Maria Dumitrescu şi Sorin Mugur Dumitrescu contra României - Restrângerea dreptului de folosinţă asupra apartamentului reclamanţilor şi imposibilitatea acestora de a percepe o chirie
| Comentarii |
|
Restrângerea dreptului de folosinţă asupra apartamentului reclamanţilor şi imposibilitatea acestora de a percepe o chirie datorită dispoziţiilor defectuoase ale Legii nr. 17/1994 şi O.U.G. nr. 40/1999. Justul echilibru în raport cu interesul general. încălcare. Consecinţe. Protecţia proprietăţii -art. 1 din Protocolul nr. 1
Nu respectă cerinţa justului echilibru între interesele în prezenţă impunea locatorului a unei sarcini excesive în privinţa posibilităţii de a dispune de bunul propriu, în absenţa unor proceduri ori mecanisme legislative coerente care să prevadă anumite garanţii de natură a înlătura caracterul arbitrar ori imprevizibil al acestora asupra dreptului de proprietate al locatorului.
Pentru concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor şi chiriaşilor, sarcina socială şi financiară pe care o presupune transformarea şi reforma locuinţei într-o ţară nu s-ar putea întemeia pe un grup social particular, indiferent de importanţa pe care o prezintă interesele celuilalt grup sau ale colectivităţii în ansamblu. Astfel, Legea nr. 17/1994 a prelungit cu cinci ani contractele de închiriere ale foştilor chiriaşi cu menţinerea criteriilor de stabilire a chiriei din Legea nr. 5/1973 fără a lua în calcul inflaţia, fără ca intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999 să aducă îmbunătăţiri în situaţia reclamanţilor, în special în situaţia lipsei notificării adresate celor care ocupau spaţiul retrocedat şi a imposibilităţii de a percepe chirie, de natură a determina suportarea de către proprietari a unei sarcini disproporţionate, cu consecinţa înfrângerii dreptului la respectarea bunurilor proprii datorită lipsei justului echilibru între interesul general şi dreptul persoanei
la respectarea bunurilor sale, contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie: încălcare.
Cauza MARIA DUMITESCU şi SORIN MUGUR DUMITRESCU împotriva României, cerere nr. 7293/02, hotărârea din 14 octombrie 2008
în cauza Maria Dumitescu şi Sorin Mugur Dumitrescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a 11l-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi de Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu de la data de 23 septembrie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 7293/02) îndreptată împotriva României, ai cărei resortisanţi, d-na Maria Dumitrescu şi dl. Sorin Mugur Dumitrescu («reclamanţii»), au sesizat Curtea la 20 decembrie 2001, în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de d-na I. Friedmann-Nicolescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 7 octombrie 2005, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Conform art. 29 alin. (3) din Convenţie, s-a decis, în plus, să se examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta, d-na Maria Dumitrescu, era o resor-tisantă română, născută în 1919 şi a locuit în Bucureşti. Aceasta a decedat la 9 august 2002. Reclamantul, dl. Sorin Mugur Dumitrescu, fiul reclamantei, este un resortisant român, născut în 1959 şi locuieşte în Bucureşti. După decesul mamei sale, reclamantul a înţeles să continue procedura în numele reclamantei şi pe contul său.
A. Geneza cauzei
5. La 27 noiembrie 1991, reclamanta a introdus în faţa Judecătoriei Bucureşti o acţiune în revendicarea unui apartament situat în Bucureşti, Bulevardul Schitu Măgureanu, nr. 17, care fusese naţionalizat în mod ilegal pe baza Decretului nr. 92/1950. Din 1989, apartamentul era ocupat de familia C., compusă din cinci persoane, în temeiul unui contract de închiriere încheiat cu statul.
6. Prin hotărârea definitivă din 8 aprilie 1992, Tribunalul Bucureşti a admis cererea reclamantei. Prin hotărârea din 14 iulie 1992, primarul din Bucureşti a dispus restituirea apartamentului reclamantei. Prin procesul-verbal din 27 septembrie 1993 s-a constatat executarea hotărârii, cu toate că reclamanta nu a putut intra în posesia apartamentului. Procesul-verbal menţiona, de asemenea, obligaţia reclamantei de a încheia un contract de închiriere cu chiriaşii în temeiul Legii nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi. La 1 octombrie 1993, reclamanta a început să plătească impozitele aferente apartamentului.
7. La o dată neprecizată, chiriaşii apartamentului au solicitat procurorului general să introducă un recurs în anulare împotriva hotărârii definitive din 8 aprilie 1992. La 3 septembrie 1996, acesta din urmă a admis cererea chiriaşilor, însă a renunţat ulterior la această extraordinară cale de atac. Prin hotărârea din 15 septembrie
1998, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că procurorul general retrăsese recursul în anulare.
B. Acţiunea în evacuarea chiriaşilor
8. La 23 iulie 1996, reclamanta a formulat o acţiune în evacuarea chiriaşilor. Aceasta a subliniat că locatarii ocupau apartamentul său în absenţa oricărui titlu locativ.
9. La 8 septembrie 1998, reclamanta a notificat chiriaşilor, prin intermediul unui executor judecătoresc, calitatea sa de proprietar al apartamentului şi i-a invitat să o contacteze în termen de trei zile, pentru a-şi reglementa situaţia locativă. Chiriaşii nu au răspuns la notificare.
10. La 28 noiembrie 1997, judecătoria a suspendat examinarea cauzei la cererea părţilor pârâte, care subliniau că procurorul general introdusese un recurs în anulare împotriva hotărârii definitive din 8 aprilie 1992 pe care reclamanţii preconizau să o execute. La 24 septembrie 1998, după retragerea recursului în anulare, examinarea cauzei a fost reluată.
11. Prin hotărârea din 1 7 septembrie 1999, Judecătoria Bucureşti a respins cererea reclamanţilor. Aceasta a constatat că părţile pârâte ocupau apartamentul pe baza unui contract de închiriere încheiat cu o întreprindere de stat la 3 mai 1989, a cărui validitate fusese prelungită de drept prin Legea nr. 17/1994, pentru o perioadă de cinci ani şi, ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 (denumită în continuare «O.U.G. nr. 40/1999»), pentru o perioadă de până la trei ani.
12. De asemenea, instanţa a relevat că reclamanţii nu respectaseră obligaţia care decurge din art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999 de a notifica chiriaşii, în termen de treizeci de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei, prin intermediul unui executor judecătoresc şi prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, data şi locul stabilite în vederea încheierii unui contract de închiriere. în consecinţă, instanţa a decis că, în temeiul art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999, nerespectarea de către proprietar a acestor formalităţi determina prelungirea contractului anterior.
13. Reclamanta a formulat apel împotriva acestei hotărâri. Aceasta a invocat inopozabilitatea contractului de închiriere în privinţa sa, ţinând seama, în primul rând, de faptul că acesta nu fusese înscris în cartea funciară, în al doilea rând, de faptul că apartamentul fusese închiriat de o persoană care nu era proprietar şi, în fine, de inaplicabiIitatea O.U.G. nr. 40/1999 în cazul de faţă, având în vedere faptul că aceasta nu era în vigoare la momentul introducerii acţiunii în faţa judecătoriei.
14. Prin hotărârea din 15 martie 2000, Tribunalul Bucureşti a respins apelul. Instanţa a apreciat, în primul rând, că acest contract de închiriere a locuinţei era opozabil reclamanţilor întrucât acesta conţinea, pe de o parte, obligaţiile vizând posesia unui bun care erau opozabile terţilor şi, pe de altă parte, conform art. 1441 C. civ., contractul de închiriere era opozabil noului cumpărător dacă se constatase printr-un act autentic sau sub semnătură privată şi prezentase în acest caz o dată certă. De asemenea, instanţa a hotărât că acest contract de închiriere era un simplu act de administrare şi că, în consecinţă, acesta putea fi încheiat chiar şi de o persoană care nu avea calitatea de proprietar. în fine, instanţa a apreciat că O.U.G. nr. 40/1999 era aplicabil în cazul de faţă, reţinând că aceasta era în vigoare la momentul examinării cauzei.
15. Reclamanta a formulat un recurs în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Aceasta a invocat neconstituţional itatea art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 17/1994 şi a mai multor articole din O.U.G. nr. 40/1999 în sensul că acestea contraveneau principiului respectării dreptului de proprietate, astfel cum este garantat prin Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. La 27 iunie
2000, Curtea de apel s-a desesizat în favoarea Curţii Constituţionale pentru examinarea excepţiei invocate de reclamantă.
16. Prin decizia din 27 martie 2001, Curtea constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, subliniind că un contract de închiriere era un act de administrare care nu aducea atingere esenţei înseşi a dreptului de proprietate.
17. Prin hotărârea din 26 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea pe fond şi a confirmat deciziile instanţelor inferioare.
C. Acţiunea vizând schimbul obligatoriu de locuinţe
18. La 14 aprilie 2000, reclamanţii au notificat chiriaşilor, prin intermediul unui executor judecătoresc, intenţia lor de a încheia cu chiriaşii un contract de închiriere cu privire la un alt apartament de patru camere, pe care reclamantul îl cumpărase în acest scop la 22 martie 2000. Cu alte cuvinte, reclamanţii înţelegeau să se situeze sub imperiul art. 23-25 din O.U.G. nr. 40/1999, vizând dreptul unui proprietar de a obţine schimbul obligatoriu de locuinţă a chiriaşului acestuia. Aceştia au invitat membrii familiei C., la 25 aprilie 2000 la biroul executorului judecătoresc, însă aceştia din urmă nu s-au prezentat.
19. în consecinţă, la 9 mai 2000, reclamanta a introdus
o acţiune urmărind schimbul obligatoriu de locuinţă, încheind un contract de închiriere privind noul apartament.
20. Prin hotărârea din 4 iulie 2001, Judecătoria Bucureşti a admis acţiunea şi a dispus schimbul obligatoriu de locuinţe. Această decizie a fost confirmată, în ultim grad de jurisdicţie, printr-o hotărâre a Tribunalului Bucureşti din 7 noiembrie 2001.
21. Părţile pârâte au solicitat procurorului general introducerea unui recurs în anulare împotriva acestor decizii, însă acesta din urmă le-a notificat refuzul său la 24 iunie 2002.
D. Executarea hotărârii din 4 iulie 2001 a Judecătoriei Bucureşti
22. Reclamantul a convocat membrii familiei C. în faţa unui executor judecătoresc la 3 decembrie 2001, pentru a încheia contractul de închiriere referitor la apartamentul de patru camere.
23. La data mai sus menţionată, doar tatăl familiei s-a prezentat la executor, însă acesta a refuzat să încheie contractul în condiţiile propuse. Cu toate acestea, cele două părţi au decis de comun acord să se întâlnească din nou, în prezenţa unui executor la 14 ianuarie 2002. La această dată, trei dintre membrii familiei C. s-au prezentat, însă ei au refuzat să încheie contractul, subliniind că nu era vorba de un apartament care aparţinea statului.
24. La 13 februarie 2002, reclamantul a solicitat executarea silită a hotărârii din 4 iulie 2001 a Judecătoriei Bucureşti. Prin decizia din 20 februarie 2002, Judecătoria Bucureşti a admis cererea acestuia. La 26 februarie
2002, executorul judecătoresc a notificat membrii familiei C. să evacueze apartamentul în litigiu.
25. La 1 martie 2002, patru dintre membrii familiei C. au formulat o contestaţie la executarea hotărârii din 4 iulie 2001 a Judecătoriei Bucureşti. Aceştia au invocat faptul că solicitaseră procurorului general să introducă un recurs în anulare împotriva hotărârii mai sus menţionate şi că declanşaseră o procedură, vizând constatarea drepturilor lor asupra apartamentului în litigiu.
26. La 5 martie 2002, cei patru membri ai familiei C. au solicitat, de asemenea, suspendarea executării hotărârii din 4 iulie 2001 până la examinarea contestaţiei împotriva executării silite.
27. Două zile mai târziu, aceştia au formulat o acţiune pentru pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale, solicitând prin această procedură de urgenţă suspendarea executării până la soluţionarea primei acţiuni de suspendare. Prin decizia din 7 martie 2002, judecătoria a admis acţiunea pentru pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale. Prin decizia din 18 martie 2002, acesta a admis, de asemenea, acţiunea de suspendare formulată printr-o cale de atac ordinară.
28. în schimb, instanţa a respins, prin hotărârea din 25 martie 2002, contestaţia la executare, apreciind că niciunul dintre motivele invocate nu justifica anularea actelor de executare realizate de executorul judecătoresc.
29. Părţile pârâte au formulat un recurs care a fost respins de Tribunalul Bucureşti, la 26 iunie 2002, pentru neplata taxei de timbru.
30. La 8 aprilie 2002, executorul judecătoresc a informat chiriaşii că executarea hotărârii din 4 iulie 2001 ar avea loc a doua zi. De asemenea, acesta a solicitat secţiei de poliţie ca un agent să îl însoţească cu ocazia executării.
31. A doua zi, executorul judecătoresc s-a prezentat la apartamentul în litigiu, însă membrii familiei C. nu erau prezenţi în apartament. Executorul a afişat pe clădire o notificare în vederea executării pentru 16 aprilie şi, ulterior, pentru 8 iulie 2002.
32. După mai multe negocieri care s-au desfăşurat la
8, 9, 11 şi 12 iulie 2002, reclamanţii şi membrii familiei C. au ajuns la o soluţie în aplicarea căreia aceştia din urmă au părăsit apartamentul în litigiu la 1 5 iulie 2002. în schimb, reclamantul le-a vândut, la 19 septembrie
2002, apartamentul de patru camere, la un preţ mai mic decât preţul pieţei, şi anume aproximativ 9.000 euro.
II. Dreptul intern aplicabil
33. Esenţialul reglementării interne aplicabile în materie, şi anume extrase din Legile 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi («Legea nr. 5/1973»), şi 114 din 11 octombrie 1996 privind locuinţa («Legea nr. 114/1996»), precum şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe («O.U.G. nr. 40/1999») şi Legea nr. 241 din 16 mai 2001 de aprobare a O.U.G. nr. 40/1999 («Legea nr. 241/2001»), este reprodus în cauzele Radovicişi Stănescu împotriva României, nr. 68479/01, 71351/01 şi 71352/01, §§ 53-
59, CEDO 2006-XIII (extrase) şi Burzo împotriva României (cerere nr. 75240/01, §§ 26-34, hotărârea din 4 martie 2008).
ÎN DREPT I. Chestiuni preliminare
34. Curtea remarcă faptul că în urma decesului reclamantei la 9 august 2002, prin scrisoarea din 6 ianuarie
2003, fiul reclamantei (al doilea reclamant) şi-a exprimat, în calitate de moştenitor, dorinţa de a continua acţiunea în numele mamei sale şi în nume propriu.
35. Curtea apreciază că, având în vedere obiectul prezentei cauze şi ansamblul elementelor care se află la dispoziţia sa, reclamantul poate pretinde a avea un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii în calitate de moştenitor al reclamantei. Prin urmare, Curtea îi recunoaşte calitatea pentru a se substitui acesteia, pe viitor, în prezenta cauză (a se vedea cauza Hodoş şi alţii împotriva României, nr. 29968/96, § 43, 21 mai 2002).
36. Pentru motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să desemneze pe d-na Maria Dumitrescu şi pe dl. Sorin Mugur Dumitrescu «reclamanţii», cu toate că este necesar ca astăzi să atribuie calitatea de reclamant numai d-lui Sorin Mugur Dumitrescu [a se
vedea hotărârea Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI],
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
37. Reclamanţii pretind o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor proprii, din cauza imposibilităţii prelungite de a obţine evacuarea membrilor familiei
C. din apartamentul lor, pe care îl ocupau fără titlu locativ şi fără a plăti chirii, precum şi a reglementării în materie de prelungire a contractelor de închiriere de locuinţe (Legea nr. 1 7/1994 şi O.U.G. nr. 40/1990) care le-a impus o sarcină disproporţionată. Aceştia invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel formulat:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
38. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea relevă că aceasta nu atrage niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, aşadar, să o declare admisibilă.
B. Cu privire la fond
7. Tezele părţilor
39. Guvernul evidenţiază, în primul rând, că numai în 1998 reclamanţii au adresat, pentru prima dată chiriaşilor o notificare în vederea încheierii unui contract de închiriere. Acest lucru demonstrează, după părerea sa, că reclamanţii nu erau interesaţi înainte de această dată de încheierea unui asemenea contract şi de perceperea unei chirii pentru apartament. Prin urmare, Guvernul apreciază că prezenta cauză se deosebeşte de cauza Radovici şi Stănescu (precitată), în care, înainte de a declanşa procedura de evacuare, reclamanţii iniţiaseră mai multe demersuri în vederea încheierii unui contract de închiriere cu chiriaşii. Invocând cauza Caselli împotriva Italiei [(decizie), nr. 36679/97, 20 ianuarie 2000], Guvernul relevă că reclamanţii nu au arătat mai mult interes în ceea ce priveşte procedarea la evacuarea chiriaşilor, având în vedere faptul că au fost necesari trei ani după restituirea apartamentului înainte de a iniţia acţiunea în evacuare şi aceasta, cu şanse minime de succes, dat fiind faptul că aceştia nu respectaseră exigenţele legale, după cum s-a constatat, de altfel, de către instanţe.
40. De asemenea, Guvernul subliniază că, în scrisoarea expediată Curţii la 2 ianuarie 2003, reclamantul afirma că plângerile invocate în faţa Curţii decurgeau din hotărârea definitivă de la 26 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti. în consecinţă, reclamanţii nu au fost în imposibilitatea de a utiliza apartamentul decât timp de puţin mai mult de un an, dat fiind faptul că aceştia au reintrat în posesie la 15 iulie 2002. în consecinţă, nu a avut loc ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor.
41. în subsidiar, Guvernul subliniază că, în cazul în care Curtea va aprecia că a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor, aceasta era prevăzută de lege, şi anume Legea nr. 17/1994 şi O.U.G. nr. 40/1990. Referindu-se la cauza Robitu împotriva României [nr. 33352/96, decizia Comisiei din 20 mai 1998, Decizii şi rapoarte (DR) 49, p. 67], acesta apreciază că prelungirea legală a contractelor de închiriere urmărea un scop de interes general, şi anume protecţia intereselor chiriaşilor într-o situaţie care se caracteriza printr-o lipsă de locuinţe ieftine.
42. în ceea ce priveşte caracterul proporţional al ingerinţei, Guvernul apreciază că, spre deosebire de cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [(GC), nr. 22774/93, CEDO 1999-V], reclamanţii nu s-au aflat într-o stare de insecuritate deoarece prima procedură s-a încheiat prin respingerea acţiunii în evacuare şi nimic nu a împiedicat executarea celei de-a doua decizii care impune schimbul obligatoriu de locuinţe. în plus, acesta face trimitere la cauza Sorrentino Prota împotriva Italiei (nr. 40465/98, hotărârea din 29 ianuarie 2004), în care Curtea a decis că o restrângere a dreptului de folosinţă a unui apartament pe o durată de aproximativ patru ani nu constituia o sarcină excesivă pentru proprietar.
43. în ceea ce priveşte afirmaţia referitoare la vânzarea apartamentului de patru camere chiriaşilor la un preţ inferior preţului pieţei, Guvernul subliniază că apartamentul fusese cumpărat în 2000 la aproximativ 9.020 euro şi revândut în 2002 la 9.800 euro. în consecinţă, reclamanţii nu ar fi putut invoca o pierdere substanţială, cu atât mai mult cu cât nu s-a demonstrat care era starea pieţei imobiliare la momentul petrecerii faptelor.
44. Reclamanţii apreciază că ingerinţa în dreptul lor de proprietate a început la 21 aprilie 1950, atunci când statul preluase în mod abuziv apartamentul. în privinţa
procedurii în evacuare, aceştia subliniază că aceasta a fost iniţiată numai în 1996, deoarece după 1993, data restituirii apartamentului, procurorul general al României instituise practica de a introduce recursurile în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive prin care foştilor proprietari ai imobilelor naţionalizate li s-a restituit proprietatea. în plus, pe parcursul acestui interval de timp, ca şi în cauza Radovici şi Stănescu împotriva României, precitată, aceştia luaseră legătura telefonic cu chiriaşii, în vederea clarificării situaţiei locative a acestora, dar fără succes. Pe de altă parte, chiriaşii au negat întotdeauna dreptul lor de proprietate asupra apartamentului în litigiu şi au refuzat să prezinte documentele care le atestă veniturile, în vederea stabilirii chiriei unui eventual contract de închiriere. Presupunând chiar ca aceştia să fi putut încheia un contract de închiriere cu chiriaşii, reclamanţii remarcă faptul că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 17/1994 şi pe baza veniturilor familiei C., chiria s-ar fi ridicat la o valoare de 480 ROL pe lună, (aproximativ 20 eurocenţi, conform cursului de schimb al Băncii Naţionale a României), adică de patru mii de ori mai redusă decât cea înregistrată pe piaţa imobiliară la momentul petrecerii faptelor. Conform O.U.G. nr. 40/1999, chiria ar fi fost de aproximativ 10 euro pe lună. Prin urmare, aceştia ar fi suferit în mod inevitabil o restrângere a dreptului lor de proprietate, chiar şi în cazul în care un contract de închiriere ar fi fost încheiat.
45. De asemenea, reclamanţii subliniază că acţiunea în evacuare nu constituia o cale de atac eficace, după cum o dovedesc deciziile instanţelor. în orice caz, după părerea acestora, nu exista la epoca faptelor o cale de atac eficace pentru protecţia dreptului de proprietate al acestora. Reclamanţii au recuperat posesia apartamentului numai după aproximativ nouă ani şi aceasta graţie eforturilor extraordinare care au culminat cu vânzarea unui alt apartament chiriaşilor pentru un preţ cu mult inferior preţului pieţei.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile generale care se degajă din jurisprudenţa Curţii
46. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, înainte de toate şi mai ales, ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. în particular, al doilea paragraf al acestui articol, recunoscând statelor dreptul de a reglementa folosinţa bunurilor, prevede condiţia ca acest drept să se exercite prin intrarea în vigoare a «legilor». în plus, principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor [a se vedea, mutatis mutandis, cauza Broniowski împotriva Poloniei (CC), nr. 31443/96, § 147, CEDO 2004-V, cu alte referinţe, şi cauza Hutten-Czapska împotriva Poloniei (GC), nr. 35014/97, § 47, CEDO 2006-VIII]. în plus, Curtea este desemnată să verifice dacă maniera în care dreptul intern este interpretat şi aplicat, chiar şi în cazul respectării exigenţelor legale, produce efecte conforme principiilor Convenţiei [cauza Beyeler împotriva Italiei (GC), nr. 33202/96, §§ 108-110, CEDO 2000-1].
47. Pe de altă parte, ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie să vizeze nu numai un «scop legitim» conform «interesului general», dar să şi păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit prin orice măsură aplicată de către stat, inclusiv măsurile destinate să reglementeze folosinţa bunurilor unei persoane. Este ceea ce exprimă noţiunea de «just echilibru» care trebuie să fie asigurat între exigenţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale persoanei. în cauze privind funcţionarea unei legislaţii de mare amploare cu privire la locuinţe, această apreciere poate privi nu numai întinderea ingerinţei statului în cadrul libertăţii contractuale şi relaţiile contractuale asupra pieţei locative, dar şi existenţa garanţiilor procedurale şi de altă natură destinate a asigura ca funcţionarea sistemului şi impactului acestuia asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului să nu fie nici arbitrare şi nici imprevizibile. Incertitudinea - indiferent de natura legislativă, administrativă sau care ţine de practicile urmate de autorităţi - reprezintă un factor care trebuie luat în considerare pentru aprecierea conduitei statului. în realitate, atunci când o chestiune de interes general este în discuţie, autorităţile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Broniowski, precitată, § 151, şi Hutten-Czapska, precitată, §§ 1 67-168).
b) Aplicarea în cazul de faţă a principiilor mai sus menţionate
48. Curtea relevă, în primul rând, că nu s-a contestat în cazul de faţă că dispoziţiile legale interne de prelungire de drept a contractelor de închiriere de locuinţei, în special Legea nr. 17/1994 şi O.U.G. nr. 40/1999 a căror aplicare de către Curtea de Apel Bucureşti a determinat menţinerea familiei C. în apartamentul reclamantei, se analizează ca o reglementare a folosinţei bunurilor şi că al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 intră, aşadar, în discuţie (cauza Hutten-Czapska, precitată, §§ 160-161).
49. Curtea apreciază că a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor, faţă de, în primul rând, Legea nr. 17/1994, şi apoi O.U.G. nr. 40/1999.
50. Legea nr. 17/1994 prevedea că, indiferent de proprietar, contractele de închiriere privind locuinţele a căror închiriere era reglementată de Legea nr. 5/1973 erau prelungite de drept pentru o perioadă de cinci ani, fără modificarea condiţiilor contractuale.
51. Reiterând că principiul legalităţi presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, Curtea observă că, în anumite privinţe, Legii nr. 17/1994 îi lipsea precizia. în particular, această lege nu indica procedura conform căreia foştii proprietari cărora li se restituiseră bunurile naţionalizate puteau încheia contracte de închiriere de locuinţe cu foştii chiriaşi ai statului, nici nu conţinea o dispoziţie de sancţionare în cazul refuzului acestora din urmă de a recunoaşte proprietarii ca atare şi de a încheia contracte de închiriere (a se vedea cauza Tarik împotriva României, nr. 75849/01, hotărârea din 7 februarie 2008, § 51).
52. Curtea apreciază că ingerinţa în litigiu era compatibilă cu exigenţa de legalitate. Cu toate acestea, Curtea remarcă faptul că elementul de imprecizie face obiectul Legii nr. 17/1994, iar gradul de previzibilitate al aplicării acestei legi în cazul de faţă este luat în considerare în examinarea conformităţii măsurii în litigiu cu exigenţele justului echilibru între interesele în discuţie (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Beyeler, precitată, §§ 108 şi 110).
53. în privinţa scopului urmărit prin ingerinţa în litigiu, Curtea admite, alături de Guvern, că ingerinţa în cauză urmărea un scop legitim conform interesului general, şi anume protecţia socială a chiriaşilor într-un context caracterizat printr-o lipsă de locuinţe cu o chirie moderată.
54. în privinţa respectării justului echilibru între interesele în cauză, Curtea reaminteşte că instituirea de către autorităţile naţionale a unui sistem de protecţie a chiriaşilor nu este criticabilă în sine, având în vedere, în special, marja mare de apreciere autorizată prin alineatul al doilea al art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, din moment ce un asemenea sistem presupune riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privinţa posibilităţii de a dispune de bunul propriu, autorităţile sunt obligate să instituie proceduri sau mecanisme legislative previzibile şi coerente, prevăzând anumite garanţii pentru ca punerea lor în aplicare şi incidenţa asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (cauza Radovici şi Stănescu, precitată, § 76).
55. în cazul de faţă, Curtea observă, în primul rând, că, la 27 septembrie 1993, autorităţile au informat reclamanta că aceasta trebuia să încheie un contract de închiriere cu chiriaşii. Or, rezultă din afirmaţiile reclamanţilor că familia C. a refuzat, în mod repetat, să încheie un contract de închiriere sau să le plătească o chirie. Pe de altă parte, Curtea relevă că acţiunea în evacuare a reclamantei, întemeiată pe O.U.G. nr. 40/1999, a fost respinsă, cu toate că partea interesată şi-a motivat acţiunea şi pe absenţa unui titlu locativ cu privire la apartament.
56. în continuare, Curtea reaminteşte a fi hotărât în alte cauze cu privire la concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor şi chiriaşilor că sarcina socială şi financiară pe care o presupune transformarea şi reforma locuinţei într-o ţară nu s-ar putea întemeia pe un grup social particular, indiferent de importanţa pe care o prezintă interesele celuilalt grup sau ale colectivităţii în ansamblu (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Hutten-Czapska, precitată, § 225, şi Radovici şi Stănescu, precitată, § 88 in fine). Or, aceasta observă, în cazul de faţă, că Legea nr. 1 7/1994, pe care s-a întemeiat Curtea de Apel Bucureşti, nu numai că a prelungit cu cinci ani contractele de închiriere de locuinţe ale foştilor chiriaşi, dara şi menţinut, pe parcursul acestei perioade, aceleaşi condiţii contractuale precum cele stabilite prin Legea nr. 5/1973, inclusiv criteriile în cifre cu privire la calculul chiriei, fără a lua în considerare inflaţia puternică pe care o cunoştea ţara la momentul petrecerii faptelor.
57. în fine, având în vedere circumstanţele cauzei şi jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999 nu ar putea fi considerată ca aducând îmbunătăţiri situaţiei reclamanţilor, în acest sens, Curtea reaminteşte a fi judecat deja că dispoziţiile defectuoase şi lacunele relevate în O.U.G. nr. 40/1999 în cazul proprietarilor care nu adresaseră celor care ocupau apartamentul lor notificarea impusă în termenul prevăzut de ordonanţă, din cauza litigiilor pendinte împotriva acestora din urmă au avut drept efect suportarea de către proprietarii în cauză a unei sarcini disproporţionate (cauza Radovici şi Stănescu, precitată, § 88).
58. în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că restrângerile suferite de reclamanţi pe parcursul mai multor ani în privinţa folosinţei apartamentului lor şi, în special, imposibilitatea în care aceştia s-au aflat de a percepe o chirie din cauza dispoziţiilor defectuoase şi a carenţelor relevate în Legea nr. 1 7/1994 şi în O.U.G.
nr. 40/1999, nu au asigurat un just echilibru între protecţia dreptului persoanei la respectarea bunurilor sale şi exigenţele interesului general, în consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
59. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenţie, reclamanţii se plâng de inechitatea şi de durata procedurilor. Invocând art. 13 din Convenţie, reclamanţii apreciază că statul nu a creat un sistem corespunzător în vederea unei restituiri reale a bunurilor naţionalizate, având în vedere faptul că aceştia au recuperat proprietatea apartamentului, însă au fost împiedicaţi pe parcursul unei perioade îndelungate de a-l utiliza după proprie voinţă.
60. Ţinând seama de ansamblul elementelor aflate la dispoziţia sa şi în măsura în care aceasta este competentă pentru a cunoaşte afirmaţiilor formulate, Curtea nu a relevat nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale.
61. Rezultă că această parte a cererii este în mod manifest nefondată şi trebuie să fie respinsă în aplicarea art. 35 alin. (3) şi alin. (4) din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conven-ţie
62. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
63. Reclamanţii solicită suma de 250.800 euro cu titlu de prejudiciu material pe care apreciază a-l fi suferit din cauza neplăţii chiriilor pentru apartamentul în litigiu, de la naţionalizare, adică aprilie 1950, până la 15 iulie 2002, data la care aceştia au reintrat în posesia acestuia. Pe baza unor certificate ale agenţiilor imobiliare şi a contractului de închiriere încheiat după ce au reintrat în posesia apartamentului, aceştia evaluează chiria lunară la 400 euro. în plus, aceştia solicită suma de 10.500 euro, adică echivalentul chiriilor nepercepute din martie 2000 până în septembrie 2002 pentru apartamentul cumpărat de reclamant şi ulterior revândut chiriaşilor. în fine, aceştia solicită suma de 60.980 euro, reprezentând diferenţa dintre valoarea estimată în bani a apartamentului mai sus menţionat şi preţul atins în momentul vânzării sale chiriaşilor. De asemenea, reclamanţii solicită 322.280 euro pentru prejudiciu moral, ca reparare a suferinţelor suportate din cauza imposibilităţii de a utiliza apartamentul începând cu anii 50.
64. Guvernul apreciază că pretenţia reclamanţilor cu titlu de chirii nepercepute pentru apartamentul în litigiu este de natură speculativă şi că, de altfel, această cerere nu ar putea privi decât perioada ulterioară pronunţării hotărârii din 26 iunie 2001 de către Curtea de Apel Bucureşti. în privinţa prejudiciului material pentru apartamentul vândut de reclamant chiriaşilor în septembrie 2002, Guvernul consideră că este vorba, de asemenea, de o pretenţie speculativă şi neîntemeiată pe documente justificative pertinente. în ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul apreciază că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările pretinse şi prejudiciul invocat.
65. în privinţa cererii cu titlu de prejudiciu material, Curtea a constatat în cazul de faţă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza restrângerilor suferite de reclamanţi pe parcursul mai multor ani, în legătură cu folosinţa apartamentului acestora din cauza dispoziţiilor defectuoase şi a lacunelor relevate în Legea nr. 17/1994 şi în O.U.G. nr. 40/1999. Acordarea unei sume pentru privarea de exercitarea dreptului asupra apartamentului lor este, aşadar, în legătură directă cu încălcarea constată. Admiţând că reclamanţii au suferit în mod incontestabil un prejudiciu material din cauza încălcării constatate, Curtea apreciază, cu toate acestea, că elementele de la dosar nu permit să se stabilească cu precizie amploarea prejudiciului efectiv suportat.
66. în privinţa cererii părţilor interesate cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că frustrarea care rezultă din restrângerile suferite pe parcursul mai multor ani în privinţa folosinţei apartamentului nu ar putea fi reparată prin simpla constatare a încălcării care figurează în prezenta hotărâre.
67. în aceste circumstanţe, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului suma de 8.000 euro, toate capetele de cerere cu privire la prejudicii reunite.
B. Cheltuieli de judecată
68. De asemenea, reclamanţii solicită suma de 855 euro pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi a Curţii.
69. Guvernul nu se opune acordării unei sume cu titlu de cheltuieli de judecată, în măsura în care este vorba de cheltuieli reale, necesare şi rezonabile.
70. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora. în cazul de faţă şi ţinând seama de elementele aflate la dispoziţia sa şi de criterile mai sus menţionate, Curtea apreciază rezonabilă suma de 855 euro, toate cheltuielile reunite şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi
71. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA. ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, sumele următoare, care urmează a se converti în lei la cursul de schimb aplicabil la data efectuării plăţii:
i. 8.000 euro (opt mii euro) cu titlu de prejudiciu suferit, toate capetele de cerere reunite;
ii. 855 euro (opt sute cincizeci şi cinci euro) pentru cheltuieli de judecată;
iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit asupra sumelor amintite;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 14 octombrie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi alin. (3) din Regulament.
Santiago Quesada josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← MARCEL ROŞCA contra României - Lipsa posibilităţii... | PRODANOF şi alţii contra României (nr. 2) - Dreptul la... → |
|---|
