PRODANOF şi alţii contra României (nr. 2) - Dreptul la respectarea bunurilor proprii. Dreptul de dispoziţie al statului asupra unui bun deţinut fără titlu valabil.
| Comentarii |
|
Dreptul la respectarea bunurilor proprii. Dreptul de dispoziţie al statului asupra unui bun deţinut fără titlu valabil. Ingerinţă nelegală. Consecinţe. Protecţia proprietăţii -art. 1 din Protocolul nr. 1 Determinarea noţiunii de domiciliu. Dreptul la respectarea domiciliului - art. 8 din Convenţie
1. Exercitarea de către stat a dreptului de dispoziţie asupra unui bun în privinţa căruia instanţele s-au pronunţat definitiv că nu dispunea de niciun titlu valabil datorită naţionalizării ilegale, se apreciază ca o ingerinţă lipsită de orice bază legală care înlătură stabilirea justului echilibru între exigenţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor individuale.
în consecinţă, adoptarea H.G. nr. 501/2001 care a transferat administrarea bunului către S.R.I. şi ocuparea apartamentului în cauză de cătreacestaîncepândcu31 iulie 2001 constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, exercitată pe durata ocupării efective a bunului de către S.R.I., chiar dacă hotărârea în litigiu nu a fost anulată decât în noiembrie 2005, deoarece dreptul de proprietate al reclamanţilor, constatat de autorităţi, nu a fost radiat din cartea funciară. Art. 1 din Protocolul nr. 1: încălcare.
2. Ocuparea apartamentului de către S.R.I. începând cu 31 iulie 2001 nu ar putea privi dreptul reclamanţilor la respectarea «domiciliului» lor în sensul art. 8 alin. (1) din Convenţie, deoarece la acea dată reclamanţii nu îşi stabiliseră reşedinţa principală în apartamentul respectiv, şi nici nu locuiau în acest apartament a cărui posesie reprezenta încă obiectul unui litigiu între părţi, nefiind probată în cauză existenţa unei legături suficiente şi continue, pentru ca apartamentul să poată
constitui, în iulie 2001, «domiciliul» acestora, în sensul art. 8 din Convenţie: neîncălcare.
Cauza PRODANOF şi alţii împotriva României (nr. 2), cererea nr. 6079/02, hotărârea din 14 octombrie 2008)
în cauza Prodanofşi alţii împotriva României (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecători, şi de Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu de la data de 23 septembrie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 6079/02) îndreptată împotriva României, ai cărei patru resortisanţi, d-nii Nicolae Prodanof şi Boris George Prodanof, precum şi d-nele Cleliana Prodanof şi Christi Marina Prodanof («reclamanţii»), dintre care primii trei deţin, de asemenea, cetăţenia braziliană, au sesizat Curtea la 28 noiembrie 2001, în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de d-na Liliana Poena-ru, avocat la Bucureşti. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul acestuia, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 6 aprilie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. La 11 martie 2008, conform art. 29 alin. (3), aceasta a decis, în plus, să se examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
4. La 1 7 iunie 2008, reclamanţii au solicitat desfăşurarea unei şedinţe pentru a-şi susţine argumentele. în temeiul art. 54 alin (3) din Regulament, Curtea apreciază că nu trebuie să se organizeze o şedinţă privind admisibilitatea şi temeinicia cererii.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii s-au născut în 1942, 1947, 1948 şi respectiv, 1945. Primii trei locuiesc în Sao Paulo, iar al patrulea locuieşte în Bucureşti.
A. Revendicarea unui apartament de către reclamanţi şi punerea în posesie a părţilor interesate în temeiul hotărârii definitive din 17 iulie 1997
6. Prin hotărârea din 17 iulie 1997, Judecătoria Bucureşti a admis acţiunea în revendicare imobiliară a reclamanţilor îndreptată împotriva consiliului local Bucureşti, care nu a prezentat nicio apărare. Instanţa l-a condamnat pe acesta din urmă să restituie părţilor interesate apartamentul nr. 2 din imobilul situat pe strada Berna, nr. 7, Bucureşti, precum şi terenul aferent, care intraseră în patrimoniul statului în urma naţionalizării din anii 1950 (denumit în continuare, «apartamentul nr. 2»), şi să îi pună în posesia acestor bunuri. Instanţa a judecat că bunurile părinţilor reclamanţilor nu ar fi trebuit să fie naţionalizate, părinţii făcând obiectul categoriilor exceptate, că naţionalizarea trebuia să fie calificată, aşadar, drept abuzivă şi că statul nu putea furniza un titlu de proprietate legal şi valabil cu privire la bunurile în cauză. în lipsa exercitării căii de atac de către consiliul local, această hotărâre a rămas definitivă.
7. în executarea hotărârii precitate, după emiterea, la 26 martie 1999, a unui prim proces-verbal formal de punere în posesie şi înscriere în cartea funciară, la 9 mai 2000, a dreptului de proprietate al părţilor interesate asupra apartamentului nr. 2, la 27 martie 2001, în prezenţa agenţilor de poliţie, un executor judecătoresc a pus reclamanţii în posesia efectivă a apartamentului. Acesta a declarat executarea închisă şi a remarcat faptul că apartamentul nu era mobilat, că nu conţinea obiecte de valoare, că se afla în stare proastă şi nu mai era racordat la reţeaua electrică. Reclamanţii au afişat hotărârea definitivă pe uşa apartamentului. Rezultă din dosar că la momentul hotărârii din 17 iulie 1997, apartamentul nr. 2 era ocupat de S.A., chiriaş al statului şi fostul ministru al Afacerilor Externe sub regimul comunist. Primii trei reclamanţi, care locuiau în Brazilia, au informat în 2001 că S.A. nu mai locuia în acest apartament de aproximativ trei ani şi au întreprins demersurile mai sus menţionate pentru a fi puşi în posesia bunului în mod efectiv. începând cu luna aprilie
1999, aceştia au plătit taxele şi impozitele funciare referitoare la apartamentul în cauză.
8. La 21 noiembrie 2000, consiliul local Bucureşti a introdus o cerere de revizuire a hotărârii definitive din 17 iulie 1997, apreciind că aceasta fusese pronunţată de o instanţă necompetentă ratione materiae şi susţinând că apartamentul nr. 2 intrase în patrimoniul statului ca urmare a unui decret de expropriere din 1970. RAAPPS şi SRI (considerentul 9 de mai jos) s-au alăturat acestei cereri. După anularea hotărârii definitive precitate prin hotărârea primei instanţe nr. 3672/2003,
printr-o hotărâre din 25 mai 2005 pronunţată în ultim grad, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea în revizuire ca inadmisibilă, pe motiv că toate condiţiile legale pentru redeschiderea examinării cauzei nu erau întrunite.
B. Adoptarea de către guvern a Hotărârii nr. 501 din 24 mai 2001 şi ocuparea apartamentului de către Serviciul Român de Informaţii (SRI)
9. La 24 mai 2001, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 501 al cărei obiect exclusiv era de a transfera apartamentul nr. 2 «din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a acestuia şi transmiterea acestuia din administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de stat («RAAPPS») în administrarea SRI». Cu alte cuvinte, acesta a modificat Hotărârea de Guvern nr. 854 din 28 septembrie 2000, conform căreia apartamentul nr. 2 era administrat de RAAPPS. Hotărârea nr. 501/2001 era semnată, între alţii, de primul ministru, de ministrul însărcinat cu coordonarea Secretariatului General al Guvernului, sub autoritatea căruia se afla RAAPPS, şi de directorul SRI.
10. După ce RAAPPS a informat prima dată, la 29 martie 2001, Poliţia din Bucureşti cu privire la faptul că primul reclamant, despre care preciza că introdusese o acţiune în revendicare, fusese pus în posesia apartamentului nr. 2 «în mod abuziv», la 27 iulie 2001, SRI a solicitat ajutorul poliţiei pentru punerea în executarea Hotărârii nr. 501/2001. Rezultă din dosar că, reîntors din Brazilia la sfârşitul lunii iunie 2001, primul reclamant intrase în apartamentul nr. 2 şi schimbase închizătorile de la uşa de la intrare, apartamentul fiind ocupat între timp de SRI. Pe de altă parte, la 13 şi 18 iulie 2001, acesta solicitase, dar în zadar, Guvernului să abroge Hotărârea nr. 501/2001 şi SRI să îi respecte dreptul de proprietate.
11. După somarea primului reclamant, cu ocazia unei prime vizite efectuate la 30 iulie 2001, să părăsească apartamentul, la 31 iulie 2001, dispunând de un mandat de aducere stabilit pe numele părţii în cauză, mai mulţi agenţi ai SRI, precum şi poliţişti mascaţi şi, conform reclamanţilor, înarmaţi, au intrat cu forţa în apartamentul nr. 2 în care se afla A.T., un prieten al acestora din urmă care era însărcinat să supravegheze activităţile de curăţenie. Condus la secţia de poliţie, A.T. a fost eliberat două ore mai târziu după efectuarea unei declaraţii din care rezulta că primul reclamant nu locuia în apartamentul în cauză. Conform Guvernului, care invocă un proces-verbal întocmit în aceeaşi zi de către SRI, apartamentul era mobilat cu câteva scaune, un fotoliu, o masă mică şi o saltea.
C. Plângerea penală împotriva directorul adjunct al SRI
12. La 16 august 2001, primul reclamant a depus o plângere penală cu cerere de constituire de parte civilă împotriva directorului adjunct al SRI, pe care îl considera răspunzător pentru faptele survenite la 31 iulie 2001, inclusiv atitudinea agenţilor de poliţie în privinţa lui A.T., «confiscarea», fără întocmirea unui proces-verbal, a mai multor obiecte şi piese de mobilier, în valoare de 16.000.000 lei (ROL) şi a 2.700 dolari SUA care se aflau în apartament, precum şi pentru refuzul de a-i permite accesul la apartamentul său. Conform primului reclamant, faptele survenite la 31 iulie 2001 constituiau delicte de abuz în cadrul exercitării funcţiilor, de tulburare a posesiei şi nerespectare a unei hotărâri definitive. în plângerea sa, acesta menţiona, de asemenea, ameninţările cărora le-ar fi făcut obiectul la 30 iulie 2001 din partea agenţilor de poliţie.
13. Prin decizia de neîncepere a urmăririi penale din
30 august 2002, un procuror militar a respins plângerea primului reclamant. Acesta a considerat că, în măsura în care reclamantul intrase în apartamentul nr. 2 invocând dreptul său de proprietate şi SRI reacţionase la 31 iulie 2002 în temeiul Hotărârii nr. 501/2001, faptele reproşate nu intrau sub incidenţa sferei penale, dar se asemănau cu un litigiu civil, proceduri civile şi de contencios administrativ fiind, de altfel, pendinte (considerentele 8 şi 14). în privinţa obiectelor şi sumelor de bani care ar fi dispărut din apartament, procurorul remarcă faptul că această afirmaţie nu era confirmată nici de declaraţia lui A.T., nici de cercetările efectuate de Poliţie. în urma unei acţiuni a primului reclamant, această decizie de neîncepere a urmăririi penale a fost confirmată la 12 decembrie 2003 printr-o decizie a unui procuror militar de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a dispus ca decizia să fie comunicată părţii interesate.
D. Acţiunea în contencios administrativ şi reintrarea reclamanţilor în posesia apartamentului nr. 2
14. La 21 august 2001, reclamanţii au sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu o acţiune în contencios administrativ îndreptată împotriva Guvernului, acţiune care avea drept obiect principal anularea Hotărârii nr. 501/2001. în acţiunea acestora, reclamanţii au precizat a fi luat cunoştinţă despre existenţa acestei hotărâri în iunie
2001, la reîntoarcerea din Brazilia, unde primii trei reclamanţi aveau domiciliul permanent. în observaţiile sale în apărare, Guvernul a susţinut că hotărârea definitivă din 17 iulie 1997 care restituia apartamentul nr. 2 părţilor interesate nu era opozabilă statului român sau
RAAPPS, deoarece în temeiul Hotărârii nr. 39/1996 a Guvernului, aceasta din urmă era însărcinată la momentul petrecerii faptelor să administreze apartamentul în cauză, iar nu consiliul local Bucureşti.
15. După respingerea acţiunii primei instanţe de către Curtea de Apel Bucureşti şi suspendarea pronunţării dispuse în cadrul recursul de către înalta Curte de Justiţie şi Casaţie în aşteptarea rezultatului procedurii în revizuire precitate (considerentul 8 de mai sus), prin hotărârea din 1 noiembrie 2005, înalta Curte a admis acţiunii reclamanţilor şi a anulat Hotărârea nr. 501/2001. Aceasta a judecat că această hotărâre era ilegală, în măsura în care era contrară art. 41 alin. (3) din Constituţie care preciza că statul nu putea dobândi un bun în proprietate privată decât pe calea unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică şi mijlocind o despăgubire prealabilă. înalta Curte a adăugat că hotărârea în cauză nesocotise hotărârea definitivă din 17 iulie 1997 şi dreptul de proprietate indiscutabil de care dispuneau reclamanţii în calitate de moştenitori legali şi care era opozabilă autorităţilor prin înscrierea în cartea funciară.
16. Conform Guvernului, reclamanţii au reintrat în posesia apartamentului nr. 2 în septembrie 2002. Acesta se sprijină, în special, pe o scrisoare din 22 octombrie 2004 expediată de primul reclamant către SRI. Reclamanţii afirmă că, în ceea ce îi priveşte, au reintrat în posesia apartamentului lor abia în aprilie 2003.
17. Rezultă din dosar că, prin Hotărârea de Guvern din 23 ianuarie 2003 care nu pare a fi fost publicată, apartamentul nr. 2 a fost transferat din administrarea SRI în cea a Serviciului de Telecomunicaţii Speciale (STS). Prin scrisorile din 12 martie şi 2 aprilie 2003, redactate ca răspuns la o cerere administrativă a reclamanţilor, vizând restituirea apartamentului în cauză în temeiul Legii nr. 10/2001, STS a precizat că, având în vedere hotărârea definitivă din 1 7 iulie 1997, acesta constatase imposibilitatea de a relua posesia bunului reclamanţilor şi hotărâse să înceteze orice demers în acest sens.
E. Alte proceduri
18. Statuând asupra unei plângeri penale depuse împotriva reclamanţilor de către terţi pentru fals, uz de fals şi înşelăciune săvârşite în declaraţii, ca urmare a cărora notarul public acordase părţilor interesate un certificat de moştenitori la 5 iunie 1996, printr-o Ordonanţă din 3 decembrie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o decizie de neîncepere a urmăririi penale a reclamanţilor. Acesta a precizat că, chiar dacă aceştia făcuseră declaraţii neadevărate în faţa notarului şi că certificatul de moştenitori astfel obţinut fusese utilizat ulterior în cadrul procedurilor civile, faptele în cauză nu prezentau pericol social. în această privinţă, Parchetul a reţinut, pe de o parte, că terţii nu fuseseră lezaţi întrucât aceştia nu mai aveau niciun drept asupra bunurilor succesiunii, ca urmare a procedurilor civile anterioare soluţionate în favoarea reclamanţilor. Pe de o parte, aceştia din urmă aveau calitatea de moştenitori legali ai succesiunii în litigiu, calitate care nu le putea să fi retrasă. Cu toate acestea, ţinând seama de faptul că certificatul de moştenitori fusese eliberat ca urmare a săvârşirii unui delict, Parchetul a dispus ca Judecătoria Bucureşti să fie sesizată cu o acţiune în anularea certificatului respectiv. Prin hotărârea din 23 septembrie 2005, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuând în ultim grad, a respins, pentru motiv de tardivitate, acţiunea în anularea ordonanţei introduse de către reclamanţi.
19. La 10 decembrie 2003, în temeiul ordonanţei din
3 decembrie 2003 mai sus menţionată, parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune în anularea certificatului de moştenitori din 5 iunie 1996. în prezent, această procedură este încă pendinte în primă instanţă.
20. Pe de altă parte, o a doua procedură în anularea certificatului de moştenitori iniţiată în mai 2004 de ultima reclamantă împotriva celorlalţi reclamanţi este, de asemenea, încă pendinte în primă instanţă. Nicio hotărâre nu a fost pronunţată pe fond în cele două proceduri în anulare mai sus menţionate. Rezultă din dosar că strada Patrioţilor din Bucureşti apărea ca fiind domiciliul ultimei reclamante atât pe cartea de identitate eliberată acesteia în 1994, cât şi în procedura mai sus menţionată.
II. Dreptul şi practica interne aplicabile
21. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne aplicabile cu privire la opozabilitatea autorităţilor statului a unei hotărâri definitive privind dreptul de proprietate pronunţată împotriva consiliilor locale, precum şi posibilitatea de a iniţia o cerere în revizuirea unei hotărâri pronunţate pe baza unei probe scrise declarate falsă ulterior sunt prezentate în hotărârea Prodanof şi alţii împotriva României (nr. 1), nr. 2739/02, §§ 33-35, 15 noiembrie 2007.
ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
22. Reclamanţii afirmă că Hotărârea de Guvern nr. 501/2001 din 24 mai 2001, ocuparea ulterioară a
apartamentului nr. 2 de către SRI şi «confiscarea» mobilierului şi a unor sume de bani care se aflau în apartament au adus atingere dreptului acestora la respectarea bunurilor lor. Aceştia invocă, în esenţă, art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel formulat:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
23. Guvernul combate această teză.
A. Cu privire la admisibilitate
1. Cu privire la bunurile mobile care se aflau în apartament
24. Sprijinindu-se pe procesul-verbal de punere în posesie de la 27 martie 2001 şi pe documentele de la dosar în care parchetul a pronunţat o decizie de neîncepere a urmăririi penale în privinţa plângerii penale introduse de primul reclamant împotriva directorului adjunct al SRI (supra, §§ 7 şi 13), Guvernul consideră că reclamanţii nu au dovedit că existau, la 31 iulie 2001 în apartamentul nr. 2, bunuri de valoare care ar fi fost «confiscate» de SRI.
25. Referindu-se la un proces-verbal din 1952 care enumera mobilele şi tablourile care se aflau în apartamentul nr. 2 cu ocazia naţionalizării acestuia, reclamanţii afirmă că aceste obiecte au fost ridicate de chiriaşul S.A. cu acordul autorităţilor. Aceştia susţin că SRI şi RAAPPS nu le-au predat bunurile mobile care se aflau în apartament la 31 iulie 2001 şi că autorităţile refuză să îi despăgubească cu acest titlu.
26. Observând că prin hotărârea definitivă din 1 7 iulie 1997 nu s-a dispus decât restituirea apartamentului nr. 2, Curtea consideră că, în ceea ce priveşte bunurile mobile intrate în patrimoniul statului cu ocazia naţionalizării apartamentului în anii 1950, adică înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei pentru România, această parte a plângerii este incompatibilă ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 alin. (3) şi alin. (4).
27. Pe de altă parte, referitor la bunurile mobile ale reclamanţilor care se aflau în acest apartament la 31 iulie 2001, pe baza documentelor de la dosar (supra, §§ 7 şi 13), Curtea se alătură Guvernului şi apreciază că părţile în cauză nu au adus nicio probă în privinţa prezenţei unor obiecte de valoare sau sume de bani în apartamentul nr. 2 la această dată. Cu toate acestea, Curtea observă că în lipsa furnizării unor documente, Guvernul nu a indicat dacă, în momentul restituirii apartamentului reclamanţilor de către SRI, cele câteva obiecte şi piese de mobilier inventariate de autorităţi la 31 iulie 2001 (§ 11 in fine) se aflau încă în apartament. Presupunând chiar că nu era cazul, Curtea relevă că reclamanţii nu au iniţiat o procedură civilă pentru obţinerea restituirii acestor bunuri de către autorităţi. Rezultă că această parte a plângerii trebuie să fie respinsă pentru lipsa manifestă de fundament şi, respectiv, pentru neepuizarea căilor interne de atac, în temeiul art. 35 alin. (1), alin. (3) şi alin. (4) din Convenţie.
2. Cu privire la ocuparea apartamentului de către SRI, în temeiul Hotărârii de Guvern nr. 501/2001
28. în ceea ce priveşte plângerea referitoare la Hotărârea de Guvern nr. 501/2001 din 24 mai 2001 şi ocuparea ulterioară a apartamentului nr. 2 de către SRI începând cu 31 iulie 2001, Curtea constată că această plângere nu este în mod vădit neîntemeiată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea relevă că aceasta nu atrage niciun alt motiv de inad-misibilitate. Este necesar, aşadar, să o declare admisibilă.
B. Cu privire la fond
29. Guvernul reia, în parte, observaţiile pe care le-a efectuat în cauza Prodanof şi alţii împotriva României (nr. 1) (precitată, §§ 41-42) şi apreciază că reclamanţii nu beneficiau de un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în temeiul hotărârii definitive din 17 iulie 1997, având în vedere că aceasta din urmă a fost pronunţată împotriva Consiliului local, iar nu împotriva RAAPPS care administra apartamentul nr. 2 în aplicare Hotărârii de Guvern nr. 39/1996. Pe deasupra, acesta consideră că este necesar să se ţină seama de faptul că Hotărârea de Guvern nr. 501/2001, pe baza căreia SRI a ocupat apartamentul nr. 2, a fost adoptată într-un moment în care situaţia juridică a apartamentului nu era sigură. în această privinţă, acesta se referă la procedura penală împotriva reclamanţilor şi la procedurile civile referitoare la revizuirea hotărârii precitate, precum şi la anularea certificatului de moştenitori al părţilor interesate (supra, §§ 8 şi 18-20). Susţinând că SRI, căruia hotărârea din 1 7 iulie 1997 nu îi era opozabilă, nu avea obligaţia de a preda apartamentul reclamanţilor, Guvernul subliniază că reclamanţii au reluat posesia acestuia în septembrie 2002.
30. Reclamanţii consideră că adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 501/2001 în pofida hotărârii definitive din 17 iulie 1997 a reprezentat o a doua naţionalizare a apartamentului acestora, care nu a fost eliberat decât în aprilie 2003. Referindu-se la hotărârile definitive din
25 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi din 1 noiembrie 2005 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceştia avansează că instanţele interne au confirmat temeinicia dreptului lor de proprietate asupra apartamentului şi ilegalitatea hotărârii guvernului.
31. în ceea ce priveşte chestiunea de a şti dacă părţile interesate dispuneau de un «bun» în temeiul hotărârii definitive din 17 iulie 1997, Curtea reaminteşte a fi respins deja argumente similare ale Guvernului într-o altă cauză introdusă de aceiaşi reclamanţi, care beneficiau de o altă hotărâre definitivă pronunţată împotriva consiliului local referitoare la restituirea unui imobil [Prodanof (nr. 1), precitată, § 45]. Ca şi în cauza precitată, aceasta observă că dreptul şi practica interne confirmă dreptul de a acţiona al consiliului local în asemenea proceduri şi consideră, în plus, că Guvernul nu ar putea invoca fine de neprimire care nu au fost ridicate de către autorităţi în procedura internă în cauză (supra, §§ 6 şi 21). Pe de altă parte, Curtea remarcă faptul că reclamanţii îşi înscriseseră dreptul de proprietate în cartea funciară şi fuseseră puşi în posesia efectivă a apartamentului nr. 2. în consecinţă, aceştia beneficiau de un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în privinţa acestui apartament.
32. Curtea consideră că adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 501/2001, care a transferat administrarea bunului către SRI, şi ocuparea apartamentului în cauză de către acesta din urmă începând cu 31 iulie 2001 se analizează ca o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor. Remarcând existenţa unei controverse între părţi în privinţa duratei exacte pe parcursul căreia reclamanţii au fost privaţi de posesia bunului lor (până în septembrie 2002 sau până în aprilie 2003), aceasta consideră că acest aspect nu are nicio incidenţă asupra existenţei unei ingerinţe şi că este necesar să fie luată în considerare, după caz, cu ocazia examinării cererilor în temeiul art. 41.
33. în privinţa regulii aplicabile în cazul de faţă, Curtea observă că rezultă din Hotărârea de Guvern nr. 501/2001, care a avut drept efect ocuparea apartamentului nr. 2 de către SRI, că autorităţile au dispus de acest bun ca şi cum se afla încă în patrimoniul statului, ceea ce s-ar putea analiza ca o «expropriere de fapt» [a se vedea, mutatis mutandis, cauza Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, §§ 73-75, CEDO 2005-... (extrase)]. Cu toate acestea, este necesar să se sublinieze că niciun moment dreptul de proprietate al reclamanţilor, deşi contestat de către autorităţi, nu a fost radiat din cartea funciară şi, mai ales, că ingerinţa de care se plâng părţile interesate priveşte, în esenţă, perioada pe parcursul căreia bunul a fost ocupat efectiv de către SRI, chiar dacă hotărârea în litigiu nu a fost anulată decât în noiembrie 2005. în consecinţă, Curtea apreciază a nu trebui să soluţioneze chestiunea de a şti dacă ingerinţa în cauză se aseamănă sau nu cu o «expropriere de fapt» pentru o perioadă de timp limitată, din moment ce cele două norme enunţate la primul paragraf de la art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie să se interpreteze în lumina principiului consacrat de prima teză a acestui paragraf, prin prisma căreia este necesar, aşadar, să se examineze ingerinţa în cauză.
34. Art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, înainte de toate şi mai ales, ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Principiul legalităţii implică existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile (cauza Hentrich împotriva Franţei, 22 septembrie 1994, § 42, Seria A nr. 296-A). în plus, supremaţia dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenţiei şi implică obligaţia statului sau a unei autorităţi publice de a se supune unei decizii sau unei hotărâri pronunţate împotriva acestora. Rezultă că necesitatea de a examina dacă a fost menţinut un just echilibru între exigenţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale persoanei nu se poate face simţită decât atunci când se dovedeşte că ingerinţa în litigiu a respectat principiul legalităţii şi nu era arbitrară (cauza latridis împotriva Greciei, nr. 31107/96, § 58, CEDO 1999-11).
35. în cazul de faţă, Curtea observă că Guvernul precizează că Hotărârea nr. 501/2001, în temeiul căreia apartamentul nr. 2 a fost ocupat de către SRI, a fost adoptată ţinând seama de situaţia juridică «nesigură» a apartamentului, având în vedere procedurile pendinte pe această temă. Or, Curtea reaminteşte că, în cauza Prodanof (nr. 1), în care Guvernul invocase argumente similare, aceasta a calificat drept arbitrar şi ilegal refuzul autorităţilor de a se supune unei hotărâri definitive, întemeindu-se pe pretinsa inopozabilitate a acestei hotărâri şi pe procedurile pendinte referitoare la certificatul de moştenitori în cauză [cauza Prodanof (nr. 1), precitată, §§ 48-51]. în plus, aceasta reaminteşte a fi judecat că faptul pentru stat de a exercita un drept de dispoziţie în privinţa unui bun pe tema căruia instanţele interne s-au pronunţat definitiv că nu dispunea de niciun titlu valabil din cauza naţionalizării ilegale, se analizează ca o ingerinţă lipsită de bază legală (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Păduraru, precitată, §§ 78-80).
36. Cu siguranţă, Curtea observă că, în cazul de faţă, ingerinţa în litigiu avea, la momentul petrecerii faptelor,
o bază legală formală, şi anume Hotărârea de Guvern nr. 501/2001. Nu este mai puţin adevărat că dispunând de apartamentul nr. 2 ca şi cum se afla în patrimoniul statului, în timp ce o hotărâre definitivă din 17 iulie
1997 conchiseseîn sens contrar şi că dreptul de proprietate al reclamanţilor fusese înscris în cartea funciară, autorităţile au comis o ingerinţă care nu ar putea fi considerată ca lipsită de arbitrariu şi ca respectând supremaţia dreptului. în plus, Curtea observă că hotărârea în cauză a fost, de altfel, considerată ilegală şi anulată printr-o hotărâre a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 1 noiembrie 2005, care a reamintit că singura manieră, pentru autorităţi, de a dobândi un bun în proprietate privată era, conform art. 41 alin. (3) din Constituţie, exproprierea în conformitate cu dispoziţiile legale, ceea ce nu era cazul în speţă (supra, § 15).
37. In lumina acestor consideraţii, Curtea apreciază că ingerinţa în litigiu nu era compatibilă cu principiul legalităţii şi, în consecinţă, că aceasta a încălcat dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor acestora. O asemenea concluzie o dispensează să examineze dacă a fost menţinut un just echilibru între exigenţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor individuale.
Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
38. In cererea introductivă, reclamanţii denunţă, în esenţă, maniera brutală în care au fost evacuaţi din casa lor şi aduşi cu forţa la secţia de poliţie, la 31 iulie 2001, de către agenţii armaţi ai SRI, precum şi atingerea adusă dreptului acestora la respectarea domiciliului lor, dat fiind ocuparea apartamentului nr. 2 de către SRI. Aceştia invocă, în esenţă, art. 3 şi art. 8 din Convenţie, astfel formulate în partea aplicabilă:
Art. 3
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
Art. 8
(1) Orice persoană are dreptul la respectarea_ domiciliului său_ .
(2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
A. Cu privire la plângerea întemeiată pe art. 3 din Convenţie
39. Guvernul ridică, fără dificultate, o excepţie referitoare la lipsa calităţii de victimă a reclamanţilor, în măsura în care aceştia nu se aflau în apartamentul nr 2 cu ocazia evenimentelor cu privire la care aceştia pretind că au fost constitutive de rele tratamente, singura persoană care se afla acolo fiind A.T. Guvernul se sprijină, între altele, pe declaraţia efectuată de A.T. la 31 iulie 2001 şi pe descrierea faptelor oferită de primul reclamant în plângerea sa penală din 16 august 2001 (supra, §§11 şi 12).
40. în observaţiile lor din 13 septembrie 2005, reclamanţii admit că A.T. se afla singur în apartament în momentul intervenţiei agenţilor SRI la 31 iulie 2001. Cu toate acestea, primul reclamant indică faptul că agenţii de poliţie care l-au somat, la 30 iulie 2001, să părăsească apartamentul au acţionat într-o manieră brutală şi ameninţătoare.
41. Curtea observă, alături de Guvern, că rezultă din dosar că faptele denunţate de reclamanţi nu îl priveau decât pe A.T., singura persoană care se afla în apartament în momentul intervenţiei agenţilor SRI şi a poliţiei la 31 iulie 2001. în consecinţă, este necesar să se admită excepţia ridicată de Guvern în privinţa absenţei calităţii de victimă a reclamanţilor. Plângerea acestora este, aşadar, incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.
42. Presupunând chiar că primul reclamant înţelege să se plângă în observaţiile sale de relele tratamente cu privire la care acesta pretinde a fi fost victimă la 30 iulie 2001 şi că acesta a sesizat, în esenţă, parchetul cu privire la faptele în cauză la 16 august 2001, Curtea observă că această plângere a fost formulată în mod tardiv, la peste şase luni după decizia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată la 12 decembrie 2003 de către parchetul militar de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este necesar, aşadar, să se respingă această plângere în temeiul art. 35 alin. (1) şi (4) din Convenţie.
B. Cu privire la plângerea întemeiată pe art. 8 din Convenţie
43. Guvernul consideră că reclamanţii nu ar putea pretinde că aveau legături suficiente şi continue cu apar-
tamentul nr. 2 pentru ca dreptul la respectarea domiciliului, în sensul jurisprudenţei Curţii cu privire la articolul precitat, să fie pus în discuţie în privinţa evenimentelor survenite la 31 iulie 2001. Acesta se sprijină, în această privinţă, pe informaţiile conţinute în documentele dosarului, precum cărţile de identitate, adresele permanente date de părţile interesate în cadrul procedurilor interne din 2001 şi, ulterior, precum şi declaraţia efectuată de A.T., şi susţine că reclamanţii nu îşi stabiliseră domiciliul în apartamentul în cauză şi nu aveau, în 2001, intenţia de a se stabili.
44. Reclamanţii nu au furnizat observaţii cu privire la acest aspect.
45. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale, noţiunea de «domiciliu» în sensul art. 8 nu se limitează la domiciliul ocupat sau stabilit legal, dar că este vorba despre un concept autonom care nu depinde de o calificare în dreptul intern. Chestiunea de a şti dacă o locuinţă particulară constituie un «domiciliu» care face obiectul protecţiei art. 8 alin. (1) va depinde de circumstanţele de fapt, în special de existenţa unor legături suficiente şi continue cu un loc determinat [cauzele Buckley împotriva Regatului Unit, 25 septembrie 1996, §§ 52-54, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, şi Prokopovitch împotriva Rusiei, nr. 58255/00, § 36, CEDO 2004-XI (extrase)].
46. în cazul de faţă, Curtea relevă că rezultă din dosar nu numai că în iulie 2001 reclamanţii nu îşi stabiliseră reşedinţa principală în apartamentul nr. 2, dar şi că aceştia nu locuiau în acest apartament a cărui posesie reprezenta încă obiectul unui litigiu între părţile interesate şi SRI (§§ 10, 11 in fine, 14 şi 20 in fine). Pe de altă parte, Curtea observă că reclamanţii nu au furnizat niciun element care să poată conduce la concluzia existenţei unor legături suficiente şi continue pentru ca acest apartament să poată constitui, în iulie 2001, «domiciliul» acestora, în sensul art. 8 din Convenţie (cauzele Varga împotriva României, nr. 73957/01, § 62,
1 aprilie 2008; per a contrario, Prokopovitch, precitată, §§ 37-39).
47. în consecinţă, după exemplul Guvernului, Curtea consideră că ocuparea apartamentului nr. 2 de către SRI începând cu 31 iulie 2001 nu ar putea privi dreptul reclamanţilor la respectarea «domiciliului» lor în sensul art. 8 alin. (1) din Convenţie. Această plângere este, aşadar, incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 alin. (3) şi trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4).
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
48. Conform art. 41 din Convenţie, „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
49. Pornind de la preţul de piaţă al apartamentului în cauză, reclamanţii solicită suma de 1.000.000 euro cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit din cauza nesocotirii dreptului de proprietate al acestora. Fără a-şi însoţi cererea de documentele justificative la care fac referire, părţile interesate menţionează pierderea bunurilor (sume de bani, mobile, tablouri) care, conform acestora, se găseau în apartament, precum şi taxa funciară de aproximativ 5.000 euro şi cheltuielile pe care le-au suportat pentru apartament pe parcursul perioadei în care acesta era ocupat de SRI. Pe de altă parte, aceştia reclamă suma de 2.000.000 euro pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza suferinţelor cauzate de faptul că aceştia nu au putut beneficia de apartamentul lor timp de zece ani.
50. In ceea ce priveşte cererea de prejudiciu material, Guvernul subliniază că reclamanţii au reintrat în posesia apartamentului lor în septembrie 2002 şi, sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii, acesta apreciază că este necesar să nu se acorde nicio sumă părţilor interesate în temeiul lipsei de exercitare (beneficiu nerealizat) pentru perioada cuprinsă între 31 iulie 2001 şi luna septembrie 2002. Pe de altă parte, acesta subliniază că reclamanţii au început să plătească taxele funciare în 1999 şi nu au furnizat documente justificative în sprijinul cererii lor cu acest titlu. în ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.
51. Curtea arată că singura bază care urmează a fi reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile se află în cazul de faţă în constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza nesocotirii principiului legalităţii, având în vedere adoptarea Hotărârii nr. 501/2001 şi ocuparea ulterioară a apartamentului reclamanţilor de către autorităţi pentru o perioadă de aproximativ un an şi jumătate. Observând că părţile interesate au reintrat în posesia apartamentului lor în aprilie 2003, cel târziu, Curtea nu ar putea să le acorde cu titlu de prejudiciu material o sumă calculată pe baza valorii de piaţă a bunului. în plus, aceasta remarcă faptul că părţile interesate nu i-au furnizat niciun alt element pentru a evalua cererea acestora întemeiată
pe lipsa exercitării dreptului. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte restul cererii pentru prejudiciu material, Curtea relevă că acesta priveşte, în parte, plângerile respinse ca inadmisibile şi că, chiar presupunând că exista o legătură de cauzalitate directă între cererea referitoare la rambursarea taxei funciare şi a cheltuielilor şi încălcarea constatată, această parte a cererii nu este evaluată sau însoţită de documente justificative pertinente. Este necesar, aşadar, să se respingă cererea reclamanţilor cu acest titlu.
52. Referitor la prejudiciul moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză au determinat pentru reclamanţi un sentiment de frustrare, precum şi neajunsuri şi incertitudini. Având în vedere ansamblul elementelor care se află la dispoziţia sa şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă fiecăruia dintre reclamanţi suma de 1.500 euro pentru prejudiciul moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
53. Fără a-şi evalua cererea sau furniza documentele justificative pe care le menţionează în manieră generală, reclamanţii solicită rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii pentru a preveni şi a solicita corectarea atingerii aduse dreptului lor la respectarea bunurilor proprii. în acest sens, aceştia fac trimitere, fără a furniza detalii, la elementele care se află la dispoziţia Curţii.
54. Guvernul subliniază că reclamanţii nu au evaluat cererea şi nu au însoţit-o de niciun document justificativ.
55. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora, în cazul de faţă, ţinând seama de elementele aflate la dispoziţia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea respinge cererea reclamanţilor cu acest titlu.
C. Dobânzi
56. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi referitor la Hotărârea de Guvern nr. 501/2001 şi ocuparea ulterioară a apartamentului nr. 2 de către autorităţi, şi inadmisibilă pentru rest;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 ;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanţi, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 1.500 euro (o mie cinci sute euro), care urmează a se converti în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data reglementării, pentru prejudiciu moral, la care se adaugă orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 14 octombrie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← Maria Dumitrescu şi Sorin Mugur Dumitrescu contra României -... | VÎNĂTORU contra României - Prelungirea contractelor de... → |
|---|
