LETELLIER contra FRANŢEI — Durata unei detenţii provizorii
| Comentarii |
|
214. — Bănuită de complicitate la asasinat asupra soţului său, dna Monique Letellier este arestată la 8 iulie 1985. La 24 decembrie, judecătorul de instrucţie din Creteil ordonă punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar, dar camera de acuzare de la Curtea de apel din Paris amână măsura la 22 ianuarie 1986. în februarie, ea respinge o altă cerere de punere în libertate, introdusă de petiţionară la 24 ianuarie 1986. După ce, în luna mai, Curtea de casaţie i-a cenzurat hotărârea şi i-a transmis dosarul, ea respinge încă o dată cererea, în luna septembrie. Curtea de casaţie îi cenzurează încă o dată decizia, în decembrie, şi trimite cazul la Camera de acuzare a Curţii de apel din Amiens care dă o hotărâre de respingere, confirmată de Curtea de casaţie la 15 iunie 1987. Şase noi cereri de punere în libertate sunt, de asemenea, respinse de către Camera de acuzare din Paris în 1986 şi 1987. Dna Letellier rămâne deci în detenţie provizorie până la 10 mai 1988, dată la care Curtea cu juraţi din Val-de-Marne o condamnă la trei ani închisoare pentru complicitate la asasinat.
215. — în cererea sa din 21 august 1986 adresată Comisiei, dna Letellier pretinde că detenţia sa provizorie a durat peste „termenul rezonabil“ (art. 5 § 3 din Convenţie) şi că jurisdicţiile sesizate succesiv cu cererea sa de punere în libertate din 24 ianuarie 1986, nu au statuat „în termen scurt“ asupra acesteia (art. 5 § 4).1
• Hotărârea din 26 iunie 1991 (Cameră) (seria A nr. 207)
216. — Din perspectiva art. 5 § 3, perioada de luat în considerare se întinde pe doi ani şi nouă luni: ea începe la 8 iulie 1985, data plasării dnei Letellier sub mandat de depunere, pentru a se termina la 10 mai 1988, cu hotărârea Curţii cu juraţi, exceptând intervalul de timp în care cea interesată se afla sub control judiciar.
Pentru a refuza liberarea petiţionarei, jurisdicţiile naţionale au avansat îndeosebi patru motive.
Mai întâi, riscul presiunii asupra martorilor. Curtea recunoaşte că un asemenea risc poate să fi existat la început, însă consideră că el s-a atenuat şi chiar a dispărut de-a lungul timpului. în tot cazul, după 23 decembrie 1986 — dată de la care aceste jurisdicţii nu au mai invocat riscul respectiv —, menţinerea în detenţie cu acest titlu nu se mai justifica.
Apoi, riscul sustragerii petiţionarei. Curtea aminteşte că acesta nu se poate aprecia numai pe baza gravităţii pedepsei la care se expune cel interesat; el trebuie să se analizeze în funcţie de ansamblul de elemente suplimentare pertinente proprii fie să-i confirme existenţa, fie să-l facă să apară atât de redus încât să nu mai poată justifica o detenţie provizorie. în cazul de faţă, jurisdicţiile nu explică de ce au judecat ca preponderent riscul de fugă, în pofida argumentelor avansate de dna Letellier în sprijinul cererilor sale de punere în libertate.
în al treilea rând, insuficienţa unui control judiciar. Când o detenţie nu se prelungeşte decât ca urmare a temerii de a vedea că acuzatul se va sustrage prin fugă de la prezentarea sa ulterioară în faţa judecătorilor, se încearcă eliberarea celui interesat dacă el poate furniza garanţii adecvate de reprezentare. Potrivit Curţii, jurisdicţiile nu au constatat că lucrurile nu s-au desfăşurat astfel în speţă.
în sfârşit, prezervarea ordinii publice. Curtea admite că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie, cel puţin o perioadă de timp. în circumstanţe excepţionale, acest element poate deci să fie avut în vedere în lumina prevederilor Convenţiei, în tot cazul, în măsura în care dreptul intern recunoaşte noţiunea de tulburare a ordinii publice, provocată de o infracţiune, astfel cum este înscrisă în art. 144 din Codul francez de procedură penală. Totuşi, un asemenea element nu ar putea fi apreciat ca pertinent şi suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea deţinutului ar tulbura, în mod real, ordinea publică. în afară de aceasta, detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată; continuarea detenţiei nu ar putea să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate. Or, în speţă, aceste condiţii nu se aflau îndeplinite. Jurisdicţiile naţionale au examinat de o manieră pur abstractă necesitatea de a prelungi privarea de libertate, limitân-du-se să ia în considerare gravitatea infracţiunii.
Cel puţin începând din 23 decembrie 1986, detenţia în litigiu a încetat să se fondeze pe motive pertinente şi suficiente. în consecinţă, s-a violat art. 5 § 3 (unanimitate).
217. — Durata globală a examinării celei de-a doua cereri de punere în libertate inspiră îndoieli Curţii, dar aceasta consideră că M. Letellier a păstrat dreptul de a prezenta în orice moment cereri noi şi chiar a introdus efectiv alte asemenea solicitări care au fost toate tratate în termene mergând de la opt la douăzeci de zile. Aşadar, nu s-a violat art. 5 § 4 (unanimitate).
218. — în baza art. 50, Curtea respinge cererea privind un prejudiciu material, căci detenţia provizorie a fost dedusă integral din durata pedepsei (unanimitate). în ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea îl consideră ca fiind suficient acoperit prin pronunţarea deciziei sale.
Petiţionara reclama şi suma de 21.433 FF pentru acoperirea cheltuielilor sale ocazionate de procedurile judiciare europene; Curtea apreciază ca fiind echitabil să accepte în întregime aceste pretenţii (unanimitate).
| ← NEUMEISTER contra AUSTRIEI — Durata unei detenţii provizorii... | TOTH contra AUSTRIEI — Durata unei detenţii provizorii şi... → |
|---|
