BROGAN ŞI ALŢII contra REGATULUI UNIT — Arestare şi reţinere a unor suspecţi, în baza legislaţiei asupra prevenirii terorismului
| Comentarii |
|
168. — Cetăţeni britanici, Terence Brogan, Dermot Coyle, William McFadden şi Michael Tracey locuiesc în Irlanda de Nord. în toamna anului
1984 ei sunt arestaţi în baza art. 12 din legea din 1984 privind dispoziţiile provizorii asupra prevenirii terorismului, deoarece existau motive plauzibile de a fi bănuiţi că au săvârşit, pregătit sau incitat la pregătirea unor acte de terorism legate de situaţia din Irlanda de Nord. Legea din 1984 defineşte „terorismul“ ca „recurgerea la violenţă în scopuri politice", inclusiv intenţia „de a inspira teamă populaţiei sau unei părţi a acesteia în fiecare caz, perioada iniţială de 48 de ore de detenţie autorizată de legislaţie este prelungită prin decizia ministrului pentru Irlanda de Nord. Petiţionarii sunt reţinuţi cinci zile şi unsprezece ore, şase zile şi şaisprezece ore şi jumătate, patru zile şi şase ore şi, respectiv, patru zile şi unsprezece ore. Toţi sunt interogaţi asupra unor incidente teroriste precise, dar nici unul din ei nu este inculpat sau deferit unei autorităţi judiciare înainte de punerea în libertate.
169. — Situaţia critică existentă în Irlanda de Nord în anii 1970 şi amploarea acţiunilor teroriste de care era însoţită se găsesc la originea legislaţiei din 1984, legislaţie care acordă puteri de excepţie antiteroriste. De la introducerea lor, Parlamentul britanic nu a încetat să verifice necesitatea conservării acestor puteri, ale căror consecinţe au fost studiate periodic de diferite personalităţi independente. Autorii acestor măsuri considerau îndeosebi că, având în vedere problemele inerente prevenirii şi identificării terorismului, era indispensabil să fie conservate puterile de excepţie în materie de arestare şi de reţinere. Ei înlăturau ideea ca deciziile de prelungire a reţinerii să fie încredinţate tribunalelor, îndeosebi pentru că aceste măsuri se bazau pe informaţii foarte delicate, care nu puteau fi divulgate deţinuţilor şi nici avocaţilor lor.
170. — Dl Brogan sesizează Comisia la 18 octombrie 1984, dl Coyle la 22 octombrie, dl McFadden la 22 noiembrie, iar dl Tracey la 8 februarie 1985. Toţi susţin că s-a încălcat art. 5 §§ 1,2,3,4 şi 5, ca şi art. 13 din Convenţie. în cursul procedurii, ei retrag reclamaţia privind nerespectarea art. 5 §2
• Hotărârea din 29 noiembrie 1988 (plenul Curţii) (seria A nr. 145-B)
171. — Petiţionarii solicitau autorizarea reintroducerii unei plângeri în temeiul art. 5 § 2 (dreptul de a fi informat în cel mai scurt timp despre motivele arestării) pe care o retrăseseră în stadiul în care Comisia examina admisibilitatea plângerii. Curtea nu consimte la cererea petiţionarilor, deoarece a-i lăsa să readucă o reclamaţie în faţa ei ar însemna să ocolească mecanismul de tratare a plângerilor instituit de Convenţie.
172. — Luând notă de extinderea terorismului în societatea modernă, Curtea recunoaşte necesitatea, inerentă sistemului Convenţiei, unui just echilibru între apărarea instituţiilor democraţiei în interesul comun şi protejarea drepturilor individuale. Nu este cazul să se cerceteze, în speţă, dacă o campanie teroristă în Irlanda de Nord ar permite Regatului Unit să deroge, în baza art. 15, de la obligaţiile care decurg pentru el din Convenţie. Aceasta nu împiedică totuşi de a lua în serios în seamă cadrul general al cazului.
173. — Potrivit petiţionarilor, privarea lor de libertate, hotărâtă în baza art. 12 al legii din 1984, nu ar corespunde prevederilor art. 5 § 1 c) din Convenţie: ei au susţinut că nu au fost arestaţi pentru că erau bănuiţi de o infracţiune, nici pentru a fi conduşi în faţa autorităţii judiciare competente.
Asupra primului punct, Curtea recunoaşte că legea din 1984 nu subordona măsura arestării, existenţei bănuielii de săvârşire a unei infracţiuni precise, ci suspectării de implicare în „acte teroriste1. Totuşi, definiţia legală a „terorismului" se acordă bine cu aceea de „infracţiune", în abordarea pe care o promovează Convenţia. în afară de aceasta, toţi petiţionarii au fost interogaţi, în orele care au urmat arestării lor, asupra presupusei implicări în săvârşirea unor infracţiuni precise.
Asupra celui de-al doilea punct, Curtea consideră că dacă cei interesaţi nu au fost nici inculpaţi, nici deferiţi vreunei jurisdicţii, existenţa scopului cerut trebuie avută în vedere, independent de realizarea acestuia. Poate că nu se puteau aduna probe suficiente sau, având în vedere natura infracţiunilor presupuse, ca acestea să fie produse în justiţie fără pericol pentru viaţa unor terţi. Nimic nu dă de gândit că detenţia petiţionarilor nu ar fi avut ca finalitate completarea investigaţiilor poliţiei care să confirme sau să risipească suspiciunile concrete justificând arestarea acestora.
•în consecinţă, nu s-au violat prevederile art. 5 § 1 (16 voturi pentru, 3 împotrivă).
174. — Petiţionarii au pretins, de asemenea’că au fost privaţi de dreptul lor de a fi deferiţi imediat unui judecător sau alt magistrat când se găseau reţinuţi.
în conformitate cu art. 5 § 3, dacă punerea în libertate nu are loc imediat, persoana arestată are dreptul de a fi prezentată rapid unei autorităţi judiciare. Potrivit Curţii, termenul „promptly“ se înţelege ca neautorizând decât un grad limitat de supleţe, ceea ce confirmă termenul francez (,,aussitot“) care, literalmente, înseamnă imediat. Dacă celeritatea se apreciază după particularităţile fiecărei cauze, greutatea acordată acestor particularităţi nu poate niciodată să meargă până la atingerea substanţei dreptului protejat de art. 5 § 3, adică până la a dispensa în practică un stat de a asigura punerea rapidă în libertate sau prezentarea promptă în faţa unei autorităţi judiciare.
Revenind la fapte, Curtea recunoaşte că cercetarea infracţiunilor referitoare la actele teroriste plasează, fără îndoială, autorităţile din Irlanda de Nord în faţa unor probleme deosebite. Curtea ia, de asemenea, în considerare garanţiile controlului ministerial, supravegherea constantă de către Parlament a necesităţii unei asemenea legislaţii şi examinarea periodică a efectului acesteia de către personalităţi independente. Contextul terorismului în Irlanda de Nord a avut deci ca efect creşterea duratei posibile a reţinerii poliţieneşti înainte de deferirea celui în cauză unui judecător sau „altui magistrat11, în plus, dificultatea de a supune decizia de arestare şi reţinere a unui presupus terorist la un control judiciar poate cere precauţii procedurale corespunzătoare. Totuşi, în concepţia Curţii, chiar cea mai scurtă din cele patru perioade în litigiu, respectiv cele patru zile şi şase ore de reţinere a dlui McFadden, depăşeşte limitele stricte de timp permise de noţiunea de „promptitudine11. Dacăs-ar da caracteristicilor cauzei o greutate destul de mare pentru a justifica o detenţie atât de lungă fără prezentarea în faţa unui judecător sau alt magistrat, s-ar ajunge la consecinţe contrare substanţei însăşi a dreptului la un recurs judiciar prompt, garantat de către art. 5 § 3. Faptul necontestat că privările de libertate incriminate îşi aveau originea într-un scop legitim, cel de a proteja ansamblul colectivităţii împotriva terorismului, nu este suficient pentru a asigura respectarea exigenţelor specifice ale art. 5 § 3. A existat deci violarea acestui articol (12 voturi pentru, 7 împotrivă).
175. — Art. 5 § 4 garanta petiţionarilor dreptul de a introduce un recurs judiciar permiţând o examinare a respectării exigenţelor de procedură şi de fond necesare „legalităţii" privării lor de libertate, în sensul art. 5 § lc). Potrivit Curţii, recursul de habeas corpus ar fi permis tribunalelor din Irlanda de Nord să verifice, în acelaşi timp, respectarea regulilor de procedură ale legii din 1984, caracterul rezonabil al bănuielilor care motivau arestarea şi legitimitatea scopului urmărit de către aceasta şi apoi de măsura reţinerii. Totuşi, petiţionarii au optat să nu se prevaleze de această posibilitate. Aşadar, nu a existat nici o infracţiune la art. 5 § 4 (unanimitate).
176. — Contrar celor menţionate de guvernul britanic, Curtea apreciază că dreptul la reparaţie acordat de art. 5 § 5 nu se limitează la o privare de libertate ilegală din dreptul intern sau arbitrară. Textul art. 5 § 5 vorbeşte de arestarea sau deţinerea „în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol". Or, violarea art. 5 § 3 constatată de către Curte nu putea şi nici măcar după prezenta hotărâre nu poate să dea loc la vreo cerere de indemnizare a victimelor, în faţa jurisdicţiilor naţionale; guvernul nu o contesta. Pornind de aici se constată, de asemenea, nerespectarea art. 5 § 5 (13 voturi pentru, 6 împotrivă).
177. — Trăgând concluzia neîncălcării art. 5 § 4, Curtea nu consideră necesar să examineze cazul şi prin prisma art. 13 (unanimitate).
178. — în temeiul art. 50, petiţionarii nu solicitau rambursarea cheltuielilor şi taxelor, însă cereau o indemnizaţie consistentă pentru repararea prejudiciului suferit. Apreciind că această chestiune nu este suficient conturată, Curtea nu se pronunţă asupra acestui aspect (unanimitate).
• Hotărârea din 30 mai 1989 (Cameră) - Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 152-B)
179. — Hotărârea din 1988 fiind definitivă, Curtea nu ar putea judeca pretenţiile ulterioare ale petiţionarilor în ceea ce priveşte rambursarea cheltuielilor şi taxelor asumate în timpul procedurii în faţa organelor de la Stras-bourg.
180. — Ea nu exclude însă că infracţiunea la art. 5 §§ 3 şi 5 a putut cauza daune morale victimelor acesteia. Totuşi, ea apreciază că hotărârea sa din 1988 constituie, în sine, o satisfacţie echitabilă suficientă (unanimitate).
| ← DUINHOF ŞI DUIJF contra OLANDEI — Punerea în detenţie... | LAWLESS contra IRLANDEI — Internare administrativă pentru... → |
|---|
