In drept - Iordachi si altii contra Moldovei - Calitatea legii care reglementează ascultări telefonice secrete

ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
19. Reclamanţii s-au plîns conform Articolului 8 din Convenţie precum că dreptul lor la corespondenţă nu a fost respectat din momentul în care legea care guvernează înregistrarea şi interceptarea convorbirilor telefonice nu conţine suficiente garanţii împotriva abuzurilor din partea autorităţilor naţionale. Dumnealor nu au reclamant în mod special precum că au fost victimele unei interceptări concrete a convorbirilor sale telefonice. Articolul 8 din Convenţie stipulează următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Susţinerile părţilor
20. Reclamanţii au declarat că au avut statutul de victimăşi respectiv a avut loc ingerinţa în drepturile sale garantate de Articolul 8 din Convenţie. Chiar dacă nu toţi din reclamanţi posedă licenţe pentru practicarea profesiei de avocat oferite de Ministerul Justiţiei, totuşi toţi reprezintă interesele altor reclamanţi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Dumnealor sunt membrii organizaţiei „Juriştii pentru Drepturile Omului”, care a fost considerată de Guvern drept organizaţie subversivă activînd împotriva intereselor statului. Organizaţia „Juriştii pentru Drepturile Omului”, cum în procedurile la nivel naţional aşa şi în procedurile în faţa Curţii, a reprezentat mai multe persoane care au corespuns criteriilor de aplicare a măsurilor interceptării în viziunea Guvernului. Reclamanţii au indicat drept exemplu persoanele cum ar fi P.Popovici, condamnat la detenţiune pe viaţă, P.Stici şi M.Ursu, care au fost acuzaţi de uciderea fiului Preşedintelui Parlamentului, şi C.Becciev şi E.Duca, ambii acuzaţi de crime grave. La fel reclamanţii s-au referit la mai multe persoane care au avut conflicte cu liderii partidului comunist de guvernămînt, precum şi la două persoane care au iniţiat proceduri împotriva Serviciului de Informaţii şi Securitate din Moldova. Reclamanţii au susţinut că deşi nu toţi membri a organizaţiei au lucrat asupra unor cazuri serioase, cu toţii folosesc telefoanele organizaţiei şi prin urmare riscă să fie interceptaţi.
21. Reclamanţii au pledat că legislaţia în vigoare în momentul depunerii prezentei cereri, şi actualmente, violează dreptul lor la respectarea secretului corespondenţei. Dumnealor au declarat precum cadrul legislativ nu ar corespunde nici cerinţelor previzibilităţii, nici nu oferă suficiente garanţii împotriva interceptării arbitrare şi abuzurilor.
22. Potrivit reclamanţilor, judecătorul de instrucţie, examinînd demersurile cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice, nu este obligat prin lege întru a echivala interesele implicate. Judecătorul este intitulat doar să verifice dacă au fost oare sau nu respectate formalităţile. În susţinerea declaraţiilor sale, reclamanţii s-au bazat pe statistica oficială cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice, care a specificat precum în anul 2007 din numărul total de 2372 de demersuri, 99.24% au fost autorizate de judecătorii de instrucţie. În opinia reclamanţilor statistica dovedeşte că judecătorii de instrucţie nu examinează motivele înaintate în suportul măsurii de interceptare şi învinuirile vădit nefondate pot servi ca temei pentru interceptarea şi ascultarea convorbirilor. La fel, reclamanţii au pledat că aproximativ 60% de infracţiuni prevăzute de Codul penal sunt eligibile pentru mandatele de interceptare. Limitarea în timp a interceptărilor mandatate, este una teoretică, deoarece în practică după expirarea termenului de şase luni, o nouă autorizare poate fi oferită de judecătorul de instrucţie. Potrivit reclamanţilor, prevederile articolului 135 din Codul de procedură penală, referitoare la obligaţiile judecătorului de instrucţie de informare a persoanelor, telefoanele cărora au fost interceptate prin măsuri de investigaţie, realmente nu se aplicăşi nu există judecători de instrucţie care s-au conformat deplin acestor imperative.
23. Guvernul a declarat că reclamanţii nu pot pretinde de a fi victime în sensul stipulărilor de lege. Guvernul a considerat precum cazul reclamanţilor prezintă deosebiri în raport cu speţa Klass and Others v. Germany (6 Septembrie 1978, Series A no. 28) unde trei din reclamanţi au fost avocaţi şi unul judecător. În cazul prezent numai doi din reclamanţi sunt avocaţi cu licenţe oferite de Ministerul Justiţiei. Mai mult ca atît, reclamanţii nu au prezentat nici o dovadă precum clienţii acestora fac parte în categoria persoanelor cărora poate fi aplicată legea relevantăşi în privinţa cărora au existat o probabilitate rezonabilă de o eventuală interceptare a convorbirilor telefonice. În fapt, în momentul introducerii cererii prezente, a existat doar o singură hotărîrie a Curţii în privinţa Republicii Moldova, şi nici unul din reclamanţi nu a fost mandatat în calitate de reprezentant în această speţă. Toţi clienţii reclamanţilor care ar putea fi subiecţi al interceptărilor convorbirilor telefonice (a se vedea mai sus paragraful 20) au depus plîngeri la Curte după anii 2003 şi 2004. O singură excepţie constituie reclamanta E.Duca, dar dînsa a fost achitată în final. Prin urmare, cererea reclamanţilor capătă caracteristicele unei veritabile actio popularis şi urmează a fi declarată drept inadmisibilă.
24. La fel, Guvernul a susţinut că nu au avut loc interceptarea corespondenţei reclamanţilor. Dumnealor nu pot pretinde de a fi nici chiar victime potenţiale din momentul în care legislaţia în vigoare clar defineşte categoriile persoanelor pasibile de a fi subiecţii măsurilor de interceptare şi nu fiecare persoană aflată sub jurisdicţia Republicii Moldova este vizată prin legislaţia respectivă.
25. Potrivit Guvernului, legislaţia relevantă în vigoare conţine suficiente garanţii. Interceptarea convorbirilor telefonice este reglementată de Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii şi de Codul de procedură penală. Articolul 6 din Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii stipulează că interceptarea poate fi efectuată în strictă corespundere cu lege. Măsurile de interceptare sunt autorizate într-o manieră deschisă publicului. Oricum metodele şi tehnicile de ascultare sunt secrete.
26. Categoriile de persoane pasibile de a fi supuse interceptării corespondenţei, în conformitate cu legislaţia Moldovei, au fost restrînse. Numai persoanele implicate în comiterea unor infracţiuni grave sunt vizate de legislaţia respectivă. În ce priveşte interceptarea corespondenţei altor persoane, este necesară obţinerea acordului scris al acestora fapt ce constituie un motiv plauzibil de a dispune interceptarea.
27. În viziunea Guvernului, interceptarea corespondenţei nu a fost aplicată arbitrar ci exclusiv în baza unui mandat al judecătorului de instrucţie urmare a unei decizii motivate din partea unuia din conducători a organului operativ de investigaţii. În cazuri excepţionale măsurile interceptării pot fi aplicate în baza ordonanţei procurorului, care informează judecătorul de instrucţie în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. În aceste circumstanţe, judecătorul de instrucţie este în drept de a dispune sistarea măsurilor de interceptare şi să decidă distrugerea materialelor obţinute urmare a acestei măsuri. Oricine care consideră că drepturile sale au fost limitate prin măsura interceptării are la dispoziţie posibilitatea de a le contesta autorităţii ierarhic superioare, procuror sau judecător de instrucţie.
28. Cu privire la Instrucţiunile adoptate în ordinea prevederilor articolului 4 alin.(2) din Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii, Guvernul, în observaţiile sale la etapa examinării admisibilităţii cererii, a specificat precum că aceste norme constituie secret de stat în concordanţă cu Legea cu privire la secret de stat.

B. Aprecierea Curţii
1. A existat oare o ingerinţă
29. Curtea reiterează, convorbirile telefonice sunt parte integrantă a noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă” în sensul Articolului 8 din
Convenţie (a se vedea Weber and Saravia v. Germany (Dec.), no. 54934/00, § 77, 29 iunie 2006, şi cauzele citate în speţă).
30. La fel, Curtea accentuează că în Klass v. Germany (citată mai sus, §§ 34 şi 35) s-a procedat deja la examinarea întrebării dacă un reclamant poate să adreseze o cerere instituţiilor Convenţiei, vizavi de măsurile secrete de urmărire, fără a fi în posibilitatea de a concretiza măsurile în special care l-au afectat. Curtea a recunoscut următoarele:

“…eficacitatea (leffet utile) Convenţiei, în aceste circumstanţe, implică posibilitatea de a avea acces la Comisie. În caz contrar, eficienţa mecanismului executoriu al Convenţiei ar putea fi realmente atenuat. Prevederile procedurale ale Convenţiei, reieşind din ideea că instituţiile Convenţiei sunt destinate protecţiei unui individ, urmează să fie aplicate într-o manieră care ar servi intereselor de a crea un sistem eficient al cererilor individuale.
Curtea prin urmare acceptă că o persoană poate, în anumite condiţii, să pretindă de a fi victima unei violări prin existenţă certă a unor măsuri secrete sau a legislaţiei care le permite, fără a presupune că astfel de măsuri în fapt i-au fost aplicate. Condiţiile relevante se vor determina în fiecare speţă în raport cu dreptul ori drepturile din Convenţie încălcate, la fel şi caracterul secret a măsurilor, şi în dependenţă de conexiunea între reclamant şi aceste măsuri.
...
Curtea accentuează, acolo unde urmărirea secretă a instituţiilor statului rămîne necunoscută persoanelor supuse controlului, circumstanţa conduce la ideea existenţei inevitabile a unei asemenea urmăriri, şi aplicarea extensivă a Articolului 8 poate fi redusă la zero. În această situaţie există probabilitatea că un individ să fie tratat într-o manieră contrară Articolului 8, sau să fie privat de dreptul conferit de acest Articol, fără să fie în cunoştinţă de cauzăşi prin urmare să fie în imposibilitate de a obţine o remediere atît la nivel naţional aşa şi în faţa instituţiilor Convenţiei.
...
Curtea găseşte inacceptabil că asigurarea beneficiului dreptului garantat de Convenţie ar putea fi înlăturată prin simplul fapt că persoana în speţă nu cunoaşte despre violarea dreptului. Dreptul la recurs în faţa Comisiei pentru persoanele potenţial afectate de o urmărire secretă izvorăşte din Articol 25 din Convenţie, în caz contrar Articolul 8 riscă să devină ineficace.”
31. Curtea notează, potrivit Legii cu privire la activitatea operativă de investigaţii, autorităţile sunt autorizate de a intercepta comunicările unor categorii specifice de persoane expuse în articolul 6 din această lege. În calitatea sa de avocaţi pentru apărarea drepturilor omului, reclamanţii reprezintă interesele, şi respectiv au contacte multiple cu astfel de persoane.
32. Curtea nu poate neaga faptul că în momentul declarării admisibilităţii prezentei cauze organizaţia „Juriştii pentru Drepturile Omului” a reprezentat aproximativ cincizeci de procente din cauzele împotriva Republicii Moldova care au fost comunicate Guvernului. Nu pot fi omise din vedere constatările Curţii în cauza Colibaba v. Moldova (no.
29089/06, §§ 67-69, 23 octombrie 2007) cînd Procurorul General a ameninţat Baroul Avocaţilor cu iniţierea procedurilor penale împotriva avocaţilor care dăunează imaginii Republicii Moldova prin contestaţiile sale adresate organizaţiilor internaţionale specializate în protecţia drepturilor omului. De asemenea, Curtea specifică precum Guvernul a reconfirmat acţiunile Procurorului General şi, în mod repetat, a acuzat reclamantul de calomnierea autorităţilor moldave prin adresarea cererii în conformitate cu prevederile Articolului 34 din Convenţie.
33. În aceste circumstanţe, avînd în vedere constatările expuse la paragraful 50 infra, Curtea consideră că nu este exclus că măsurile de urmărire secretă au fost aplicate vizavi de reclamanţi sau dînşii în perioada vizată, eventual, au riscat să fie potenţial supuşi unor astfel de măsuri.
34. Simpla existenţă a legislaţiei implică, pentru toţi cei care ar putea intra în domeniul de aplicare, o ameninţare de urmărire; această ameninţare în mod necesar atentează la libertatea de comunicare între utilizatorii serviciilor poştale şi de telecomunicaţii, astfel constituie „o ingerinţă din partea unei autorităţi publice" în exerciţiul dreptului de respectare a corespondenţei reclamanţilor (a se vedea Klass v. Germany, citată mai sus, § 41).
35. Prin urmare, a existat o ingerinţă în drepturile reclamanţilor garantate de Articolul 8 din Convenţie, şi obiecţia preliminară a Guvernului cu privire la lipsa statutului de victimă urmează a fi respinsă.
2. A fost oare ingerinţa justificată
36. O ingerinţă este justificată prin prisma paragrafului 2 al Articolului 8 numai dacă este "prevăzută de lege", urmăreşte unul sau mai multe din scopurile expuse la paragraful 2 şi este "necesară într-o societate democratică" întru atingerea scopului sau obiectivelor respective (a se vedea Weber and Saravia, citată mai sus, § 80).
3. A fost oare ingerinţa "prevăzută de lege"
a. Principii generale
37. Expresia „prevăzută de lege” conform Articolului 8 din Convenţie, instituind o măsura de limitare a dreptului, în primul rînd, ar trebui să beneficieze de o bază în dreptul intern, de asemenea, se referăşi la calitatea legii în litigiu, impunînd normele să fie compatibile cu ordinea de drept şi accesibile pentru persoana în speţă, de altfel, să fie în măsură să prevadă consecinţele sale pentru ultimul ( a se vedea, printre alte imperative, Kruslin v. France, 24 Aprilie 1990, § 27, Series A no. 176-A; Huvig v. France, 24 Aprilie 1990, § 26, Series A no. 176-B; Lambert v. France, 24 august 1998, § 23, Reports of Hotărîres and Decisions 1998-V; Perry v. the United Kingdom, no. 63737/00, § 45, ECHR 2003-IX (Extrase); Dumitru Popescu v. Romania (no. 2), no. 71525/01, § 61, 26 Aprilie 2007; Association for European Integration and Human Rights and Ekimdzhiev v. Bulgaria, no. 62540/00, § 71, 28 Iunie 2007; Liberty and Others v. the United Kingdom, no. 58243/00, § 59, 1 Iulie 2008).

1. Nu se discută faptul că ingerinţa în speţă a avut un temei juridic în conformitate cu legea domestică. Reclamanţii, cu toate acestea, a pledat că această lege, atît pînă la 2003 şi mai târziu, nu a fost suficient de clarăşi precisă pentru a se conforma principiului „previzibilităţii", cum o cere Articolul 8 § 2, deoarece nu oferă garanţii suficiente împotriva abuzului şi arbitrarului.
2. Curtea accentuează, recent în Decizia cu privire la admisibilitate în speţa Weber and Saravia, citată mai sus, §§ 93-95, a generalizat jurisprudenţa sa vizavi de cerinţa legală a „previzibilităţii” în acest domeniu, după cum urmează:

“93. ... previzibilitatea, în contextul unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, nu ar însemna neapărat că un individ ar trebui să beneficieze de posibilitatea să prevadă cînd autorităţile sunt dispuse de interceptare a comunicărilor acestuia, astfel încît dînsul, în consecinţă, să-şi adapteze comportamentul său la această măsură (a se vedea, inter alia, Leander v. Sweden, Hotărîre din 26 August 1987, Series A no. 116, p. 23, § 51). Oricum, în mod special, cînd competenţele cu care este înzestrat executivul sunt exercitate în secret, riscurile arbitrariilor sunt evidente. (a se vedea, inter alia, Huvig, citată mai sus, pp. 54-55, § 29; şi Rotaru v. Romania [GC], no. 28341/95, § 55, ECHR 2000-V). Prin urmare, esenţialmente trebuie să existe norme clare, detaliate privind interceptarea convorbirilor telefonice, din momentul în care tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor în continuu devine din ce în ce mai sofisticată (a se vedea Kopp
v. Switzerland, Hotărîre of 25 March 1998, Reports 1998-II, pp. 542-43, § 72, and Valenzuela Contreras v. Spain, Hotărîre din 30 Iulie 1998, Reports 1998-V, pp. 1924-25, § 46). Legislaţia internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetăţenilor un indiciu adecvat cu privire la împrejurările şi condiţiile cînd şi cum autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri (a se vedea Kopp, citată mai sus, § 64; Huvig, citată mai sus, § 29; şi Valenzuela Contreras, ibid.).
94. Mai mult decît atît, din momentul în care punerea în aplicare practică a măsurilor de urmărire secrete a comunicărilor nu este deschisă verificării de către persoanele vizate, ori publicului în general, discreţia legală acordată executivului sau judecătorului exprimată prin competenţe nelimitate ar fi contrară ordinii de drept. Respectiv, legea urmează să indice scopul oricărei discreţii conferite autorităţilor competente şi modul de exercitare a atribuţiilor sale cu o claritate suficientă pentru a oferi protecţie individuală adecvată împotriva ingerinţelor arbitrare (a se vedea printre alte imperative, Leander, citată mai sus, § 51; şi Huvig, citată mai sus, § 29).
95. În jurisprudenţa sa cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanţiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislaţia statului, întru evitarea abuzurilor de putere: natura infracţiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute; precauţiile care trebuie luate în cazul informării altor părţi; precum şi împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie şterse ori distruse (a se vedea, inter alia, Huvig, citată mai sus, § 34; Valenzuela Contreras, citată mai sus, § 46; şi Prado Bugallo v. Spain, no. 58496/00, § 30, 18 februarie 2003).”
40. În plus, Curtea reaminteşte, în speţa Dumitru Popescu v. România (citata mai sus, punctele 70-73), a considerat că organul emitent de autorizaţii pentru interceptare trebuie să fie independent, supus fie controlului judiciar, fie altui control din partea unei autorităţi independente, vizavi de activitatea organului emitent.
b. Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
1. Curtea constată că legislaţia pînă la anul 2003 a suferit de lipsă clarităţii şi caracterului detaliat fiind neconformă standardelor minime cuprinse în jurisprudenţa Curţii (a se vedea mai sus paragraful 39). Realmente, nu a existat nici un control jurisdicţional asupra dispunerii şi aplicării măsurilor de interceptare şi legislaţia a fost foarte discretă cu privire la persoanele vizate de prevederile sale. Condiţiile în care o autorizaţie pentru interceptare putea fi eliberată au fost lipsite de precizie. Curtea notează cu gratitudine că unele îmbunătăţiri majore au fost efectuate după anul 2003.
2. Curtea menţionează că în speţa Association for European Integration and Human Rights and Ekimdzhiev v. Bulgaria (citată mai sus, § 84) a făcut

o distincţie între două etape a interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea măsurii şi efectuarea efectivă a interceptării.
1. Vizînd etapa iniţială a procedurii de interceptare, Curtea constată că, după anul 2003, legislaţia Republicii Moldova aparent a devenit mai clară în ceea ce priveşte interceptarea comunicărilor persoanelor suspectate de fapte penale. Adevărat, normele explicit au stipulat precum persoanele suspecte de infracţiuni grave, deosebit şi excepţional de grave, riscă în anumite circumstanţe să fie supuşi măsurii interceptării. Mai mult ca atît, legislaţia modificată actualmente stipulează că autorizaţiile cu privire la interceptare urmează să fie eliberate exclusiv de judecători.
2. Totuşi, în opinia Curţii, natura infracţiunilor pentru care poate fi autorizată măsura interceptării convorbirilor telefonice nu este suficient de clar definită în legislaţia în domeniu. În particular, Curtea notează că mai mult de jumătate din infracţiuni prevăzute de Codul penal fac parte din categoria faptelor pasibile pentru aplicarea interceptării convorbirilor (a se vedea mai sus paragraful 14). Mai mult, Curtea este îngrijorată de faptul că legislaţia în domeniu nu defineşte suficient de clar categoriile persoanelor pasibile de a fi subiecţii unei interceptări şi înregistrări a convorbirilor telefonice. Respectiv, Curtea notează că articolul 156/1 din Codul de procedură penală1 defineşte în termenii foarte generali categoria acestor

1 În textul original este indicat „articolul 156 alin.(2) a Codului penal”. În cazul de faţă s-a făcut referinţă la Cod de procedură penală din 24.03.1961.
persoane şi statuează că măsura interceptării poate fi aplicată în privinţa bănuitului, învinuitului şi altei persoane implicată în infracţiune. Nici o explicaţie nu a fost oferită cu privire la aspectul – cine exact cade în categoria „alte persoane implicate în infracţiune”.
45. Curtea suplimentar notează că legislaţia în discuţie nu defineşte o limitare clară a perioadei de aplicare a măsurilor de interceptare a convorbirilor telefonice. Din momentul în care Codul de procedură penală1 impune o limitare de şase luni (a se vedea mai sus paragraful 17), nu există nicio normă în domeniu care ar împiedica organele de investigare să solicite
o nouă autorizaţie de interceptare după expirarea termenului statuar de şase luni de zile.
1. Suplimentar, nu este clar din normele în discuţie – în privinţa cui şi în ce fel de circumstanţe – există riscul aplicării măsurii, de exemplu, în interesul protecţiei sănătăţii, moralităţii sau intereselor altora. Conform celor prevăzute de articolul 156/1 circumstanţele în care se aplică măsura interceptării, nicidecum, nu definesc noţiunile de „securitate naţională”, „ordinea publică”, „protecţia sănătăţii”, „protecţia intereselor şi libertăţilor altora”, „ interesele … bunăstării economice a ţării” sau „menţinerea ordinii legale” ca temeiuri de dispunere şi efectuare interceptărilor telefonice. La fel, legislaţia nu specifică circumstanţele în care unui individ să-i fie interceptate convorbirile pentru măcar unul din aceste temeiuri.
2. Cu privire la etapă a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, aparent, judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor articolului 41 din Cod de procedură penală2 rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 aceluiaşi Cod, judecătorul de instrucţie este în drept de a păstra „casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării … în locuri speciale, într-un plic sigilat” şi să emită „încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, legea nu face nici o reglementare expresă care ar prevedea familiarizarea judecătorului de instrucţie, cu rezultatele măsurilor şi nu-l obligă să verifice dacă cerinţele legii au fost respectate. Viceversa, prevederile articolului 19 a Legii cu privire la activitatea operativă de investigaţii, aparent pune în sarcina „Procurorului General şi adjuncţilor săi, precum procurorilor teritoriali şi specializaţi” competenţele supravegherii asupra efectuării acestor măsuri. Plus la aceasta, în ceea ce priveşte realizarea efectivă a măsurilor de urmărire, în a doua etapă, s-ar părea că procedura de interceptare şi garanţiile cuprinse în Codul de procedură penală, precum şi în Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii, sunt aplicabile numai în 1 Ibidem. 2 Se are în vedere Cod de procedură penală în vigoare după 12 iunie 2003 cadrul unei proceduri penale pendinte, şi nu se extind asupra altor circumstanţe enumerate mai sus.
48. Alt punct de vedere necesar de a fi menţionat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie şi care ar orîndui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obţinute prin aceste măsuri operative de investigaţii, sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi confidenţialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora ( a se vedea, de exempli a contrario, Weber and Saravia, citată mai sus, §§ 45-50).
49. Curtea la fel notează, în final supravegherea sistemului secret al activităţilor operative de investigaţii este încredinţat Parlamentului, care îl exercită printr-o comisie specializată. (a se vedea articolul 18 a Legii cu privire la activitatea operativă de investigaţii). Cu toate acestea, modul în care Parlamentul efectuează controlul respectiv nu este prevăzut în lege şi Curţii nu a fost prezentat nicio dovadă a existenţei unei procedurii în vigoare care guvernează activitatea Parlamentului în acest sens.
50. În ce priveşte interceptarea comunicărilor persoanelor suspectate de comiterea infracţiunilor, Curtea observă că în speţa Kopp (citată mai sus, § 74) s-a constatat violarea Articolului 8 deoarece persoanele împuternicite, în baza legii elveţiene cu privire la activitatea secretă de urmărire, au făcut distincţie între aspectele legate de activitatea avocaţilor şi aspecte ale activităţii departamentului juridic al Oficiului Poştal oficial. În prezenta cauză, în momentul în care legislaţia Moldovei, cum şi legislaţia Elveţiei, garantează secretul comunicărilor între avocat şi client (a se vedea mai sus paragraful 18), totuşi nu presupune vre-o procedură care ar oferi substanţa acestor reglementări. Curtea este alarmată de absenţa regulilor clare despre consecinţele interceptării, de exemplu, a unei discuţii între client şi avocatul său.
51. Curtea suplimentar accentuează asupra faptului că în anul 2007 judecătoriile moldoveneşti au autorizat virtual demersurile formulate de organele de urmărire penală (a se vedea mai sus paragraful 13). Din momentul în care acesta este un număr neobişnuit de mare al autorizărilor, Curtea consideră necesar de a atenţiona că înregistrarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte serioasă în drepturile individului şi numai nişte motive solide bazate pe o bănuială rezonabilă că persona este implicată într-o activitate criminală gravă poate servi ca temei de autorizare. Curtea notează că legislaţia Moldovei nu defineşte criteriile de rezonabilitate a suspiciunilor împotriva persoanei în scopul autorizării unei interceptări. La fel legea nu conţine garanţii, în afară de una singură expusă în articolul 6 alin.(1), nemijlocit, că interceptarea poate avea loc doar atunci cînd este imposibil să fie atinse sarcinile. Aceasta, în opinia Curţii, este un aspect îngrijorabil privit în contextul procentajului foarte mare a autorizaţiilor dispuse de judecătorii de instrucţie. Pentru Curte aceste circumstanţe, în mod raţional, conduc la ideea că judecătorii de instrucţie personal nu întră în detalii cu privire la existenţa unei justificări incontestabile pentru autorizarea măsurilor secrete de urmărire.
52. Curtea este de părere că aceste disfuncţii identificate au un impact asupra funcţionării sistemului actual al activităţilor operative de investigaţii în Moldova. În acest context Curtea notează informaţia statistică conţinută în scrisoarea Preşedintelui Aparatului Curţii Supreme de Justiţie (a se vedea mai sus paragraful 13). Potrivit acestei informaţii, în anul 2005 mai mult de 2500 de autorizaţii a interceptărilor au fost dispuse, în anul 2006 aproape 1900 şi peste 2300 au fost dispuse în 2007. Aceste cifre arată precum sistemul măsurilor operative de investigaţii în Moldova, cu alte cuvinte, este abuziv, fapt care parţial se datorează garanţiilor inadecvate conţinute în lege (a se vedea Association for European Integration and Human Rights and Ekimdzhiev v. Bulgaria, citată mai sus, § 92).
53. În concluzie, Curtea consideră că legislaţia Moldovei nu oferă protecţie adecvată împotriva abuzurilor autorităţilor în sfera interceptării convorbirilor telefonice. Ingerinţa în drepturile reclamanţilor conform Articolului 8, prin urmare nu a fost în corespundere cu noţiunea „prevăzută de lege”. Avînd în vedere aceste concluzii, nu este necesară aprecierea dacă ingerinţa a corespuns altor deziderate ale celui de al doilea paragraf al Articolului 8.
54. Ca rezultat a avut loc violarea Articolului 8 din Convenţie în prezenta cauză.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
55. Reclamanţii au pledat precum că dumnealor nu au beneficiat de un remediu efectiv faţă de autorităţile naţionale în ceea ce priveşte încălcarea Articolului 8 din Convenţie şi au pretins violarea Articolului 13, care prevede:
“ Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale…”
56. Curtea reiterează că Articolul 13 nu poate fi interpretat în sensul instituirii unui remediu împotriva unei legi domestice, în caz contrar Curtea ar impune Statelor Contractante obligaţia de a încorpora Convenţia în legislaţia lor naţională (a se vedea Ostrovar v. Moldova, no. 35207/03,§ 113, 13 Septembrie 2005). În aceste circumstanţe Curtea nu constată nerespectarea Articolului 13 din Convenţie, luat în conexitate cu Articolul 8.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
57. Articolul 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”
A. Prejudiciu
58. Reclamanţii nu au pretins nici prejudiciu material nici daune morale.
B. Costuri şi cheltuieli
1. Reclamanţii au pretins 5 475 EURO pentru costuri şi cheltuieli suportate în procedurile în faţa Curţii. Dumnealor au prezentat o condică detaliată a timpului utilizat.
2. Guvernul a pledat că din momentul în care reclamanţii s-au reprezentat însuşi, dînşii nu sunt îndreptăţiţi să recepţioneze careva plăţi în acest sens. Alternativ, Guvernul a considerat că valoarea pretinsă este excesivăşi a contestat numărul de ore lucrate de reclamanţi.

61. Curtea oferă în total 3 500 EURO pentru costuri şi cheltuieli.
C. Penalităţi
62. Curtea consideră oportun ca penalităţile de întîrziere să fie bazate pe rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene la care se vor adăuga trei procente.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 8 din Convenţie;
2. Hotărăşte că nu a avut loc încălcarea Articolului 13 din Convenţie, luat în conexitate cu Articolul 8;
3. Hotărăşte
(a) că statul reclamat urmează să achite reclamanţilor, în decurs de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 din Convenţie, suma totală de 3 500 EURO (trei mii cinci sute) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care urmează a fi convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă în ziua efectuării plăţii, plus orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă de la reclamanţi;
(b) că din momentul expirării termenului de trei luni menţionat şi pînă la achitare, o dobîndă simplă va fi plătită la sumele menţionate, egală cu rata minimă a dobânzii de împrumut a Băncii Centrale Europene pe perioada întîrzierii plus trei procente;1
4. Respinge restul pretenţiilor reclamatului de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba englezăşi notificată în scris la 10 februarie 2009, potrivit Regulii 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Lawrence Early Nicolas Bratza Grefier Preşedinte

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță