IORDACHE contra României - Neplata taxei de timbru în apel şi recurs. Reclamant încarcerat. Obligaţia instanţei. Garanţii procesuale
| Comentarii |
|
Neplata taxei de timbru în apel şi recurs. Reclamant încarcerat. Obligaţia instanţei. Garanţii procesuale. Dreptul la un proces echitabil - art. 6 alin. (1) din Convenţie Interdicţie totală şi absolută a exercitării drepturilor părinteşti prin efectul legii, fără controlul instanţei. Dreptul la respectarea vieţii de familie - art. 8 din Convenţie.
Dreptul la un recurs efectiv - art. 13 din Convenţie
1. Din moment ce reclamantul a obţinut o hotărâre pe fond, garanţiile fundamentale prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenţie trebuiau a fi respectate şi în apel şi recurs, instanţele trebuind a-i fi explicat acestuia consecinţele neplăţii taxei de timbru ori posibilitatea de a fi exonerat la cerere de plata ei, cu atât mai mult cu cât, deşi modică, suma de bani impusă cu titlu de taxă de timbru nu putea fi achitată de reclamant, care era încarcerat şi nu dispunea de niciun mijloc propriu de a o procura, iar pe de altă parte miza procesului era extrem de importantă pentru acesta - dreptul de vizită a copilului ce antrena şi examinarea interesului superior al acestuia - şi reprezenta unicul mijloc procesual de a-l valorifica.
în consecinţă, anularea apelului şi recursului ca netimbrate, chiar în condiţiile în care instanţa de apel i-a acordat două termene pentru plata ei, constituie o îngrădire a dreptului de acces la un tribunal, contrar dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie: încălcare.
2. Deşi infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat era gravă şi chiar presupunând că aceasta a putut justifica retragerea drepturilor părinteşti, instanţele au aplicat interdicţia în mod automat, nu a fost apreciat interesul minorului şi nici lipsa de demnitate a reclamantului pentru a-i interzice exerciţiul drepturilor părinteşti. Nu s-a stabilit corelaţia între faptele cauzei pentru a justifica măsura decisă. Mai mult, atribuirea implicită ulterioară a custodiei copilului, în condiţiile în care reclamantul se afla încă sub interdicţia drepturilor părinteşti, fără a justifica măsura printr-o schimbare oarecare la nivel de autoritate morală exercitată de reclamant asupra copilului său, chiar dacă reprezintă consecinţa alinierii jurisprudenţei române la cea europeană (aplicarea hotărârii Sabou şi Pîrcălab împotriva României, pronunţată după cinci ani de la data interdicţiei aplicate reclamantului), reprezintă, cel puţin până la acest moment, lipsa unei căi de recurs efectiv împotriva inter-
dicţiei automate de exercitare a drepturilor părinteşti.
Situaţia în cauză este continuă, decizia de privare a reclamantului de drepturile părinteşti fiind contrară Convenţiei. Astfel, după adoptarea hotărârii de la 17 noiembrie 1999, reclamantul nu a avut nicio posibilitate de a-şi exercita drepturile părinteşti; curatela copilului a fost decisă fără ca acesta să-şi poată exprima poziţia cu privire la instituirea sa; interdicţia drepturilor părinteşti a fost utilizată în 2004 de Direcţia pentru protecţia copilului ca argument de neintervenţie în situaţia copilului; copilul a părăsit teritoriul în 2005 către Spania fără acordul reclamantului. Toate acestea sunt elemente care conferă privării reclamantului de drepturile părinteşti un caracter continuu, contrar art. 8 şi art. 13 din Convenţie: încălcare.
Cauza IORDACHE împotriva României, cererea nr. 6817/02, hotărârea din 14 octombrie 2008
în cauza lordache împotriva României, Curtea europeană a drepturilor omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi de Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu de la data de 23 septembrie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 6817/02) îndeptată împotriva României, al cărei resortisant, dl. Florian lordache («reclamantul»), a sesizat Curtea la 17 iunie 2001, în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Reclamantul, căruia i s-a admis beneficiul asistenţei judiciare, este reprezentat de d-na Nicoleta Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde, în special, o atingere a dreptul său de acces la un tribunal din cauza respingerii acţiunii sale, datorită neachitarii taxelor de timbru, precum şi o atingere a dreptului acestuia la respectarea vieţii de familie, în măsura în care i s-au interzis drepturile părinteşti ca urmare a unei condamnări penale, şi instanţele au refuzat să îi acorde drept de vizită. în fine, acesta pretinde a nu dispune de niciun recurs efectiv pentru a reclama interzicerea drepturilor sale părinteşti.
4. La 18 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice plângerile de mai sus Guvernului. Conform art. 29 alin. (3) din Convenţie, Curtea a decis, în plus, să se examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei. în aceeaşi zi, Curtea a decis să trateze cererea cu prioritate, în aplicarea art. 41 din Regulamentul Curţii.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1966 şi locuieşte la Giurgiu.
A. Procedura penală împotriva reclamantului
6. La 9 septembrie 1998, printr-o ordonanţă a parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu, reclamantul a fost pus sub urmărire penală pentru omor asupra lui M.U., concubinul soţiei sale V.l. în aceeaşi zi, acesta a fost plasat în arest preventiv.
7. Prin rechizitoriul din 27 octombrie 1998, parchetul a trimis reclamantul în faţa Tribunalului Bucureşti pentru acuzaţiile menţionate în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale. Parchetul a reţinut că, la 8 septembrie 1998, însoţit de alte persoane (martorii) şi de fiul său minor, reclamantul se deplasase cu maşina la casa victimei, la faţa locului, izbucnise o altercaţie, iar partea în cauză aplicase mai multe lovituri de cuţit lui M.U., care i-au fost fatale acestuia. în continuare, reclamantul se urcase din nou în maşină şi arătase cuţitul martorilor.
8. Prin hotărârea din 29 martie 1999, Tribunalul Giurgiu a condamnat reclamantul la o pedeapsă de douăzeci de ani închisoare însoţită automat de pedeapsa accesorie prevăzută la art. 71 şi art. 64, coroborate, din Codul penal, inclusiv interdicţia de a exercita autoritatea părintească pe parcursul detenţiei. Instanţa a confirmat în mare parte constatările parchetului.
9. Hotărârea a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti la 26 mai 1999, apoi de Curtea Supremă de Justiţie, prin hotărârea definitivă din 17 noiembrie 1999.
10. Prin hotărârea din 23 octombrie 2000, Tribunalul Giurgiu a respins cererea de revizuire introdusă de reclamant. Hotărârea a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti la 8 ianuarie 2001, precum şi de Curtea Supremă de Justiţie, prin hotărârea definitivă din 24 aprilie 2001.
11. La 29 mai 2007, comisia pentru individualizarea pedepselor a modificat regimul de executare a pedepsei reclamantului, care a trecut de la regimul semideschis la regimul de maximă siguranţă. Prin decizia din 21 iunie 2007, contestaţia formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 275/2006 a fost respinsă de judecătorul delegat, care a reţinut că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru executarea pedepsei în regim semideschis. Prin hotărârea din 6 septembrie 2007, Judecătoria Giurgiu a confirmat decizia judecătorului delegat.
12. Prin hotărârea din 12 iulie 2007, Judecătoria Giurgiu a respins cererea reclamantului prin care urmărea suspendarea executării pedepsei sale. întemeindu-se pe o expertiză medico-legală, instanţa a decis că starea de sănătate nu era incompatibilă cu regimul închis de detenţie.
B. Proceduri cu privire la M.I., fiul minor al reclamantului
7. Divorţul părinţilor
13. La 25 ianuarie 1999, Judecătoria Giurgiu a pronunţat divorţul reclamantului şi al lui V.l.
14. Instanţa a atribuit fostei soţii a reclamantului custodia copilului său minor, M.I., născut la 15 decembrie 1993. în plus, aceasta a obligat reclamantul la plata unei pensii alimentare fiului acestuia.
2. Acţiunea pentru stabilirea dreptului de vizită
15. în 2000, reclamantul a introdus o acţiune împotriva fostei sale soţii în faţa Judecătoriei Giurgiu, în vederea obţinerii unui drept de vizită în privinţa fiului său, pe care nu îl văzuse de la încarcerarea sa de la 9 septembrie 1998.
16. Prin hotărârea din 16 octombrie 2000, Judecătoria Giurgiu a respins cererea acestuia. Instanţa a hotărât că mama copilului nu putea fi constrânsă să îl aducă pe acesta la închisoare.
17. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei hotărâri şi a solicitat tribunalului să îi permită fratelui său să însoţească copilul în timpul vizitelor. Cererea de apel a fost înregistrată de Tribunalul Giurgiu la 29 ianuarie 2001. La 19 februarie 2001, cu ocazia primei şedinţe, instanţa a constatat că reclamantul nu fusese citat în mod corect. în continuare, instanţa a remarcat acesta trebuia să plătească o taxă de timbru în valoare de 60.000 lei (ROL) pentru prima instanţă şi de 30.000 ROL pentru apel, precum şi timbru judiciar în valoare de 4.500 ROL. Acesta a dispus ca reclamantul să fie citat şi ca citaţia să menţioneze obligaţia de a achita aceste sume.
18. La 19 martie 2001, pentru a permite reclamantului să achite cheltuielile de judecată, examinarea a fost amânată, la cererea acestuia, la 2 aprilie 2001. în lipsa unei citări corecte, a fost fixată o nouă şedinţă la 30 aprilie 2001. La această ultimă dată, reclamantul a solicitat un nou termen, pentru a lua legătura cu familia sa, în vederea obţinerii mijloacelor financiare necesare.
19. La 28 mai 2001, Tribunalul Giurgiu a respins o nouă cerere de amânare introdusă de reclamant, vizând să îi permită să îşi contacteze familia şi a declarat apelul nul, datorită neplăţii taxelor de timbru.
20. La 29 iunie 2001, reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Curtea de Apel Bucureşti a fixat la 30.000 ROL taxele de timbru şi la 1.500 ROL taxa de timbru judiciar, sume pe care reclamantul nu le-a achitat.
Prin urmare, prin hotărârea definitivă din 24 septembrie 2001, Curtea de Apel a anulat recursul pentru neplata taxelor de timbru.
3. Petiţii pe lângă Direcţia pentru protecţia copilului
21. Reclamantul a adresat mai multe scrisori Direcţiei judeţene pentru protecţia copilului din Giurgiu («direcţia»), pentru a atrage atenţia acesteia cu privire la situaţia fiului său. Acesta susţinea că fosta sa soţie plecase în Spania pentru a se prostitua şi că abandonase copilul.
22. Prin scrisoarea din 10 noiembrie 2003, direcţia l-a informat că, înainte de a pleca în Spania, fosta sa soţie solicitase Primăriei Giurgiu ca C.B., sora acesteia, să fie numită curator al copilului M.I., cerere care fusese aprobată la 24 iulie 2002. Potrivit scrisorii, M.l. ar locui cu mătuşa sa la Velcea, în judeţul Giurgiu, şi ar frecventa cursurile şcolii locale; pe de altă parte, copilul ar fi declarat că era mulţumit să locuiască cu mătuşa sa. în plus, mama ar contribui la întreţinerea fiului său, trimiţând periodic bani prin poştă.
De asemenea, direcţia a respins cererea reclamantului, vizând ca C.B. să fie înlocuită din calitatea sade curator cu fratele părţii interesate. Aceasta a luat cunoştinţă de o declaraţie efectuată de acesta din urmă care o informa că nu dispunea de mijloacele necesare pentru a-l creşte pe M.I., având şi el trei copii în grijă şi că, în orice caz,
copilul era tratat în mod corespunzător în familia mătu-şii sale. Direcţia a considerat că nu era necesar să numească un alt curator pentru M.I., în măsura în care mătuşa acestuia i-ar oferi un mediu familial armonios.
23. La o dată neprecizată, reclamantul a adresat o plângere poliţiei oraşului Giurgiu.
în scrisoarea de la 18 noiembrie 2003, Poliţia Giurgiu a reluat informaţiile care figurează în scrisoarea direcţiei din 10 noiembrie 2003.
24. Prin scrisoarea din 10 februarie 2004, direcţia a informat reclamantul că nu putea să se angajeze în căutarea unei soluţii pentru situaţia acestuia. Aceasta îşi justifica neintervenţia prin faptul că, în temeiul hotărârii de condamnare din 29 martie 1999, reclamantul nu mai putea exercita autoritatea părintească pe parcursul detenţiei sale. De asemenea, direcţia i-a reamintit că mama îşi încredinţase fiul în grija lui C.B., mătuşa acestuia.
25. La 28 septembrie 2005, reclamantul a fost informat de către fratele său că C.B. părăsise România şi că luase cu sine copilul în Spania. Fratele reclamantului susţinea că acest copil era exploatat prin reţele de trafic cu fiinţe umane.
4. Acţiunea pentru custodia copilului
26. La 26 mai 2005, reclamantul a sesizat Judecătoria Giurgiu cu o acţiune împotriva fostei sale soţii, a lui C.B. şi a direcţiei, în vederea obţinerii custodiei lui M.l. Partea interesată solicita ca acesta să fi fost încredinţat direcţiei până la punerea sa în libertate. Prin hotărârea din 9 februarie 2006, instanţa a constatat că C.B. nu reuşise să îi ofere lui M.l. un mediu familial mulţumitor, că mama copilului, care se afla încă în Spania, nu îi trimitea periodic un ajutor financiar şi că acest copil fusese tratat în mod necorespunzător, pe parcursul şederii sale în Spania. Instanţa a conchis că situaţia reţinută de instanţa care încredinţase copilul mamei acestuia se schimbase în mod considerabil de la această hotărâre; prin urmare, instanţa a admis acţiunea reclamantului şi l-a încredinţat pe M.l.direcţiei.
27. Informaţiile dosarului nu permit să se stabilească dacă această hotărâre a rămas definitivă.
II. Dreptul intern aplicabil
28. Dispoziţiile legale aplicabile cu privire la taxa de timbru sunt prezentate în hotărârile Weissman şi alţii împotriva României [nr. 63945/00, §§ 20-21, CEDO 2006-VII (extrase)], şi lorga împotriva României (nr. 4227/02, §§ 22-25, 25 ianuarie 2007).
29. Dispoziţiile legale aplicabile ale Codului penal cu privire la interzicerea drepturilor părinteşti ca pedeapsă accesorie sunt prezentate în hotărârea Sabouşi Pîrcălab împotriva României (nr. 46572/99, § 21, 28 septembrie 2004)
IN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie
30. Reclamantul denunţă refuzul instanţelor, întemeiat pe neplata taxelor de timbru, de a se pronunţa asupra cererii sale de a obţine dreptul de vizită în privinţa copilului său. Acesta invocă, în esenţă, art. 6 alin. (1) din Convenţie, astfel formulat:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil_ a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
A. Cu privire la admisibilitate
31. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea relevă că aceasta nu atrage niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, aşadar, să o declare admisibilă.
B. Cu privire la fond
7. Tezele părţilor
32. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii în materie de acces la un tribunal, în special cauzele Golder împotriva Regatului Unit (21 februarie 1975, Seria A nr. 18), Z. şi alţii împotriva Regatul Unit [(GC), nr. 29392/95, CEDO 2001 -V], Airey împotriva Irlandei (9 octombrie 1979, Seria A nr. 32), Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatul Unit (13 iulie 1995, Seria A nr. 316-B) şi Kreuz împotriva Poloniei (nr. 28249/95, CEDO 2001-VI), Guvernul subliniază că stabilirea cheltuielilor procedurale în cadrul acţiunilor civile nu poate constitui, prin natura sa, un obstacol în calea dreptului de acces la un tribunal. Acesta pretinde că reclamantului ar fi putut solicita Ministerului de Finanţe exonerarea de taxa de timbru. în plus, acesta a avut peste două luni pentru a plăti cheltuielile.
33. In fine, acesta argumentează că, spre deosebire de cauza Weissman şi alţii precitată, în care Ministerul de Finanţe era, în acelaşi timp, parte pârâtă şi autoritate însărcinată cu examinarea cererii de exonerare, în cazul
de faţă, litigiul privea exclusiv reclamantul şi fosta sa soţie.
34. Reclamantul pretinde că tribunalul nu i-a comunicat cuantumul taxei de timbru şi că, deşi acest cuantum poate părea derizoriu pentru publicul larg, nu era şi pentru el, întrucât acesta era încarcerat şi nu dispunea de niciun venit. De asemenea, acesta apreciază că instanţa nu a examinat situaţia sa specială, şi anume imposibilitatea în care se afla de a procura banii necesari pentru a plăti taxa de timbru pe parcursul detenţiei sale. în plus, acesta subliniază că nicio autoritate nu l-a informat cu privire la posibilitatea de a solicita o exonerare, şi apreciază că, pentru acest motiv, autorităţile şi-au încălcat obligaţiile pozitive în temeiul art. 6 din Convenţie.
35. Reclamantul afirmă că judecătoria s-a pronunţat cu privire la fondul cererii sale fără a-i impune plata taxei de timbru.
36. In fine, reclamantul reaminteşte miza importantă a procesului, care privea dreptul său de vizită în privinţa fiului său, şi apreciază că instanţele nu au luat în considerare interesul copilului de a menţine relaţiile cu tatăl său.
2. Aprecierea Curţii
37. Curtea remarcă faptul că apelul şi recursul introduse de reclamant împotriva hotărârii din 16 octombrie 2000 au fost respinse pentru neplata taxelor de timbru.
38. Curtea a soluţionat în numeroase rânduri cauze care ridică chestiuni asemănătoare celor din cazul de faţă şi a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie (a se vedea, printre alte cauze, cauzele Weissman şi alţii, §§ 32-44, şi lorga, §§ 34-52, hotărâri precitate). După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezentul caz.
39. în mod concret, Curtea remarcă faptul că, în cazul de faţă, cuantumul taxei de timbru fixat de instanţa de apel se ridica la 94.500 ROL, cuantum care, chiar dacă nu pare foarte important la prima vedere, reprezintă, cu toate acestea, o sumă considerabilă pentru o persoană în situaţia reclamantului, care era la acel moment încarcerat şi nu dispunea de niciun venit.
Cu siguranţă, tribunalul i-a acordat în două rânduri un termen, pentru ca acesta să poată procura banii necesari pentru a plăti suma în cauză. Cu toate acestea, Curtea trebuie să remarce că reclamantul nu dispunea de nicio posibilitate de a procura această sumă prin propriile mijloace şi că acesta depindea de bunăvoinţa familiei sale, care nu avea nicio obligaţie legală de a-i furniza banii.
40. Spre deosebire de cauza Weissman, în care limitarea dreptului reclamanţilor la accesul la un tribunal a intervenit în stadiul iniţial al procedurii (cauza Weissman, precitată, § 42), în cazul de faţă, reclamantul a obţinut o hotărâre pe fondul cauzei din partea judecătoriei, înainte de a-şi vedea căile de atac respinse pentru neplata taxei de timbru.
Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că, deşi crearea unui dublu grad de jurisdicţie nu este impusă statelor prin Convenţie, dacă acestea din urmă hotărăsc să instituie un asemenea sistem, le revine obligaţia de a veghea ca justiţiabilii să exercite pe lângă instanţele de apel garanţiile fundamentale prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenţie (cauza Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, § 25, Seria A nr. 11). Prin urmare, dreptul de acces la un tribunal trebuie să fie, de asemenea, respectat de jurisdicţia de apel.
Curtea apreciază că această abordare se aplică cu atât mai mult cu cât în cazul de faţă obligaţia de a plăti taxa de timbru nu a fost impusă decât de instanţa de apel, care a solicitat atât plata cheltuielilor datorate în faţa acesteia, cât şi a celor pe care aceasta le aprecia datorate în faţa primei instanţe.
41. în continuare, Curtea reaminteşte că, în cauza lorga, aceasta hotărâse că nu exista, la acel moment, nicio cale de atac efectivă pentru a solicita eşalonarea sau exonerarea plăţii taxelor de timbru şi că, în orice caz, independenţa justiţiei putea fi pusă la îndoială din cauza faptului că decizia prin care instanţa fixa taxa de timbru trebuia să fie contestată în faţa unui minister (cauza lorga, precitată, §§ 45-47 şi 49). Aceeaşi procedură pentru contestarea taxei de timbru aplicându-se încă la data petrecerii faptelor prezentei cauze, Curtea apreciază că faptul că Ministerul de Finanţe nu era în cazul de faţă parte la procedura în litigiu nu influenţează aplicabilitatea principiilor care se degajă din cauzele Weissman şi alţii şi lorga, precitate.
42. în fine, Curtea remarcă miza foarte importantă a acţiunii introduse de reclamant, care privea dreptul de vizită în privinţa fiului său şi reaminteşte că judecătorul sesizat cu o asemenea cerere are obligaţia, conform jurisprudenţei constante a Curţii, să ia în considerare interesul superior al copilului (a se vedea, printre altele, cauzele Sylvester împotriva Austriei, nr. 36812/97 şi 40104/98, § 59, 24 aprilie 2003, şi Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, § 83, 5 aprilie 2005). Or, fără a contesta că revine în primul rând instanţelor naţionale rolul de a examina faptele, de a interpreta şi de a aplica dreptul intern, precum şi de a stabili astfel
întinderea rolului activ pe care legea română îl atribuie instanţei naţionale [cauzele Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, şi Garda Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I], Curtea remarcă faptul că, în cazul de faţă, Guvernul nu a putut dovedi că tribunalul sau chiar curtea de apel explicaseră reclamantului consecinţele neplăţii taxelor de timbru sau că acesta putea solicita să fie exonerat de această plată, dat fiind faptul că o asemenea cerere, atât de nesigur pe cât a fost rezultatul său la acel moment, constituia pentru reclamant unicul mijloc de a-şi vedea apelurile judecate pe fond.
43. Având în vedere aceste elemente şi după ce a procedat la o apreciere globală a faptelor, Curtea constată că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 şi art. 13 din Convenţie, întemeiată pe retragerea autorităţii părinteşti
44. Invocând, în esenţă, art. 8 şi art. 1 3 din Convenţie, reclamantul pretinde că retragerea autorităţii părinteşti, ca pedeapsă accesorie la condamnarea sa penală, a adus atingere dreptului la respectarea vieţii sale de familie şi că acesta nu a dispus de o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe naţionale pentru a remedia această situaţie.
45. Art. 8 din Convenţie este astfel formulat:
„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
(2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
46. Art. 13 din Convenţie este astfel formulat:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
A. Cu privire la admisibilitate
47. Sprijinindu-se pe cauzele Posti şi Rahko împotriva Finlandei (nr. 27824/95, §§ 39-40, CEDO 2002-VII) şi Rizki împotriva Franţei [(decizie), nr. 44893/98, 3 octombrie 2000], Guvernul invocă nerespectarea termenului de şase luni, în măsura în care situaţia de care se plânge reclamantul îşi afla originea într-un act instantaneu, şi anume în hotărârea din 17 noiembrie 1999. Guvernul apreciază că faptul că reclamantul continuă să suporte consecinţele acestei măsuri nu transformă cazul acestuia într-o situaţie continuă în sensul jurisprudenţei p recitate.
48. Reclamantul combate această teză, apreciază că situaţia de care se plânge era continuă şi reaminteşte că interdicţia în cauză l-a împiedicat să participe activ la luarea deciziilor cu privire la curatelă şi la custodia fiului său.
49. Curtea reaminteşte că o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale poate prezenta nu numai forma unui act instantaneu, dar şi a unei situaţii continue. Conceptul de «situaţie continuă» desemnează o stare de lucruri care rezultă din acţiuni continue îndeplinite de către stat sau în numele acestuia, ale căror victime sunt reclamanţii. Faptul că un eveniment are consecinţe importante desfăşurate în timp nu înseamnă că se află la originea unei «situaţii continue» [cauzele Posti şi Rahko, precitată, §§ 39-40; Petkov împotriva Bulgariei (decizie), nr. 77568/01, 178/02 şi 505/02, 4 decembrie 2007, şi Meltex LTD împotriva Armeniei (decizie), nr. 37780/02, 7 mai 2008],
50. Curtea subliniază că, atunci când plângerea priveşte o situaţie continuă împotriva căreia nu există nicio cale de atac, termenul de şase luni curge de la încheierea acestei situaţii. Atât cât aceasta continuă, regula de şase luni nu îşi găseşte aplicarea [a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, § 35, Culegere 1997-11; Marikanos împotriva Greciei (decizie), nr. 49282/99, 29 martie 2001; Dogan şi alţii împotriva Turciei, nr. 8803-881 1/02, 8813/02 şi 8815-8819/02, § 113, CEDO 2004-VI (extrase)]. Rămâne, aşadar, de stabilit dacă situaţia de care se plânge reclamantul constituie o «situaţie continuă» în scopul art. 35 din Convenţie.
51. Cu toate acestea, Curtea apreciază că răspunsul formulat la această întrebare şi, în mod implicit, argumentul întemeiat pe nerespectarea termenului de şase luni avansat de Guvern sunt strâns legate de substanţa plângerilor enunţate de reclamant pe terenul art. 8 şi art. 13 din Convenţie.
Este, aşadar, oportun să se conexeze excepţia cu fondul.
52. Pe de altă parte, Curtea constată că aceste plângeri nu sunt în mod manifest nefondate, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. în plus, Curtea relevă că acestea nu atrag niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, aşadar, să le declare admisibile.
B. Cu privire la fond
Tezele părţilor
53. în ceea ce priveşte plângerea întemeiată pe art. 8 din Convenţie, Guvernul apreciază că ingerinţa suferită de reclamant era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, în special protecţia intereselor superioare ale copilului. După părerea sa, spre deosebire de cauza Sabouşi Pîrcălab precitată, gravitatea infracţiunii pentru care a fost condamnat reclamantul şi faptul că aceasta fusese comisă în prezenţa copilului justifică măsura luată de instanţe.
54. în privinţa plângerii întemeiate pe art. 13, Guvernul argumentează că reclamantul ar fi putut să se opună executării pedepsei accesorii în temeiul art. 461 lit. d) din Codul de procedură penală, conform căruia o obiecţie poate fi formulată împotriva executării unei decizii, din cauza oricărui incident intervenit pe parcursul acestei executări. Guvernul apreciază că hotărârea Sabou şi Pîrcălab precitată poate constitui un asemenea «incident» şi furnizează decizii interne, din 2005, în care instanţele au aplicat direct această hotărâre în cadrul unor căi de atac similare.
55. Reclamantul apreciază că ingerinţa în drepturile sale prevăzute la art. 8 nu urmărea un scop legitim şi nu era proporţională. Acesta susţine că instanţele interne nu au ţinut seama nici de comportamentul acestuia faţă de fiul său, nici de interesul acestuia din urmă, dar au realizat o aplicare automată a legii. De asemenea, acesta susţine că afirmaţiile Guvernului în privinţa consecinţelor infracţiunii asupra copilului sunt pure speculaţii, nicio instanţă neconstatând în mod definitiv că acest copil ar fi fost martorul omorului şi că ar fi văzut cuţitul utilizat, nejustificat, de reclamant.
56. De asemenea, acesta consideră că, pe terenul art. 13, nu a putut beneficia, la momentul petrecerii faptelor, de un recurs efectiv pentru a se plânge de încălcarea drepturilor sale părinteşti, deciziile furnizate de Guvern fiind toate ulterioare faptelor cauzei sale.
2. Aprecierea Curţii
57. Curtea reaminteşte că a hotărât deja că aplicarea interdicţiei totale şi absolute a exercitării drepturilor părinteşti, prin efectul legii, fără niciun control din partea instanţelor cu privire la tipul infracţiunii săvârşite şi interesul minorului, nu ar putea răspunde unei exigenţe primordiale care aduce atingere intereselor copiilor şi, în consecinţă, a urmări un scop legitim, precum protecţia sănătăţii, moralei sau a educaţiei minorilor. Astfel, aceasta s-a pronunţat în sensul încălcării dreptului la respectarea vieţii de familie garantate prin art. 8 din Convenţie (cauza Sabou şi Pîrcălab, precitată, §§ 48-49). în plus, aceasta a apreciat că o persoană în situaţia reclamantului nu dispunea de niciun mijloc eficace pentru a-şi apăra drepturile care decurg din art. 8 în faţa jurisdicţiilor competente, ceea ce este contrar art. 13 (ibid., § 56).
58. Având în vedere elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul prezent. în particular, aceasta apreciază că, chiar dacă infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat era gravă şi chiar presupunând că aceasta a putut justifica retragerea drepturilor părinteşti, instanţele nu au făcut decât să aplice interdicţia în mod automat. în realitate, niciun moment instanţele nu au susţinut că reclamantul era responsabil pentru lipsa de îngrijiri în privinţa copilului său minor sau că acesta îi aplicase rele tratamente şi nu au utilizat decât faptele concrete ale cauzei pentru a explica aplicarea măsurii decise. Instanţele nu au apreciat nici interesul copilului, nici pretinsa lipsă de demnitate a reclamantului pentru a interzice acestuia să-şi exercite drepturile părinteşti.
59. De altfel, Curtea remarcă faptul că, mai târziu, chiar dacă reclamantul se afla încă sub interdicţia exercitării drepturilor sale părinteşti, prin hotărârea din 9 februarie
2006, Judecătoria Giurgiu a atribuit în mod implicit custodia copilului părţii în cauză, fără a justifica această măsură printr-o schimbare oarecare la nivel de autoritate morală exercitată de reclamant asupra copilului său.
60. Curtea admite că hotărârea din 9 februarie 2006 mai sus menţionată poate fi consecinţa aplicării de către instanţele interne a hotărârii Sabou şi Pîrcălab precitate care, conform Guvernului, ar fi modificat jurisprudenţa instanţelor în materie. Cu toate acestea, această hotărâre nu a fost adoptată de către Curte decât la 28 septembrie 2004, şi anume cinci ani după data la care interdicţia a fost aplicată reclamantului. Cel puţin până la această dată, acesta nu a dispus de niciun recurs efectiv împotriva interdicţiei automate căreia i-a făcut obiectul, în plus, dacă este necesar a saluta exemplele de jurisprudenţă furnizate de către Guvern, aceste elemente sunt ulterioare faptelor pertinente. Curtea nu ar putea, aşadar, să se îndepărteze în cazul de faţă de concluzia la care a ajuns pe fondul cauzei Sabou şi Pîrcălab precitate.
61. în ceea ce priveşte chestiunea de a şti dacă faptele de care se plânge reclamantul pot constitui o «situaţie continuă», Curtea reaminteşte că în cauza Vasilescu împotriva României (22 mai 1998, § 49, Culegere 1998-III), a decis că reprezenta o astfel de situaţie confiscarea bunurilor reclamantei de către autorităţi, întrucât, confiscarea amintită fiind ilegală, reclamanta păstra dreptul de proprietate asupra bunurilor sale.
62. Or, acelaşi raţionament se aplică mutatis mutandis în cazul de faţă, în măsura în care Curtea a stabilit deja că decizia de a priva reclamantul de drepturile sale părinteşti contraveneau Convenţiei.
63. Cu siguranţă, în cazul de faţă, autorităţile nu au luat măsuri pentru a-l împiedica pe reclamant să îşi exercite drepturile părinteşti, element reţinut de către Curte în vederea stabilirii existenţei unei situaţii continue. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că a stabilit deja că omisiunile autorităţilor competente pot constitui, de asemenea, «acţiuni continue realizate de către stat». Astfel, în cauza Vasilescu precitată, «actul» efectuat de către stat era de a împiedica reclamanta în folosinţa liniştită a propriilor bunuri. De asemenea, Curtea a considerat ca o situaţie continuă omisiunea autorităţilor de a se conforma hotărârilor judecătoreşti definitive (cauza Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, § 51, 2 martie 2004).
64. în cazul de faţă, Curtea constată că după adoptarea hotărârii din 17 noiembrie 1999, reclamantul nu a avut nicio posibilitate efectivă de a-şi exercita drepturile părinteşti. Trebuie să se observe că s-a decis curatela pentru copil, fără ca reclamantul să fi fost informat cu privire la aceasta. Cu siguranţă, la momentul petrecerii faptelor, mama avea deja custodia copilului în temeiul hotărârii de divorţ şi aceasta solicitase curatela. Cu toate acestea, este adevărat că reclamantul nu şi-a putut exprima poziţia cu privire la instituirea acestei curatele, în plus, în 2004, direcţia pentru protecţia copilului a utilizat interdicţia drepturilor părinteşti ca argument pentru a justifica neintervenţia sa ca urmare a informaţiilor oferite de reclamant în privinţa situaţiei dificile a copilului său (supra, §§ 24-25), în timp ce temerile persoanei în cauză au fost confirmate, doi ani mai târziu, de către instanţe, care au constatat că situaţia copilului se agravase din 1999.
în fine, Curtea remarcă faptul că elementele dosarului fac să se creadă că acest copil a putut părăsi teritoriul român în 2005 către Spania, fără acordul tatălui.
65. Dat fiind că acţiunea autorităţilor nu s-a limitat la hotărârea de stabilire a interdicţiei, prezenta cerere se distinge de cauzele în care Curtea a apreciat că anularea, prin intermediul unei căi de atac extraordinare, a unei hotărâri judecătoreşti definitive constituia un act instantaneu care nu crea o situaţie continuă, chiar atunci când anularea determina redeschiderea procedurii [cauza Sardin împotriva Rusiei (decizie), nr. 69582/01, CEDO 2004-11].
66. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că situaţia reclamantului, care era privat de exercitarea drepturilor sale părinteşti, se analizează, în cazul de faţă, ca o situaţie continuă.
67. Este necesar, aşadar, să se respingă excepţia preliminară a Guvernului şi să se pronunţe pe fond în sensul că au fost încălcate art. 8 şi art. 13 din Convenţie cu privire la acest aspect.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie, întemeiată pe absenţa dreptului de vizită
68. Invocând acelaşi art. 8 din Convenţie, reclamantul se plânge de a nu beneficia de un drept de vizită în privinţa fiului său.
69. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 alin. (1) din Convenţie (supra, § 43), Curtea apreciază că această plângere trebuie să fie considerată ca admisibilă, dar că nu este oportun să se examineze dacă a avut loc, în cazul de faţă, încălcarea art. 8 cu privire la acest aspect (a se vedea, între altele, cauza lorga, precitată, § 60).
IV. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
70. Invocând, în esenţă, art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de rezultatul procedurii penale iniţiate împotriva sa, precum şi de maniera în care parchetul a efectuat ancheta şi în care instanţele au apreciat probele care le-au fost prezentate.
71. Or, Curtea constată că procesul penal împotriva reclamantului s-a încheiat cu hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 17 noiembrie 1999. Introducând prezenta cerere la 17 iunie 2001, reclamantul nu a respectat termenul de şase luni prevăzut la art. 35 alin. (1) din Convenţie. Pe de altă parte, cererea de revizuire introdusă de reclamant nu ar putea fi luată în considerare pentru calculul termenului de şase luni, în măsura în care aceasta nu constituie în cazul de faţă un recurs efectiv în sensul articolului amintit.
Rezultă că această plângere este tardivă şi trebuie să fie respinsă în aplicarea art. 35 alin. (1) şi alin. (4) din Convenţie.
72. Prin scrisoarea din 12 iunie 2007, reclamantul, invocând, în esenţă, art. 3 din Convenţie, pretinde a fi suferit, de asemenea, rele tratamente din partea anchetatorilor pe parcursul procesului penal îndreptat împotriva sa. Or, Curtea remarcă faptul că ancheta efectuată împotriva reclamantului s-a încheiat la 17
noiembrie 1999, cel târziu, data hotărârii definitive pronunţate împotriva sa, adică peste şase luni înainte de introducerea acestei plângeri.
Rezultă că această plângere este, de asemenea, tardivă şi trebuie să fie respinsă în aplicarea art. 35 alin. (1) şi alin. (4) din Convenţie.
73. Prin aceeaşi scrisoare din 12 iunie 2007, reclamantul se plânge de lipsa de îngrijiri medicale şi invocă în acest sens un episod datând din 2006. Curtea apreciază că această plângere poate fi supusă unei examinări în temeiul art. 3 precitat, dar observă, cu toate acestea, faptul că, începând cu 27 iunie 2003, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 56/2003 privind executarea pedepselor, reclamantul avea la dispoziţia sa un recurs efectiv în faţa jurisdicţiilor pentru a se plânge de condiţiile de detenţie, inclusiv de pretinsa lipsă de îngrijiri medicale; or, conform informaţiilor de care dispune Curtea, reclamantul nu a întreprins asemenea demersuri.
Rezultă că această plângere trebuie să fie respinsă pentru neepuizarea căilor interne de atac, în aplicarea art. 35 alin. (1) şi alin. (4) din Convenţie.
74. în fine, la 8 octombrie 2007, invocând, în esenţă, art. 6 alin. (1) din Convenţie, reclamantul se plânge de respingerea cererii sale vizând modificare condiţiilor de executare a pedepsei sale. Or, chiar presupunând că acest articol este aplicabil în cazul de faţă [Stan împotriva României (decizie), nr. 6936/03, 20 mai 2008), Curtea nu întrevede nicio aparenţă de arbitrariu în maniera în care instanţele interne au judecat cererea reclamantului, în concluzie, nimic nu permite Curţii să se îndepărteze de concluzia acestor instanţe cu privire la executarea pedepsei reclamantului.
Rezultă că această plângere este în mod manifest nefondată şi trebuie să fie respinsă în aplicarea art. 35 alin. (3) şi alin. (4) din Convenţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
75. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
76. Reclamantul solicită suma de 30.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.
77. Guvernul apreciază că suma solicitată este excesivă şi că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările pretinse şi pretenţiile avansate.
78. Curtea consideră că, ţinând seama de încălcările constatate, este oportun să acorde reclamantului suma de 9.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
79. De asemenea, reclamantul solicită suma de 5.915 euro pentru cheltuielile de judecată efectuate de reprezentanta acestuia în faţa instanţelor interne şi a Curţii, dintre care 5.715 euro pentru cheltuieli de avocat şi suma de 200 euro pentru alte cheltuieli (telefon şi fotocopii). Cheltuielile de avocat se repartizează după cum urmează:
- suma de 5.280 euro pentru orele lucrate, dintre care 8 ore pentru examinarea faptelor şi probelor dosarului, 12 ore pentru analizarea jurisprudenţei pertinente, 10 ore pentru examinarea observaţiilor Guvernului, 12 ore pentru pregătirea observaţiilor reclamantului şi 2 ore pentru pregătirea cererii de reparaţie echitabilă;
- 405 euro pentru 5 ore de întrevederi cu reclamantul şi 4 ore pentru redactarea scrisorilor adresate Curţii;
- 30 de euro pentru redactarea şi expedierea scrisorilor şi foto-copierea documentelor.
O copie a contractului de asistenţă încheiat de reclamant cu reprezentanta acestuia, precum şi o cerere prin care se urmărea plata directă a întregii sume avocatei au fost alăturate la dosar.
80. Prin scrisoarea din 8 octombrie 2007, reclamantul a transmis o serie de documente Curţii şi a informat-o că nu putuse lua legătura cu avocata sa, întrucât aceasta din urmă nu îi răspunsese la scrisori.
81. Guvernul contestă suma reclamată cu titlu de cheltuieli de judecată. Acesta evidenţiază faptul că avocata nu a intervenit decât după comunicarea cererii şi se referă la cauze în care reprezentanţii au solicitat cheltuieli mai puţin importante pentru plângeri care prezentau o complexitate mai importantă decât în cazul de faţă (cauzele Natchova şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43577/98 şi 43579/98, § 185, 26 februarie 2004; Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38361/97, § 174, CEDO 2002-IV; şi Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41488/98, § 103, CEDO 2000-VI). De asemenea, acesta apreciază că, dat fiind faptul că o parte a plângerilor au fost declarate inadmisibile, Curtea ar trebui să reducă proporţional suma acordată (cauza Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41035/98, § 94, 18 ianuarie 2005).
82. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora. în cazul de faţă, ţinând seama de elementele aflate la dispoziţia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea apreciază justificate cererile efectuate pentru răspunsurile la observaţiile Guvernului, precum şi pentru comentariile reclamantului, care au fost pregătite în întregime şi expediate de avocat. în schimb, aceasta remarcă faptul că foto-copierea documentelor şi pregătirea scrisorilor au fost socotite în trei categorii distincte şi că reclamantul se plânge de absenţa răspunsurilor la scrisorile pe care le-a trimis avocatei.
în fine, Curtea apreciază că argumentul conform căruia Guvernul întemeiază sumele solicitate între 2000 şi 2004 de către alţi avocaţi, precum şi argumentul care se referă la complexitatea plângerilor examinate nu sunt relevante în cazul de faţă.
83. Prin urmare, Curtea acordă reprezentantei reclamantului suma de 5.500 euro pentru procedura în faţa Curţii, minus 850 euro, care i-au fost deja plătiţi de către Consiliul Europei în cadrul asistenţei judiciare. Suma finală, în cuantum de 4.650 euro, se va plăti direct în contul avocatei.
C. Dobânzi
84. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului, întemeiată pe tardivitatea plângerilor ridicate prin prisma art. 8 şi art. 13 din Convenţie şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă, în privinţa plângerilor întemeiate pe art. 6 alin. (1) (accesul la o instanţă), art. 8 şi art. 13 şi inadmisibilă pentru rest;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 alin. (1) din Convenţie, în ceea ce priveşte interzicerea drepturilor părinteşti;
5. Hotărăşte că a fost încălcat art. 13 din Convenţie;
6. Hotărăşte că nu este oportun să se examineze plângerea întemeiată pe art. 8 alin. (1) din Convenţie privind dreptul de vizită.
7. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 9.000 euro (nouă mii euro), care urmează a se converti în moneda statului pârât, pentru prejudiciu moral, la care se adaugă orice altă sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că statul pârât trebuie să plătească avocatei reclamantului suma de 4.650 euro (patru mii şase sute cincizeci euro) pentru cheltuieli de judecată;
c) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
8. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 14 octombrie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi alin. (3) din Regulament.
Santiago Quesada josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← HANGANU contra României - Întârzierea nejustificată în... | MARCEL ROŞCA contra României - Lipsa posibilităţii... → |
|---|
