născut în 1936, este lucrător într-o întreprindere de construcţii şi locuieşte lângă Dublin.
La 21 septembrie 1956, el este arestat, împreună cu alţi trei bărbaţi, într-un garaj dezafectat unde poliţia găseşte arme. Deferiţi Curţii penale din Dublin, cei patru inculpaţi sunt achitaţi la 23 noiembrie 1956.
Bănuit de activităţi ilegale, Richard Lawless este din nou arestat la 14 martie 1957; în cursul unei percheziţii la domiciliul său, se descoperă un document manuscris despre gherilă. La 16 mai, Curtea penală din Dublin îl condamnă la o lună de închisoare pentru acest fapt, dar îl achită în ceea ce priveşte apartenenţa la IR A.
La 5 iulie 1957, în Jurnalul Oficial apare o proclamaţie a guvernului irlandez punând în vigoare, începând din 8 iulie, puterile de arestare şi de detenţie încredinţate miniştrilor de stat de către legea nr. 2 din 1940, care modifică legea din 1939 asupra atingerilor aduse siguranţei statului.
în aplicarea acestei legislaţii, ministrul justiţiei ia, la 12 iulie 1956, decizia de detenţie a dlui Lawless, care fusese arestat în ajun, când se pregătea să se îmbarce pentru Anglia. Petiţionarul este internat într-un lagăr militar, în compania altor circa 120 de persoane, fără să fie deferit judecătorului. La 10 decembrie 1956 el se prezintă în faţa Comisiei de detenţie: el îşi ia angajamentul verbal de a nu se deda la nici o activitate ilegală în sensul legilor din 1939 şi 1940. A doua zi, ministrul justiţiei dispune punerea sa în libertate.
între timp, la 11 octombrie, înalta Curte dăduse o hotărâre respingând o plângere de habeas corpus introdusă de cel interesat, acesta din urmă încercând fără succes un apel în faţa Curţii Supreme.
183. — Dl Lawless sesizează Comisia de la Strasbourg la 8 noiembrie 1957. El susţine că s-a încălcat Convenţia ca urmare a deţinerii sale fără judecată începând din 13 august 1957}
• Hotărârea din 14 noiembrie 1960 (Cameră) — Excepţii preliminare şi chestiuni de procedură (seria A nr. 1)
184. — înainte de a examina fondul cauzei, Curtea răspunse la trei întrebări: ea era invitată să o facă atât de către Comisie, cât şi de către guvernul irlandez.
în primul rând, este oare art. 76 din regulamentul intern al Comisiei, în general, contrar Convenţiei?
Acest articol permite Comisiei să comunice raportul său petiţionarului şi să-l informeze că are posibilitatea de a prezenta observaţii scrise asupra acestui document, Comisia hotărând asupra urmărilor pe care le va da observaţiilor respective. Curtea îşi recunoaşte incompetenţa de a da decizii cum ar fi anularea unui articol al regulamentului Comisiei producând efecte în privinţa tuturor părţilor interesate la Convenţie. Ea se sprijină îndeosebi pe independenţa Comisiei ale cărei atribuţii, chiar în timpul procedurii în faţa Curţii, decurg direct din Convenţie.
185. — în al doilea rând, după ce a sesizat Curtea, putea oare Comisia să comunice raportul său petiţionarului Lawless, cu interdicţia publicării sale?
Art. 31 din Convenţie prevede că raportul este destinat numai Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi comunicat numai statelor contractante interesate care nu au facultatea să-l publice. Curtea apreciază că, o dată ce un caz a ajuns în faţa sa, procedura capătă un caracter judiciar şi, din acest moment, public şi în contradictoriu. în principiu, aceasta nu exclude comunicarea, însoţită de o interdicţie a publicării, de către Comisie sau de una din părţi, a pieselor scrise ale dosarului, inclusiv a raportului, către persoanele fizice sau juridice direct interesate în litigiu. Aşadar, Comisia nu şi-a depăşit puterile.
186. — în al treilea rând, trebuia Curtea să primească observaţiile scrise de dl Lawless asupra raportului Comisiei sau asupra altor chestiuni apărute în cursul procedurii?
Numai statele contractante şi Comisia au dreptul de a sesiza Curtea, ca şi de a se prezenta în faţa acesteia. Curtea constată totuşi că ea are datoria de a proteja interesele petiţionarului şi că procedura angajată în faţa ei este îndreptată în scopuri care-1 privesc pe acesta din urmă; este în interesul bunei administrări a justiţiei ca ea să poată cunoaşte sau, după caz, să ia în considerare punctul de vedere al petiţionarului. Ea afirmă deci dreptul său, cu titlu de măsură de instrucţie a cauzei, de a obţine de la Comisie, fie la cererea acesteia, fie din oficiu, observaţiile petiţionarului. Totuşi, cum ea nu a abordat încă examenul pe fond al cauzei, Curtea nu dispune de elemente suficiente pentru a statua asupra cererii Comisiei. Ea îşi rezervă deci dreptul de a face acest lucru la momentul oportun.
187. — Tranşând astfel chestiunile de procedură (6 voturi pentru, 1 împotrivă), Curtea decide să treacă la examinarea fondului cauzei (unanimitate).
• Hotărârea din 7 aprilie 1961 (Cameră) — Incident de procedură (seria A nr. 2)
188. — Prin această scurtă hotărâre, Curtea se pronunţă, în unanimitate, asupra a trei puncte ridicate la audienţa din 7 aprilie 1961 de către delegatul principal al Comisiei şi având toate legătură — încă o dată — cu participarea petiţionarului la o procedură deja angajată din iniţiativa unui stat sau a Comisiei. Agentul guvernului irlandez declarase că se bazează pe înţelepciunea Curţii.
Mai întâi, contrar dorinţei Comisiei, Curtea refuză să considere observaţiile scrise ale dlui Lawless ca făcând parte integrantă din procedura cazului.
Apoi, ea hotărăşte că există posibilităţi pentru Comisie de a prezenta, în cursul dezbaterilor şi în măsura în care ea le judecă potrivite să lumineze Curtea, consideraţiile petiţionarului referitoare fie la raport, fie în legătură cu orice chestiune care a apărut de la depunerea acestuia.
în sfârşit, ea recunoaşte că invitarea petiţionarului de a puneo persoană la dispoziţia delegaţilor Comisiei este de competenţa acesteia din urmă, din momentul în care ea apreciază utilitatea acestui fapt.
• Hotărârea din 1 iulie 1961 (Cameră) — Fond (seria A nr. 3)
189. — Referitor la fondul cauzei, Curtea era chemată să statueze asupra a cinci întrebări.
Prima întrebare: a fost întemeiată acţiunea guvernului irlandez de a opune dlui Lawless prevederile art. 17 din Convenţie?
Curtea apreciază că această dispoziţie are o valoare negativă şi nu poate priva petiţionarul de drepturile fundamentale garantate de art. 5 şi 6. într-ade-văr, dl Lawless nu s-a prevalat de Convenţie în vederea justificării sau îndeplinirii unor acte contrare drepturilor şi libertăţilor recunoscute de aceasta.
190. — A doua întrebare: era detenţia dlui Lawless, fără prezentarea acestuia în faţa judecătorului, contrară obligaţiilor care reveneau Irlandei în virtutea art. 5 şi 6 din Convenţie?
Art. 6 nu poate fi luat în considerare pentru că petiţionarul nu a făcut obiectul unei acuzaţii în materie penală. Cât despre art. 5, numai paragrafele 1 c) şi 3 sunt în cauză. în concepţia Curţii, aceste paragrafe formează un tot şi au un sens clar şi natural: ele impun obligaţia de a traduce în faţa unui judecător orice persoană arestată pentru învinuirea de a fi vrut să săvârşească o Infracţiune, fie în vederea examinării problemei privării de libertate a persoanei respective, fie a judecării pe fond. Or, nu acesta a fost cazul pentru petiţionar. Detenţia sa nu-şi găsea justificarea juridică în art. 5.
191. — A treia întrebare: detenţia dlui Lawless era contrară obligaţiilor ce reveneau Irlandei în virtutea art. 7 din Convenţie?
Nu, răspunde Curtea, căci acest articol, care interzice retroactivitatea pedepselor, este inaplicabil în speţă. Detenţia petiţionarului constituia o măsură preventivă şi nu ar putea fi considerată ca rezultând dintr-o condamnare penală.
192. — A patra întrebare: se întemeia detenţia dlui Lawless pe dreptul de derogare recunoscut statelor contractante de către art. 15 § 1?
Da, afirmă Curtea după ce a verificat că cele trei condiţii cerute de text au fost îndeplinite.
în primul rând, guvernul putea, în mod legitim, să declare că un pericol public ameninţa viaţa naţiunii în perioada în cauză; pe-teritoriul Republicii Irlanda exista o armată secretă acţionând în afara ordinii constituţionale şi folosind violenţa pentru a-şi atinge obiectivele; această armată opera şi în afara teritoriului statului, compromiţând astfel, în mod grav, relaţiile acestuia cu ţara vecină; activităţile teroriste crescuseră în mod alarmant din toamna anului 1956 şi în timpul primului semestru al anului 1957.
în al doilea rând, detenţia, fără prezentarea în faţa judecătorului, apărea ca o măsură strict limitată la exigenţele situaţiei. într-adevăr, aplicarea legislaţiei ordinare nu permisese în 1957 să se frâneze creşterea pericolului care plana asupra Republicii. Funcţionarea jurisdicţiilor penale ordinare şi chiar a curţilor penale speciale sau a tribunalelor militare nu putea să fie suficientă pentru restabilirea păcii şi a ordinii publice; în special, strângerea probelor suficiente pentru a convinge persoanele amestecate în activităţile IRA şi a grupurilor sale dizidente se lovea de cele mai mari dificultăţi din cauza caracterului militar şi secret al acestora şi a temerii pe care acestea o inspirau în rândul populaţiei. Cât despre închiderea completă a frontierei cu Irlanda de Nord, ea ar fi antrenat, pentru ansamblul populaţiei, repercusiuni foarte grave care ar fi depăşit exigenţele stării de urgenţă. De aceea, detenţia administrativă a indivizilor bănuiţi că vor să participe la acţiuni teroriste apărea justificată. Curtea notează, de altfel, că legea nr. 2 din 1940 este însoţită de garanţii împotriva abuzului: controlul permanent al Parlamentului asupra aplicării legii; instituirea unei comisii de detenţie compusă dintr-un ofiţer şi doi magistraţi, pe care orice deţinut putea să o sesizeze şi al cărei aviz, dacă era favorabil eliberării celui interesat, obliga guvernul să procedeze în consecinţă. în afară de aceasta, guvernul garanta în mod public punerea în libertate a oricărei persoane deţinute, dacă persoana respectivă se angaja să respecte legea.
în ultimul rând, nici un element nu permite Curţii să aprecieze că măsurile luate de guvern, prin derogarea de la prevederile Convenţiei, au putut fi în contradicţie cu celelalte obligaţii decurgând pentru el din dreptul internaţional.
193. — A cincea întrebare: scrisoarea adresată de către guvern Secretarului general al Consiliului Europei la 20 iulie 1957 constituia o notificare suficientă scopurilor prevăzute de art. 15 § 3 din Convenţie?
Şi aici răspunsul este afirmativ. Curtea arată, îndeosebi, că notificarea a intervenit fără întârziere şi că nimic nu obligă statul să promulge pe teritoriul său avizul de derogare.
Ca urmare a acestor cinci răspunsuri adoptate în unanimitate, Curtea a tras concluzia că nu s-au încălcat prevederile Convenţiei.
| ← BROGAN ŞI ALŢII contra REGATULUI UNIT — Arestare şi... | BRANNIGAN și McBRIDE contra REGATULUI UNIT -Arestarea şi... → |
|---|
