DUINHOF ŞI DUIJF contra OLANDEI — Punerea în detenţie provizorie a recruţilor acuzaţi de infracţiuni penale militare
| Comentarii |
|
152. — Dnii Tjeerd de Jong, Jart Harmen Henricus Baljet, Gerrit van den Brink, Jan Christian Martinus van der Sluijs, Harm Pieter Zuiderveld,
Albertus Laurentius Klappe, Bernard Joost Duinhof şi Robert Duijf sunt, la diferite date în perioada 1978-1982, încorporaţi ca recruţi în cadrul forţelor armate ale Olandei. Primii doi serviseră timp de mai multe luni într-un batalion când acesta a primit ordinul să plece în misiune, cu titlu de element component al Forţei Naţiunilor Unite în Liban. Temându-se că vor fi constrânşi să recurgă la violenţă împotriva semenilor lor, ei cer ministrului apărării să beneficieze de statutul decurgând din obiecţia de conştiinţă. Puţin timp după aceea, ei refuză să participe la un exerciţiu. Ceilalţi petiţionari sunt arestaţi şi încorporaţi cu forţa pentru că nu s-au prezentat la încorporare la termenul stabilit. La sosirea lor într-o închisoare militară, ei refuză, după caz, să îmbrace uniforma militară, să ia în posesie o armă sau să se supună unui examen medical; ulterior, dl van der Sluijs reclamă statutul de obiector de conştiinţă.
Urmare refuzului lor de a se supune ordinelor, petiţionarii sunt introduşi sau menţinuţi în arest de către ofiţerii competenţi, pentru insubordonare. Ei sunt apoi trimişi în judecată în faţa Consiliului de război, după ce în prealabil, cu excepţia lui R. Duijf, au compărut în faţa auditorului militar. Punerea în libertate şi trimiterea în judecată a lui T. de Jong şi Baljet sunt dispuse în acelaşi timp, iar eliberarea lor din serviciul militar, la puţin timp după aceasta. Ceilalţi rămân în detenţie provizorie. La câteva zile după arestarea lor, aceştia sunt audiaţi de către ofiţerul comisar şi, în cazul lui R. Duijf, de către auditorul militar. Mai târziu, aceştia compar în faţa Consiliului de război. Toţi şase, cu excepţia lui van der Sluijs, sunt condamnaţi la pedepse cu închisoarea.
153. — Procedura penală pentru armatele de uscat şi de aer se supune îndeosebi, în materie de arestare şi de detenţie provizorie, codului de procedură al acestor armate. Auditorul militar, care nu poate fi un membru activ al forţelor armate, îşi dă avizul asupra chestiunii dacă un militar în termen, bănuit de săvârşirea unei infracţiuni, trebuie trimis în judecată în faţa Consiliului de război. Decizia de trimitere în judecată şi cea de punere în detenţie sau în libertate sunt luate de un general sau un ofiţer superior. După trimiterea în judecată, auditorul militar acţionează ca autoritate de urmărire penală şi are puterea de a dispune punerea în libertate. Ofiţerul comisar, care este un ofiţer sau un fost ofiţer, are ca sarcină să conducă instrucţia pregătitoare a tuturor cazurilor aduse în faţa Consiliului de război. El nu este abilitat să ordone punerea în libertate a unui acuzat. Jurământul lor obligă pe auditorul militar şi pe ofiţerul comisar să acţioneze cu onestitate şi imparţialitate.
154. — în faţa Comisiei, sesizată la date diferite între luna august 1979 şi luna februarie 1982, toţi petiţionarii afirmă că nu au fost deferiţi imediat în faţa unui judecător sau a altui magistrat abilitat de lege să exercite funcţii judiciare (art. 5 § 3 din Convenţie). Petiţionarii de Jong, Baljet şi van den Brink adaugă că arestarea şi detenţia lor au încălcat prevederile art. 5 § 1 şi că nu s-au bucurat de dreptul garantat de art. 5 § 4; ei s-au plâns, de asemenea, de încălcarea art. 13, iar de Jong şi Baljet şi de nerespectarea art. 14 combinat cu art. 5 şi a art. 18, luat izolat sau combinat cu art. 5.1
• Hotărârile din 22 mai 1984 (Cameră) (seria A nr. 77, 78 şi 79)
155. — în primele două cazuri, guvernul olandez a ridicat excepţii preliminare, apreciind că unii petiţionari nu epuizaseră căile de recurs intern (art. 26 şi 27 § 3 din Convenţie) sau nu mai puteau fi consideraţi ca „victime", deoarece beneficiaseră de deducerea duratei detenţiei provizorii din pedeapsa pronunţată împotriva lor (art. 25 § 1). Curtea respinge aceste excepţii ca nefondate sau declară guvernul ca fiind decăzut din termen (unanimitate). i
în cel de-al treilea caz, Curtea afirmă că nu are nici un fel de competenţă pentru a se asigura din oficiu de epuizarea căilor de recurs intern (unanimitate).
156. — O singură problemă de fond se punea în fiecare din cele trei cazuri — aceea a respectării art. 5 § 3.
înainte de a examina diferitele faze ale procedurii urmate, Curtea confirmă interpretarea pe care a dat-o în cazul Schiesser expresiei „magistrat abilitat de către lege să exercite funcţii judiciare".
Cu excepţia lui R. Duijf, petiţionarii au compărut în faţa auditorului militar înainte de a fi trimişi în judecată. în acest stadiu, şi în ciuda existenţei unei practici interne potrivit căreia, în opinia guvernului, avizul ar avea valoarea unei recomandări obligatorii, auditorul militar nu era abilitat de lege să dispună punerea în libertate. în afară de aceasta, el nu oferea independenţa necesară faţă de părţi deoarece avea posibilitatea să devină autoritate de urmărire în faţa Consiliului de război.
Trimiterea în judecată a petiţionarilor le-a permis accesul la Consiliul de război, dar acesta nu era suficient în sine, deoarece .judecătorul" sau „magistratul trebuie să audieze pe cel în cauză şi să ia decizia potrivită. în cazul de Jong, Baljet şi van den Brink, Curtea apreciază că în momentul trimiterii în judecată (şapte, unsprezece şi, respectiv, şase zile după arestare), erau deja depăşite limitele fixate de art. 5 § 3, chiar dacă se iau în considerare imperativele vieţii şi justiţiei militare.
După trimiterea în judecată, dl Duijf a compărut în faţa auditorului militar. Deşi acesta din urmă a fost abilitat să dispună punerea în libertate în acest stadiu al procedurii, el nu oferea independenţa necesară faţă de părţi pentru că, în rolul său de autoritate de urmărire, el se găsea angajat în procesul penal intentat contra militarului deţinut.
Cât despre ofiţerul comisar care i-a audiat pe petiţionari, exceptându-i pe de Jong şi Baljet, el putea contribui la punerea în libertate a celor în cauză printr-o solicitare adresată Consiliului de război, însă legea nu-1 autoriza să decidă eliberarea arestaţilor.
în sfârşit, termenele (între opt şi paisprezece zile), scurse înainte de examinarea în audienţă de către Consiliul de război, şi tranşarea chestiunii detenţiei, depăşeau de departe limitele atribuite prin art. 5 § 3, chiar dacă se au în vedere imperativele vieţii şi justiţiei militare.
Curtea concluzionează deci că în nici un stadiu şi în nici unul din cazurile deferite acesteia, procedura urmată nu a furnizat garanţiile necesare, astfel încât au fost încălcate prevederile art. 5 § 3 (unanimitate).
157. — în primul caz, petiţionarii au reclamat şi alte încălcări ale prevederilor Convenţiei. în ceea ce priveşte art. 5 § 1, Curtea apreciază că petiţionarii de Jong, Baljet şi van den Brink au fost în mod legal arestaţi şi apoi deţinuţi preventiv „în vederea conducerii în faţa autorităţii judiciare competente", deoarece existau „raţiuni plauzibile" de a fi bănuiţi că au comis infracţiuni. în plus, invocând necesitatea prezervării disciplinei pentru ceilalţi recruţi, dreptul militar nu a creat o categorie suplimentară de privare de libertate care să se adauge celor autorizate de paragraful 1. Astfel fiind, nici un document al dosarului nu dă de gândit că arestarea petiţionarilor ar fi fost arbitrară. Aşadar, nu s-au încălcat prevederile art. 5 § 1 (unanimitate).
158. — Garanţia prevăzută de paragraful 4 al art. 5 diferă, prin natura sa de aceea prevăzută de paragraful 3 căreia i se adaugă. Curtea nu observă, în speţă, nici un motiv de a nu le aplica în mod cumulativ. Recruţii deţinuţi aveau două posibilităţi de recurs care le-ar fi permis să supună Consiliului de război problema detenţiei lor. Prima, aplicabilă înainte de trimiterea în judecată, nu se poate exercita înainte cu cel puţin două săptămâni de la arestare. Această situaţie i-a împiedicat pe cei trei .petiţionari să obţină o decizie „în termen scurt" asupra legalităţii detenţiei lor. A doua posibilitate de recurs, aplicabilă după trimiterea în judecată, era disponibilă imediat, însă, în speţă, trimiterea în judecată nu a avut loc suficient de rapid. Această lipsă a accesului la un tribunal a durat atât de mult încât, potrivit Curţii, ea a privat pe fiecare petiţionar de dreptul său la o hotărâre „în termen scurt" şi deci s-au încălcat prevederile art. 5 § 4 (unanimitate).
159. — Petiţionarii de Jong şi Beljet denunţau şi o discriminare contrară art. 14: tratamentul pe care aceştia l-ar fi suferit pentru a obţine scutirea de obligaţiile militare şi suspendarea urmăririi penale ar fi fost mai puţin favorabil decât dacă s-ar fi urmat practica aplicată în mod obişnuit pentru recunoaşterea statutului de obiector de conştiinţă. Curtea apreciază că, chiar presupunând ca fiind stabilit un tratament diferit, misiunea specială iminentă a batalionului lor în Liban furniza o justificare obiectivă şi rezonabilă. Nu au fost încălcate prevederile art. 14 combinate cu cele ale art. 5 (unanimitate).
160. — în sfârşit, Curtea nu apreciază ca necesar să examineze cauza în temeiul art. 13 şi 18 (unanimitate).
161. — Privaţi de un control judiciar rapid al detenţiei lor, petiţionarii au suferit daune morale care nu sunt compensate de constatarea încălcării prevederilor menţionate din Convenţie şi chiar, pentru unii dintre aceştia, de deducerea detenţiei provizorii din durata pedepsei cu închisoarea. Curtea atribuie fiecărui petiţionar o sumă forfetară de 300 de florini cu titlu de satisfacţie echitabilă în virtutea art. 50 din Convenţie (unanimitate).
| ← HUBER contra ELVEŢIEI — Exercitarea succesivă, de către... | BROGAN ŞI ALŢII contra REGATULUI UNIT — Arestare şi... → |
|---|
