VÎNĂTORU contra României - Prelungirea contractelor de închiriere a foştilor chiriaşi în condiţiile Legii nr. 17/1994
| Comentarii |
|
Prelungirea contractelor de închiriere a foştilor chiriaşi în condiţiile Legii nr. 17/1994 care impune un cuantum foarte scăzut şi absenţa oricărui mecanism de compensare a acestei sarcini impuse proprietarului. Analiza justului echilibru. Protecţia proprietăţii - art. 1 din Protocolul nr. 1
Dispoziţiile Legii nr. 17/1994, care au avut ca efect prelungirea dreptului de închiriere a locuinţelor foştilor chiriaşi ai statului şi menţinerea chiriilor la nivelul fixat în temeiul Legii nr. 5/1973, reprezintă o reglementare a folosinţei bunului şi reclamă incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, inclusiv sub aspectul reunirii condiţiilor impuse de alin. (2) al aceluiaşi articol din Protocol. Or, atât Legea nr. 17/1994 cât şi respingerea subsecventă a acţiunii în despăgubiri formulată de reclamant, întemeiată pe aceste dispoziţii, reprezintă elemente constitutive ale unei ingerinţe care impune examenul condiţiilor sale de existenţă.
Sub acest aspect, ingerinţa este prevăzută de lege (Legea nr. 17/1994), urmărea un scop legitim (interesul general ce consta în protecţia socială a chiriaşilor într-un context caracterizat printr-o lipsă de locuinţe cu chirie moderată), dar nu realizează condiţia de propor-ţionalitate din moment ce reclamantului i s-a plătit de către foştii chiriaşi ai statului timp de trei ani o chirie lunară în sumă de 1.585 ROL, adică 0,41 euro la începutul perioadei în cauză şi 0,09 euro la încheierea acesteia, sumă care nu permitea decât acoperirea cheltuielilor de întreţinere şi reparare precum şi a impozitelor datorate pentru apartament, fără a putea vorbi de interesul proprietarului recunoscut prin art. 31 din Legea nr. 114/1996 de a obţine un profit din închirierea bunului său, cu atât mai mult cu cât apartamentul necesita şi importante lucrări de întreţinere care nu puteau fi acoperite din suma extrem de scăzută obţinută din închirierea apartamentului. în consecinţă, restrângerile suferite de reclamant privitoare la folosinţa bunului său şi fixarea cuantumului chiriei la un nivel extrem de scăzut prin Legea nr. 17/1994, precum şi absenţa oricărui mecanism care să permită proprietarilor să obţină compensaţii ale acestei sarcini, nu sunt de natură a respecta justul echilibru între dreptul persoanei la respectarea bunurilor sale şi exigenţele interesului general, contrar dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1: încălcare.
Cauza VÎNĂTORU împotriva României, cererea nr. 18429/02, hotărârea din 14 octombrie 2008
în cauza Vînătoru împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi de Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu de la data de 23 septembrie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 18429/02) îndreptată împotriva României, al cărei resortisant, având şi cetăţenie americană, dl. Mihai Vînătoru («reclamantul»), a sesizat Curtea la 25 aprilie 2002, în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Reclamantul este reprezentat de d-na Magda Luminiţa Danilă, avocat în Bucureşti. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 30 martie 2007, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Conform art. 29 alin. (3) din Convenţie, aceasta a decis, în plus, să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1942 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Revendicarea unui apartament şi obligaţia reclamanţilor de a respecta contractul de închiriere încheiat de autorităţi cu chiriaşii
5. Prin hotărârea din 13 septembrie 1995, Judecătoria Bucureşti a admis acţiunea introdusă de reclamant şi ceilalţi trei coproprietari ai unui imobil situat pe strada Theodor Aman, nr. 27, Bucureşti şi compus dintr-o casă şi terenul aferent. Instanţa a dispus consiliului local al municipiului Bucureşti şi societăţii H. care administra bunurile primăriei Bucureşti («societatea H.») să restituie persoanelor interesate imobilul în cauză, hotărând că acesta intrase în patrimoniul statului în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 223/1974, atunci când persoanele interesate părăsiseră ţara. La momentul petrecerii faptelor, casa în cauză, constituită dintr-un apartament, era ocupată de soţii B., în temeiul unui contract de închiriere încheiat cu autorităţile locale, conform dispoziţiilor Legii nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi («Legea nr. 5/1973»).
6. Prin hotărârea din 11 ianuarie 1996, Tribunalul Bucureşti a respins ca nefondat apelul formulat de părţile pârâte ale hotărârii precitate. întrucât acestea din urma
nu au formulat recurs, hotărârea din 13 septembrie 1995 a rămas definitivă.
7. Prin decizia din 7 mai 1996, primarul oraşului Bucureşti a restituit în mod formal imobilul în cauză reclamantului şi celorlalţi trei coproprietari. La 17 iunie 1996, consiliul local Bucureşti a adus la cunoştinţa locatarilor schimbarea proprietarilor, indicând că contractul încheiat cu societatea H. „înceta a mai fi aplicabil" şi că noii proprietari erau obligaţi să respecte dreptul de locaţiune al acestora, în special, în temeiul Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative («Legea nr. 17/1994»), Această lege prevedea prelungirea de drept a contractelor de închiriere de locuinţe încheiate în temeiul Legii nr. 5/1973, pentru o durată de cinci ani şi „în aceleaşi condiţii".
8. Fără ca un nou contract de închiriere să fi fost semnat de către părţi, începând din luna mai 1996, chiriaşii au plătit reclamantului şi celorlalţi coproprietari ai apartamentului chiria stabilită prin contractul de închiriere pe care îl încheiaseră anterior cu autorităţile locale. Cuantumul total al chiriilor plătite în perioada cuprinsă între mai 1996 şi decembrie 1999 era de 69.796 lei (ROL), adică un cuantum lunar de aproximativ 1.585 ROL, ceea ce reprezenta aproximativ 0,41 euro în 1996,
0,19 euro 1997, 0,15 euro în 1998 şi 0,09 EUR în 1999.
9. Ca urmare a contractului de vânzare-cumpărare din 6 martie 1998, încheiat cu doi coproprietari, reclamantul şi-a mărit cota-parte indiviză la 75% din imobil.
10. Ca urmare a intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor («O.U.G. nr. 40/1999»), locatarii, după negocierea cu reclamantul, au părăsit apartamentul la 1 martie 2000 fără a-şi valorifica dreptul de a li se prelungi contractul de închiriere încă o dată. în temeiul a două acorduri încheiate în februarie 2000, foştii chiriaşi au obţinut în schimbul plecării lor plata de către reclamant a unui «ajutor de mutare» nerambursabil de 5.000 dolari SUA, precum şi dreptul de a locui cu titlu gratuit într-un studio timp de un an.
B. Acţiunea în despăgubire introdusă împotriva statului
11. în 1999, la o dată neprecizată, reclamantul şi celălalt coproprietar al imobilului în cauză, M.F., au introdus în faţa Tribunalului Bucureşti o acţiune îndreptată împotriva Ministerului de Finanţe, plângându-se de faptul că obligaţia legală de a respecta contractul de închiriere încheiat de către stat a adus atmgere dreptului acestora de a se folosi de bunul lor ş. solicitând să fie indemnizaţi pentru acest motiv la nivelul diferenţei dintre cuantumul chiriilor percepute pe parcursul ultimilor trei ani şi cuantumul aceluiaşi număr de chirii la tariful practicat pe piaţa imobiliară pentru un bun similar.
12. O expertiză tehnică dispusă la 24 martie 2000 de către tribunal a conchis că diferitele părţi ale apartamentului în cauză se aflau într-o stare medie sau satisfăcătoare, dar că reparaţiile curente sau foarte importante şi lucrările de întreţinere erau necesare, chiar urgente. Expertul a observat că bunul în cauză era situat în centrul oraşului Bucureşti şi că era compus dintr-un apartament de aproximativ 167 mp, o pivniţă de 51 mp şi un teren aferent de 565 mp, din care o parcelă de 304 mp fără construcţii. Apreciind că chiria lunară medie pentru un apartament de acest tip era de 861 dolari SUA şi că o parte a parcelei mai sus menţionate se putea închiria pentru aproximativ 304 dolari SUA, expertul a apreciat că contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe parcursul a trei ani se ridica la 33.577 dolari SUA, după luarea în considerare a impozitului datorat de către proprietari pentru chiriile percepute. Părţile la procedură nu au contestat concluziile expertizei, iar reclamantul şi M.F. au precizat cererea de despăgubire, indicând cuantumul mai sus menţionat.
13. Prin hotărârea din 26 mai 2000, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea precitată ca nefondată. Instanţa a reţinut că art. 480 şi art. 481 din Codul civil invocate de reclamant nu erau aplicabile în cauză din moment ce reglementarea specială în materie era reprezentată de Legea nr. 17/1994 şi, începând cu 8 aprilie 1999, de O.U.G. nr. 40/1999. Considerând că statul se achitase de obligaţia de a reglementa raporturile dintre proprietarii imobilelor restituite şi chiriaşii statului şi că acesta nu era obligat să despăgubească proprietarii pentru restrângerile aduse dreptului lor de folosinţă, instanţa a remarcat că era permis reclamantului şi lui M.F. să recupereze posesia apartamentului lor prin intermediul unui schimb obligatoriu de locuinţe în temeiul O.U.G. nr. 40/1999.
14. Prin hotărârea din 19 septembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant şi M.F., care susţinuseră că se refereau, în special, la perioada anterioară intrării în vigoare a
O.U.G. nr. 40/1999 şi că, în cazul în care statul dorea să protejeze chiriaşii prin impunerea proprietarilor a unei chirii cu un cuantum nesemnificativ, era obligat să îi despăgubească pe aceştia din urmă pentru restrângerea adusă dreptului lor de proprietate. Curtea de Apel Bucureşti a hotărât că restrângerea care rezulta din Legea nr. 17/1994 a dreptului de folosinţă a reclaman-
tului şi a lui M.F. asupra imobilului acestora era legală, fiind prevăzută de Legea nr. 17/1994 care proteja chiriaşii, în încercarea de a se realiza un echilibru între interesele în cauză, având în vedere condiţiile economice şi sociale existente.
15. Prin hotărârea din 26 septembrie 2001, postată pe internet la 22 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea formulată de reclamant şi de către M.F. ca nefondată. Aceasta a hotărât că instanţele nu puteau înlătura aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 17/1994, acestea nefiind declarate contrare Constituţiei, că O.U.G. nr. 40/1999 prevedea, pe viitor, posibilitatea pentru proprietari de a încheia ei înşişi un contract de închiriere cu chiriaşii şi de a negocia chiria datorată, şi că nu existau, între dispoziţiile interne mai sus menţionate şi normele internaţionale aplicabile în materie de respectare a dreptului de proprietate, contradicţii care ar face să prevaleze normele internaţionale.
II. Dreptul şi practica interne aplicabile
A. Legea nr. 17/1994 din 8 aprilie 1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative («Legea nr. 17/1994»)
16. Articolele aplicabile din această lege prevedeau astfel:
Art. 1
Contractele de închiriere, indiferent de proprietar, privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, supuse normării şi închirierii conform Legii nr. 5/1973,_ , aflate în curs de executare la data intrării in vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani, în aceleaşi condiţii, (cele stabilite prin Legea nr. 5/1997)
Art. 2
Contractele de închiriere având ca obiect aceleaşi suprafeţe prevăzute în art. 1, existente la 1 ianuarie 1988, precum şi cele încheiate şi expirate după 1 ianuarie 1988 se reînnoiesc, în aceleaşi condiţii, dacă chiriaşul ocupa şi în prezent spaţiul locativ care a făcut obiectul închirierii.
17. în decizia nr. 30 din 6 aprilie 1994, Curtea constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 1 7/1994 ridicată de un grup de parlamentari, considerând că prelungirea contractelor de închiriere de locuinţe era justificată de obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea unui nivel de viaţă decent cetăţenilor săi şi de a ţine seama de dreptul chiriaşilor de a beneficia de o locuinţă. Instanţa a adăugat că această lege nu priva proprietarii de dreptul acestora de a dispune de aceste locuinţe.
18. în hotărârile nr. 1556 din 21 noiembrie 1997 şi nr. 1567A din 22 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Braşov au hotărât că prelungirea de drept, care decurge din Legea nr. 17/1994, a contractelor de închiriere de locuinţe în aceleaşi condiţii contractuale precum cele stabilite prin Legea nr. 5/1973 semnifica faptul că nivelul chiriei lunare datorate de fostul chiriaş al statului noului proprietar rămânea neschimbat.
19. Hotărârea nr. 1567A din 22 iunie 2000, precitată, preciza, de asemenea, că între intrarea în vigoare a Legii nr. 1 7/1994 şi cea a O.U.G. nr. 40/1999, existase un vid legislativ în măsura în care prima lege nu prevedea procedura în temeiul căreia foştii proprietari cărora li se restituiseră bunurile naţionalizate puteau încheia noi contracte de închiriere de locuinţe cu foştii chiriaşi ai statului.
B. Dispoziţii legale referitoare la obligaţiile proprietarilor care decurg dintr-un contract de închiriere şi calculul chiriei
20. Art. 28 din Legea nr. 114/1996 privind locuinţa prevede că proprietarul trebuie să furnizeze chiriaşului
o locuinţă în bună stare de utilizare, că acesta trebuie să ia măsuri de natură să garanteze siguranţa şi funcţionalitatea locuinţei, procedând la eventuale reparaţii necesare în acest sens şi că îi incumbă să menţină în bună stare elementele structurale ale locuinţei, elementele de construcţie exterioară (acoperiş, faţadă, etc.), precum şi curtea, grădina, precum şi spaţiile şi instalaţiile comune ale locuinţei. Art. 31 prevede că „chiria practicată" trebuie să acopere cheltuielile de administrare, de întreţinere şi de reparare, precum şi impozitele pe locuinţa închiriată şi terenul închiriat, şi să permită proprietarului să amortizeze investiţia realizată pe parcursul duratei normale stabilite prin dispoziţiile legale aplicabile şi să obţină un profit care face obiectul negocierilor între părţile în cauză.
21. Prin decizia nr. 17 din 26 februarie 1998, Consiliul general al oraşului Bucureşti a stabilit cuantumul impozitelor locale pe clădiri conform dispoziţiilor legale în materie. Impozitul anual datorat de către un proprietar particular se ridica la 1% din valoarea impozabilă a imobilului. Pentru un imobil similar celui care face obiectul prezentei cauze (construcţie de cărămidă, beneficiind de căldură, electricitate etc.), valoarea impozabilă era de aproximativ 29.000 ROL/mp pentru apartament, 10.000 ROL/mp pentru pivniţă şi 240 ROL/mp pentru teren.
22. în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1 7/1994, sistemul de calcul al chiriei pentru locuinţele care intraseră în patrimoniul statului era reglementat de Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, care stabilea la art. 27 şi art. 28 un preţ forfetar pe metru pătrat. Rezultă din art. 2 din Legea nr. 17/1994 şi din art. 73 din Legea nr. 114/1996 că acest sistem de calcul a continuat să se aplice până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999, în pofida deprecierii monedei naţionale intervenite în anii 1990 din cauza unei inflaţii foarte puternice. în această privinţă, pentru perioada relevantă în cauză şi conform informaţiilor furnizate de Institutul Naţional de Statistică (INSEE), rata inflaţiei anuale a fost de aproximativ 223% în 1991, 199 % în 1992, 295 % în 1993, 62 % în 1994, 28 % în 1995, 57 % în 1996, 151 % în 1997, 41 % în 1998 şi 51 % în 1999. Pe de altă parte, conform INSEE, salariul lunar mediu net se ridica în 1998 şi 1999 la aproximativ 100 euro. Sistemul mai sus menţionat de calcul al chiriilor a fost modificat prin O.U.G. nr. 40/1999, publicată în Monitorul Oficial la 8 aprilie 1999. Dispoziţiile acestei
0.U.G. aplicabile în acest sens sunt prezentate în cauza Burzo împotriva României (nr. 75240/01, §§ 32 şi 33,
4 martie 2008).
C. Alte dispoziţii interne aplicabile
23. Art. 480 şi art. 481 din Codul civil prevăd că proprietarii au dreptul de a se folosi şi de a dispune în mod exclusiv şi absolut de bunurile lor, în limitele prevăzute de lege, şi că nimeni nu poate fi obligat să cedeze bunul său, cu excepţia raţiunilor de utilitate publică şi după o justă şi echitabilă despăgubire.
24. Dispoziţiile Legii nr. 114/1996 privind locuinţa, intrată în vigoare la 21 octombrie 1996, prevăd că proprietarul poate solicita în justiţie rezilierea contractului de închiriere al locuinţei şi evacuarea chiriaşului în cazul în care acesta din urmă nu a plătit chiria datorată pe parcursul ultimelor trei luni, a produs pagube importante locuinţei sau imobilului în cauză sau în cazul în care comportamentul acestuia a făcut imposibilă coabitarea cu ceilalţi ocupanţi ai imobilului sau a împiedicat utilizarea normală a locuinţei.
ÎN DREPT 1. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
25. Reclamantul pretinde a fi suferit o atingere a dreptului său la respectarea bunurilor, pe de o parte din cauza dispoziţiilor Legii nr. 1 7/1994 care au determinat ca un contract de închiriere de locuinţe care fusese încheiat anterior de către stat să îi fie opozabil şi care prevedea o chirie nesemnificativă în raport cu condiţiile care prevalau la epoca faptelor şi, pe de altă parte, din cauza absenţei oricărei posibilităţi de despăgubire din partea autorităţilor în acest sens. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel formulat:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
26. Guvernul combate această teză.
A. Cu privire la admisibilitate
27. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea relevă că nu atrage niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, aşadar, să o declare admisibilă.
B. Cu privire la fond
7. Tezele părţilor
28. Guvernul consideră că dispoziţiile Legii nr. 1 7/1994 care obligau proprietarii să menţină contractele de închiriere de locuinţe încheiate între chiriaşi şi autorităţile locale, fără a prevedea niciun ajutor financiar din partea acestora din urmă, având în vedere, în special, cuantumul chiriilor care fuseseră stabilite de acestea, se analizează ca o ingerinţă în dreptul reclamantului de a utiliza bunul său. Conform Guvernului, această ingerinţă era prevăzută de Legea nr. 17/1994, care preciza în mod expres menţinerea condiţiilor contractuale care fuseseră stabilite anterior, inclusiv cuantumul chiriei, şi urmărea scopul legitim de a proteja interesele chiriaşilor într-o situaţie caracterizată printr-o lipsă de locuinţe ieftine. Guvernul face trimitere la cauza Robitu împotriva României [nr. 33352/96, decizia Comisiei din 20 mai 1998, Decizii şi rapoarte (DR) 49, p. 67], observă că reclamantul a putut percepe chirii din partea soţilor B. şi apreciază, având în vedere durata de aproximativ trei ani de aplicare a dispoziţiilor restrictive mai sus menţionate şi faptul că persoana în cauză nu a
trebuit să efectueze cheltuieli pentru întreţinerea bunului sau pentru reparaţii importante, că ingerinţaîn cauză nu era disproporţionată. Admiţând că reglementarea în cauză oferea o protecţie preferenţială chiriaşilor, justificată de climatul economic şi social la momentul petrecerii faptelor, şi fără a ignora jurisprudenţa Curţii care pune accentul pe existenţa unui mecanism care să permită proprietarilor să compenseze pierderile suferite în întreţinerea sau reparaţia bunului acestora, Guvernul subliniază că reclamantul nu pretinde a fi trebuit să suporte asemenea costuri, ci mai degrabă a nu fi obţinut un profit din închirierea bunului pe piaţa imobiliară.
29. Reclamantul consideră că, dacă este permis statului, în privinţa marjei sale de apreciere, să prelungească contractele de închiriere de locuinţe, acesta nu ar putea impune proprietarilor o chirie cu un cuantum atât de scăzut care nu are o măsură comună cu lipsa exercitării suferite de către proprietar. Acesta consideră că protecţia socială trebuie să fie furnizată de autorităţi, iar nu de către particulari şi reproşează statului a-şi fi încălcat obligaţia de a respecta un echilibru între chiriaşi şi proprietari, impunând acestora din urmă o sarcină exorbitantă fără a compensa pierderile astfel suferite.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile generale care se degajă din jurisprudenţa Curţii
30. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, înainte de toate şi mai ales, ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. în particular, al doilea paragraf al acestui articol, recunoscând statelor dreptul de a reglementa folosinţa bunurilor, pune condiţia ca acest drept să se exercite prin intrarea în vigoare a «legilor», principiul legalităţii presupunând existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea acestora [a se vedea, mutatis mutandis, cauza Broniowski împotriva Poloniei (GC), nr. 31443/96, § 147, CEDO 2004-V, cu alte referinţe], în plus, Curtea este desemnată să verifice dacă maniera în care dreptul intern este interpretat şi aplicat, chiar în cazul în care respectarea exigenţelor legale, produce efecte conforme principiilor Convenţiei [cauza Beyeler împotriva Italiei (GC), nr. 33202/96, §§ 108-110, CEDO 2000-I],
31. Pe de altă parte, nu numai o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să urmărească, în fapt cât şi în principiu, un „scop legitim" conform „interesului general", dar trebuie să existe, de asemenea, un raport rezonabil de proporţional itate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile destinate să reglementeze folosinţa bunurilor de către o persoană. Este exprimată de noţiunea de „just echilibru" care trebuie să fie asigurat între exigenţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale persoanei. Cu siguranţă, punerea în balanţă a drepturilor în cauză în contextul procesului de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu dificil; în astfel de circumstanţe, având în vedere natura lucrurilor, este necesar să se lase statului o marjă amplă de apreciere. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că această marjă, atât de considerabilă cât poate fi, nu este nelimitată şi că exercitarea puterii discreţionare a statului nu ar putea determina consecinţe incompatibile cu normele fixate de Convenţie. Pentru a aprecia conformitatea unei ingerinţe cu art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să efectueze o examinare globală a diverselor interese în cauză, păstrând spiritul conform căruia Convenţia are drept scop apărarea drepturilor care sunt «concrete şi efective». Aceasta trebuie să depăşească aparenţele şi să analizeze realitatea situaţiei în litigiu. In cauzele privind funcţionarea unei legislaţii de mare amploare privind locuinţa, această apreciere poate privi nu numai condiţiile de reducere a chiriei percepute de către proprietari particulari şi întinderea ingerinţei statului în libertatea contractuală şi relaţiile contractuale pe piaţa locativă, dar şi existenţa unor garanţii procedurale şi a altor garanţii destinate să asigure ca funcţionarea sistemului şi impactul acestuia asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile [cauza Hutten-Czapska împotriva Poloniei, (GC), nr. 35014/97, §§ 167-168, CEDO 2006 (în curs de apariţie)].
b) Aplicarea în cauză a principiilor mai sus menţionate
32. în cauză, Curtea relevă că nu s-a contestat de către părţi faptul că dispoziţiile Legii nr. 17/1994 au avut ca efect prelungirea dreptului de închiriere de locuinţe al foştilor chiriaşi ai statului şi menţinerea chiriilor la nivelul fixat în temeiul Legii nr. 5/1973 se analizează ca o reglementare a folosinţei a bunurilor şi că al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 intră, aşadar, în discuţie (cauza Hutten-Czapska, precitată, §§ 160-161). Pe de altă parte, părţile nu contestă nici faptul că legea mai sus menţionată, precum şi respingerea subsecventă a acţiunii în despăgubire a reclamantului, întemeiată, în principal, pe aceste dispoziţii, sunt elemente constitutive ale unei ingerinţe şi că aceasta era prevăzută de lege, şi anume Legea nr. 17/1994 în cauză.
33. In privinţa scopului urmărit prin ingerinţa în litigiu, Curtea admite alături de Guvern că ingerinţa în cauză urmărea un scop legitim conform interesului general, şi anume protecţia socială a chiriaşilor într-un context caracterizat printr-o lipsă de locuinţe cu o chirie moderată (cauza Tarik împotriva României, nr. 75849/01, § 53, 7 februarie 2008).
34. în ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei în cauză, Curtea reaminteşte a fi examinat deja cauze referitoare la ingerinţe care rezultă din dispoziţii legale care fixau cuantumul chiriei la un nivel inferior celui de pe piaţa imobiliară. Reamintind, de asemenea, că Convenţia are drept scop apărarea drepturilor «concrete şi efective», Curtea trebuie să examineze în cauza de faţă menţinerea de către autorităţi a unui just echilibru între interesele în discuţie, luând în considerare existenţa unui anumit raport între nivelul chiriei impuse proprietarului şi cel practicat pe piaţa imobiliară [cauza Urbârska Obec Trencianske Biskupice împotriva Slovaciei, nr. 74258/01, §§ 142-144, CEDO 2007-... (extrase)], precum şi măsura în care sistemul în cauză cuprindea restrângeri suplimentare sarcinii proprietarului sau, dimpotrivă, garanţii care să permită acestuia din urmă să atenueze impactul restrângerii în folosinţa bunului său (cauzele Hutten-Czapska, precitată, §§ 168 şi 224, Chigo împotriva Maltei, nr. 31122/05, §§ 64-69,
26 septembrie 2006, şi Mellacher şi alţii împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, §§ 53 şi 55-57, Seria A nr. 169). Raportul dintre, pe de o parte, cuantumul chiriei şi, pe de altă parte, cel al cheltuielilor de întreţinere şi al impozitului datorat pentru bunul închiriat poate constitui un indiciu în examinarea de către Curte a proporţio-nalităţii ingerinţei în cauză (cauzele Hutten-Czapska, precitată, §§ 198, 210 şi 221, Urbârska Obec Trencianske Biskupice, precitată, §§ 143-146, şi Burzo, precitată, § 65).
35. Curtea observă că, urmare a restituirii unei părţi dintre apartamentele naţionalizate foştilor proprietari, autorităţile au adoptat Legea nr. 17/1994 care prevedea obligaţia pentru proprietarii în cauză de a menţine nu numai contractele de închiriere de locuinţe ale foştilor chiriaşi ai statului pentru o durată de cinci ani, dar şi aceleaşi condiţii contractuale şi, în special, cuantumul chiriei care fusese stabilită de către autorităţi, conform criteriilor în cifre prevăzute de Legea nr. 5/1973, fără a aduce atingere inflaţiei foarte puternice pe care a cunoscut-o ţara în anii 1990. Pentru acest motiv, reclamantului, care a fost pus, în mod formal, în posesia imobilului în cauză la 7 mai 1996, i s-a plătit de către foştii chiriaşi ai statului, timp de peste trei ani, o chirie lunară medie de 1.585 ROL, ceea ce reprezenta 0,41 euro la începutul perioadei în cauză şi 0,09 euro la încheierea acesteia.
36. Curtea relevă că, potrivit concluziilor unui raport de expertiză judiciară dispusă de către Tribunalul Bucureşti, concluzii care nu au fost contestate de către Ministerul de Finanţe, chiria lunară medie practicată pe piaţa imobiliară pentru unicul apartament al reclamantului şi al lui M.F. ocupat de foştii chiriaşi ai statului era de 861 dolari SUA (supra, § 12). Chiria efectiv percepută prin efectul Legii nr. 17/1994 reprezenta, aşadar, în medie 0,03% din chiria practicată pentru un astfel de apartament şi 0,25 % din salariul lunar mediu net la nivelul ţării la momentul petrecerii faptelor (supra, § 22 in fine). Pe de altă parte, Curtea observă că rezultă din decizia din 26 februarie 1998 a Consiliului general al Municipiului Bucureşti că impozitul datorat de către reclamant şi celălalt coproprietar pentru apartamentul ocupat de către foştii chiriaşi ai statului se ridica în 1998 la aproximativ 53.530 ROL, adică aproape de trei ori mai mult decât cuantumul total al chiriilor percepute în 1998 pentru acest apartament (supra, §§ 8 şi 21). Curtea consideră că cifrele mai sus menţionate sunt probante în ceea ce priveşte nivelul extrem de scăzut al chiriei impuse reclamantului de către autorităţi în temeiul Legii nr. 17/1994. Această chirie nu permitea să se acopere decât cheltuielile de întreţinere şi de reparare şi impozitele datorate pentru apartamentul în cauză, chiar fără a vorbi de interesul proprietarului, de altfel recunoscut prin art. 31 din Legea nr. 114/1996, de a obţine un anumit profit din închirierea bunului său (supra, § 20 in fine; cauzele Ghigo, precitată, § 66, Urbârska Obec Trencianske Biskupice, precitată, §§ 143-144, şi Burzo, precitată, § 65 in fine).
37. Curtea nu ar putea accepta argumentul Guvernului care apreciază că ingerinţa era proporţională, având în vedere faptul că reclamantul nu a trebuit să efectueze cheltuieli pentru întreţinerea bunului sau pentru reparaţii importante timp de aproximativ trei ani, pe parcursul cărora acesta a perceput chiria impusă de Legea nr. 17/1994. Curtea relevă că, potrivit raportului de expertiză dispusă de tribunal, erau necesare, ba chiar urgente reparaţii curente sau foarte importante şi lucrări de întreţinere în apartamentul în cauză (supra, § 12). Având în vedere suma foarte scăzută pe care reclamantul o obţinea din închirierea apartamentului, Curtea apreciază excesiv să îi reproşeze a nu fi avansat cheltuieli şi a nu fi efectuat lucrări de întreţinere şi de reparare care apăreau, totuşi, necesare.
38. în fine, Curtea consideră că sistemul instituit de autorităţi prin Legea nr. 17/1994 şi care fixa cuantumul chiriei la un nivel extrem de scăzut nu cuprindea niciun
mecanism care să permită proprietarilor să obţină, după caz, subvenţii din partea statului, în vederea compensării sau atenuării pierderilor suferite în cadrul întreţinerii bunurilor sau plăţii impozitelor, şi finanţării eventualelor reparaţii necesare sau a măririi chiriei pentru a acoperi asemenea cheltuieli şi costuri (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Hutten-Czapska, precitată, § 224, şi, per a contrario, cauza Mellacher şi alţii, precitată, § 55). în plus, reclamantul s-a văzut obligat să accepte o chirie lunară de aproximativ trei mii de ori mai mică decât chiria medie practicată pe piaţa imobiliară pentru un bun similar. Pe deasupra, dreptul său de a se bucura de bunul propriu s-a aflat chiar restrâns în mai multe moduri, în special prin absenţa opţiunii în privinţa chiriaşului său şi a clauzelor contractului de închiriere, partea în cauză trebuind să respecte contractul încheiat anterior de către autorităţi, şi prin posibilităţile foarte limitate, chiar nesigure, de a rezilia acest contract de închiriere pe care nu îl semnase el însuşi (supra, §§ 16 şi 24).
39. Cu siguranţă, statul român a moştenit din perioada comunistă o lipsă acută de locuinţe de închiriat la un preţ rezonabil şi a trebuit, pentru acest motiv, să arbitreze chestiuni extraordinar de complexe şi sensibile din punct de vedere social pe care le punea concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor şi chiriaşilor. Acesta trebuia să protejeze dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, şi să respecte drepturile sociale ale celorlalţi, pe de altă parte. Cu toate acestea, interesele legitime ale colectivităţi necesită într-un astfel de caz o repartiţie echitabilă a sarcinii sociale şi financiare pe care o presupune transformarea şi reforma locuinţei în ţară. Această sarcină nu ar putea, cum este cazul în speţă, să se întemeieze, în principal, pe un grup social particular, indiferent de importanţa pe care
0 prezintă interesele celuilalt grup sau ale colectivităţii în ansamblu (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Hutten-Czapska, precitată, § 225, şi Radovici şi Stănescu împotriva României, nr. 68479/01, 71351/
01 şi 71352/01, § 88, 2 noiembrie 2006).
40. în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, fără a aduce atingere marjei de apreciere recunoscute statului pârât, restrângerile suferite de reclamant în dreptul de folosinţă a bunului său pe parcursul perioadei în cauză şi, în special, obligaţia care i-a fost impusă prin Legea nr. 17/1994 de a găzdui foştii chiriaşi ai statului, datorită unei chirii fără niciun raport cu nivelul real al chiriei la momentul petrecerii faptelor, restrângeri care nu au fost însoţite de un mecanism care să permită părţii în cauză să compenseze această sarcină, nu ar putea fi considerate a fi respectat justul echilibru care urma a fi asigurat între protecţia dreptului persoanei la respectarea bunurilor sale şi exigenţelor interesului general (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Hutten-Czapska, precitată, § 224, Urbârska Obec Trencianske Biskupice, precitată, §§ 144 şi 146, şi Chigo, precitată, § 69).
41. Prin urmare, Curtea se pronunţă în sensul că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
42. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenţie, reclamantul se plânge de respingerea acţiunii sale în despăgubire introduse împotriva statului, din cauza neexercitării dreptului asupra imobilului al cărui coproprietar era, considerând că revenea statului, iar nu unor particulari, să suporte sarcina obligaţiilor care decurg din menţinerea chiriei la un nivel extrem de scăzut.
43. Curtea observă că această plângere priveşte, în principal, chestiunile care au făcut obiectul unei examinări prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că nu este necesar să fie tratate separat. în măsura în care această plângere trebuie să fie privită ca vizând distinct rezultatul procedurii mai sus menţionate în privinţa art. 6 alin. (1) din Convenţie, ţinând seama de ansamblul elementelor aflate la dispoziţia sa şi în măsura în care este competentă pentru a lua la cunoştinţă afirmaţiile formulate, Curtea nu a relevat nicio aparenţă a unei încălcări a dreptului reclamantului la un proces echitabil.
Rezultă că această plângere este în mod manifest nefondată şi trebuie să fie respinsă în aplicarea art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
44. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
45. Sprijinindu-se pe expertiza realizată în cadrul acţiunii sale în despăgubire contra statului, reclamantul solicită suma de 33.570 dolari SUA pentru prejudiciul material care decurge din lipsă de folosinţă asupra imobilului în cauză şi suma de 10.000 dolari SUA pentru prejudiciu moral.
46. Guvernul reiterează observaţiile sale privind admisibilitatea şi fondul cauzei şi susţine, în orice împrejurare, că, nefiind decât coproprietarul imobilului în cauză, reclamantul nu ar putea solicita să fie indemnizat la nivelul integralităţii sumei fixate în expertiza precitată. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că legătura de cauzalitate dintre pretinsa încălcare şi prejudiciul suferit nu a fost dovedită şi că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral în cauză.
47. Referitor la cererea cu titlu de prejudiciu material, Curtea reaminteşte a fi constatat în cazul de faţă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza restrângerilor suferite de reclamant pe parcursul unei perioade de aproximativ trei ani în privinţa folosinţei imobilului al cărui coproprietar era, având în vedere, în special, obligaţia impusă prin Legea nr. 17/1994 de a găzdui foştii chiriaşi ai statului, datorită unei chirii cu un cuantum, fixat de autorităţi, fără niciun raport cu nivelul real al chiriei la momentul petrecerii faptelor, restrângeri care nu au fost coroborate cu măsuri care să permită compensarea acestei sarcini. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material şi că acordarea unei sume cu acest titlu este, aşadar, în legătură directă cu încălcarea constatată. Cu toate acestea, pentru stabilirea sumei pe care este necesar să o acorde cu acest titlu, Curtea apreciază că este necesar să ţină seama, pe de o parte, că aceasta s-a pronunţat în sensul încălcării în cauză, având în vedere absenţa unui anumit raport între chiria impusă reclamantului şi valoarea reală a chiriei şi, pe de altă parte, că reclamantul nu deţine decât o cotă-parte indiviză din apartamentul în cauză.
48. Referitor la cererea părţii în cauză cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că, întrucât frustrarea era rezultată din restrângerile suferite de reclamant pe parcursul perioadei precitate, în privinţa folosinţei apartamentului al cărui coproprietar este, nu ar putea fi reparată prin simpla constatare a încălcării care figurează în prezenta hotărâre.
49. în aceste circumstanţe, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului suma de 10.000 de euro, toate capetele de cerere cu privire la prejudicii reunite.
B. Cheltuieli de judecată
50. De asemenea, reclamantul solicită suma de 2.500 dolari SUA pentru cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, solicitare pe care o repartizează după cum urmează: suma de 2.546 lei noi (RON) pentru taxe de timbru plătite pe parcursul procedurii în despăgubire împotriva statului, suma de 150 RON pentru cheltuieli de expertiză judiciară realizată în cadrul procedurii precitate şi suma de 882,20 RON pentru cheltuieli de traducere. Acesta furnizează documente justificative pentru majoritatea sumelor indicate, câteva chitanţe neprecizând, totuşi, obiectul plăţii.
51. Guvernul observă că totalul sumelor indicate de către reclamant ca plătite pentru taxe de timbru în cadrul procedurii interne în despăgubire este de 2.546 RON, că chitanţa referitoare la cheltuielile de traducere nu identifică obiectul acesteia şi că partea în cauză nu a furnizat originalul chitanţei privind cheltuielile legate de expertiza judiciară.
52. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora. în cazul de faţă şi ţinând seama de elemente aflate la dispoziţia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea apreciază rezonabilă suma de 1.000 euro, toate cheltuielile reunite şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi
53. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă în temeiul art. 44 alin. (2) din Convenţie, sumele următoare care urmează a se converti în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data reglementării:
i. 10.000 euro (zece mii euro), la care se adaugă orice altă sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, toate capetele de cerere cu privire la prejudicii reunite,
ii. 1.000 euro (o mie de euro), la care se adaugă orice altă sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuieli de judecată;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 14 octombrie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi alin. (3) din Regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← PRODANOF şi alţii contra României (nr. 2) - Dreptul la... | RENOLDE contra Franţei - Obligaţii pozitive. Sinucidere în... → |
|---|
