Art. 1101 Noul cod civil Caracterele juridice ale opţiunii Dispoziţii generale Transmisiunea moştenirii

1. Actul juridic de opţiune succesorală se individualizează prin caracteristicile sale juridice: a) act juridic unilateral; b) act juridic indivizibil (unitar); c) act juridic pur şi simplu, neputând fi afectat de modalităţi (termen sau condiţie); d) un act juridic, în principiu, irevocabil; ca excepţie, în cazul renunţării la moştenire, se poate reveni asupra acesteia; e) un act juridic declarativ, adică efectele opţiunii operează retroactiv, de la data deschiderii succesiunii (6. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 626-627).

2. Opţiunea succesorală reprezintă voinţa unei singure persoane,

Citește mai mult

nefiind acceptată o opţiune colectivă, chiar dacă există mai mulţi moştenitori (R. Petrescu, Drept succesoral. Moştenirea. Devoluţiunea şi împărţeala, Ed. Oscar Prinţ, Bucureşti, 1990, p. 44-45).

3. Actul de opţiune succesorală nu poate fi afectat de vreo condiţie, cauză sau termen, nu depinde de vreun eveniment incert sau nesigur; în caz contrar, opţiunea este lovită de nulitate absolută (R. Petrescu, Drept succesoral, p. 44-45).

4. Alegerea sau opţiunea succesorală a succesibilului întruneşte caracterele actului de dispoziţie. Indiferent că moştenitorul acceptă sau repudiază succesiunea, declaraţia făcută de acesta constituie un act de dispoziţie. Dacă acceptă să fie continuatorul dreptului cu privire la universalitatea bunurilor ce compun emolumentul succesoral, el va prelua în întregime activul şi pasivul succesoral. Dacă repudiază succesiunea, creditorii săi vor putea ataca actul juridic de repudiere, dacă acesta este făcut pentru a-i prejudicia. în aceste condiţii, declaraţia unilaterală de voinţă va trebui să fie făcută de o persoană care are capacitatea de a contracta, iar consimţământul său să nu fie viciat (R. Petrescu, Drept succesoral, p. 44-45).

5. Dintre viciile consimţământului, sunt caracteristice actului de opţiune succesorală: eroarea, dolul şi violenţa. Dolul poate vicia deopotrivă nu „numai actul acceptării, dar şi al renunţării şi poate proveni de la orice persoană". Diferit, se apreciază că, în cazul în care voinţa succesibilului a fost viciată prin eroare, actul este anulabil numai în cazul în care moştenitorul acceptant descoperă un legat de care nu a avut cunoştinţă la data acceptării „şi ale cărui dispoziţii absorb mai mult de jumătate din ea" (6. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 627-628 şi autorii citaţi).

6. Spre deosebire de testament, act juridic tot unilateral, actul de opţiune poate fi săvârşit nu numai personal de către succesibil, dar şi prin reprezentare - legală sau convenţională -sau cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Deci, actul de opţiune nu este un act esenţialmente personal (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 388-389).

7. Succesibilul are un drept absolut de a alege între posibilităţile conferite prin dreptul de opţiune. El nu poate fi obligat să justifice motivele pentru care a acceptat sau a renunţat la moştenire şi nici să răspundă pentru consecinţele alegerii făcute (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 388-389).

8. întrucât opţiunea succesorală este un act de dispoziţie, succesibilul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Astfel, subiectul dreptului de opţiune succesorală trebuie să fie, în principiu, major şi să nu fie interzis judecătoresc. în aceste condiţii, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc nu îşi pot exercita dreptul de opţiune succesorală, întrucât sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu (dreptul lor de opţiune fiind exercitat de către reprezentantul legal, potrivit art. 43 NCC). Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă (peste 14 ani) îşi poate exercita personal dreptul de opţiune succesorală, însă cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi, în unele cazuri, cu autorizarea instanţei de tutelă (6. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 627).

9. Minorul căsătorit sau cel emancipat îşi poate exercita personal dreptul de opţiune succesorală, întrucât prin căsătorie minorul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, respectiv în baza prevederilor art. 40 NCC, pentru motive temeinice, minorului i se poate recunoaşte de instanţa de tutelă capacitate deplină de exerciţiu.


10. Sub aspectul formei, în principiu, actul de opţiune succesorală este consensual (nu trebuie să îmbrace o anumită formă, nici măcar ca o cerinţă ad probationem). Ca excepţie, declaraţia de acceptare (supusă înscrierii în registrul naţional notarial) şi de renunţare la moştenire sunt acte autentice (art. 1109, art. 1120 alin. (2) NCC] (6. Boroi, L Stănciulescu, Instituţii, p. 628).

11. Aceste reguli privitoare la acceptare se aplică şi în privinţa renunţării (V. Stoica, Dreptul la moştenire, p. 277-278).

12. Exercitând dreptul de opţiune, succesibilul (fiecare în parte) trebuie să se pronunţe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a moştenirii (a unor bunuri din moştenire) şi renunţarea la rest (nemo pro parte heres) (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 391-392).

13. Indivizibilitatea caracterizează opţiunea succesorală nu numai în cazul moştenitorilor legali, dar, deopotrivă, şi în cazul legatarilor (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 392).

14. Indivizibilitatea opţiunii vizează numai moştenirea; în persoana moştenitorilor (dacă sunt mai mulţi), întrucât opţiunea este individuală, divizarea este posibilă; unii să accepte, iar alţii să renunţe (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 392).

15. Excepţiile de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale sunt: a) moştenitorul legal gratificat prin testament va putea opta diferit cu privire la moştenirea legală şi la legat; cumularea calităţii de moştenitor legal cu aceea de legatar (vocaţie succesorală dublă) conferă posibilitatea opţiunii diferite; b) potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, reconstituirea dreptului de proprietate se face la cerere, depusă de către fostul proprietar sau moştenitorii săi. Dacă moştenitorii fostului proprietar (la fel ca şi proprietarii în viaţă) nu au formulat (sau nu formulează în baza art. 36) cererea prevăzută de lege, nu beneficiază de reconstituirea dreptului de proprietate. înseamnă că, deşi au acceptat (expres, tacit sau forţat) moştenirea lăsată de fostul proprietar al terenului (decedat), prin derogare de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale, pot renunţa - prin abstenţiune - la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului. în privinţa terenului „ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei" (art. 13 alin. (2)), personal sau prin reprezentantul legal ori prin mandatar. Reconstituirea dreptului de proprietate este condiţionată de formularea cererii (şi depunerea actelor doveditoare) în termenul prevăzut de lege şi pentru terenurile agricole şi forestiere solicitate în temeiul Legii nr. 1/2000 (art. 1, art. 24 şi art. 33); c) potrivit Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului (art. 5 alin. (3)), moştenitorii fostului proprietar al imobilului cu destinaţie de locuinţă trecut în proprietatea statului cu titlu sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii de la data depunerii cererii pentru restituirea în natură a locuinţei sau pentru acordarea despăgubirilor. Moştenitorul care nu a depus cerere în termenul prevăzut de lege (art. 14) nu beneficiază de dispoziţiile legii, chiar dacă la decesul fostului proprietar a acceptat moştenirea acestuia. în schimb, succesibilul care la moartea fostului proprietar al locuinţei a renunţat la moştenirea acestuia, devenind o persoană străină de moştenire (art. 696 C. civ. 1864 - art. 1121 alin. (1) NCC, n.n.], nu poate beneficia de dispoziţiile legii, întrucât nu are calitatea de moştenitor, această calitate stabilindu-se „potrivit legii" (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 112/1995), deci în condiţiile dreptului comun. Nefiind îndeplinite condiţiile retractării renunţării la moştenire (art. 701 C. civ. 1864 - art. 1123 NCC, n.n.), renunţătorul nu poate accepta moştenirea; în cazul lui operează principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale. Evident, nici moştenitorul nerezervatar exheredat nu poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege; d) divizibilitatea opţiunii succesorale mai poate rezulta din relativitatea puterii (autorităţii) lucrului judecat. Precizăm în această privinţă că, în principiu, opţiunea succesorală produce efecte absolute, în sensul că alegerea făcută de succesibil poate fi invocată de către el (şi succesorii lui în drepturi) erga omnes şi îi poate fi opusă de oricine are interes. Opţiunea este indivizibilă nu numai în privinţa bunurilor succesorale, dar şi în privinţa persoanelor care o pot invoca sau faţă de care poate fi invocată, deci sub raportul efectelor, al opozabilităţii. Cu toate acestea, dacă alegerea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească, ea va avea efecte relative, numai între părţile din proces. De exemplu, dacă succesibilul a fost urmărit de un creditor al succesiunii şi a fost condamnat în calitate de moştenitor, această calitate va putea fi invocată numai între ei. Tot astfel, în caz de revocare a renunţării sau acceptării moştenirii pentru fraudă ca urmare a intentării acţiunii pauliene de către un creditor; sunt consecinţe ale relativităţii lucrului judecat; e) în cazul intervenirii unui element de extraneitate, condiţiile şi efectele opţiunii succesorale fiind supuse unor legi deosebite (lex patriaeîn ce priveşte bunurile mobile şi lesreisitae în ce priveşte bunurile imobile şi fondul de comerţ), succesibilul - prin derogare de la caracterul indivizibil (unitar) al opţiunii - va putea opta diferit, acceptând o masă de bunuri şi renunţând la alta (art. 66-68 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat -art. 2633-2636 NCC, n.n.) (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 392-397).

16. Nerespectarea condiţiilor de validitate a actului de opţiune succesorală se sancţionează cu: nulitatea relativă (de exemplu, dacă nu s-au respectat condiţiile privind capacitatea) ori cu nulitatea absolută (când nu s-au respectat condiţiile privind forma solemnă, obiectul, cauza etc.) (G. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 628).

17. Actul de opţiune succesorală, ca orice act juridic, este supus nulităţii, iar dacă ar fi vorba de o nulitate relativă, dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării la moştenire se prescrie în termen de 6 luni, calculat, în caz de violenţă, de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri din momentul în care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă (art. 1124 NCC) (6. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 293).

Din toata însiruirea asta de termeni de specialitate nu am înteles daca am dreptul sa renunt la mostenirea dupa Tatal nostru, în favoarea nepotului meu,.

Caracterul principial indivizibil şi cel pur şi simplu al opţiunii succesorale sunt bunuri câştigate în literatura noastră de specialitate.

Indivizibilitatea este dedusă din teoria clasică a patrimoniului, conform căreia o persoană fizică are un singur patrimoniu unitar. Este normal prin urmare ca, la decesul ei, moştenitorii să nu poată opta diferit pentru componentele acestuia. în consecinţă, autorii noştri identifică în mod tradiţional o serie de excepţii de la caracterul indivizibil, printre care şi ipoteza succesorului înzestrat cu vocaţie multiplă. Codul civil din 1864 nu avea un text

Citește mai mult

dedicat problemei. Literatura de specialitate a ultimelor patru decenii o accepta totuşi, invocând o decizie din 1972 a fostului Tribunal Suprem: „Renunţarea la moştenirea legală nu operează şi pentru legatul cu titlu particular. Dreptul legatarului cu titlu particular nu derivă din lege ci din testament, încât beneficiarul unui atare legat nu este obligat să accepte succesiunea în termenele şi cu procedura prevăzute de art. 685 şi urm. C. civ. Autorii au aprobat această jurisprudenţă găsind un temei legal în dispoziţiile art. 752 C. civ.: moştenitorul legal care renunţă la succesiunea legală poate păstra donaţia sau poate cere legatul ce i s-a făcut, în limitele cotităţii disponibile. Textul a fost lecturat în sensul că un moştenitor legal care este concomitent şi gratificat testamentar poate renunţa la vocaţia sa legală şi să vină la succesiune în calitatea de legatar. Noi am considerat eronată această fundamentare, pentru că:

- decizia Tribunalului Suprem de la care s-a pornit nu avea intenţia să fixeze vreo excepţie de la indivizibilitatea principială a opţiunii succesorale. Regăsim acolo doar reflexul unei opinii greşite conform căreia legatarii particulari nu ar fi fost constrânşi să opteze în termenul de şase luni prevăzut de art. 700 alin. 1 C. civ.;

- art. 752 C. civ. era situat în secţiunea din cod intitulată „Despre raporturi”. Autorii în cauză au susţinut nu numai că textul ar întemeia soluţia pe care o analizăm, dar şi că ar include rezultatul unei neatenţii din partea redactorilor din 1864. Concluzia pornea de la faptul că legiuitorul nostru a părăsit în art. 751 C. civ. sistemul francez al raportării legatelor (art. 843 CN - Este vorba de textul din forma de la 1804 a Codului Napoleon. Legea din 24 martie 1898 a modificat art. 843 pentru ca legatele să fie expres prezumate a fi făcute cu dispensă de raport, iar Legea nr. 2006-728 din 23 iunie 2006 i-a amenajat formularea fără a-i afecta substanţa sub aspectul care ne interesează:

„Tout heritier, meme ayant accepte â concurrence de l'actif, venant â une succession, doit rapporter â ses coheritiers tout ce qu'il a reţu du defunt, par donations entre vifs, directement ou indirectement; il ne peut retenir les dons â lui faits par le defunt, â moins qu'ils ne lui aient ete faits expressement hors part successorale.

Les legs faits â un heritier sont reputes faits hors part successorale, â moins que le testateur n'ait exprime la volonte contraire, auquel cas le legataire ne peut reclamer son legs qu'en moins pregnant”) a tradus art. 1001 din Proiectul de cod civil italian al lui Pisanelli, apoi a uitat acest lucru pentru textele următoare. Ca urmare, art. 752, 754, 756 şi 846 C. civ. - preluate mots-a-mots din Codul Napoleon - s-ar referi în mod greşit şi la legate. Nu putem accepta decât parţial concluzia, raliindu-ne soluţiei la care ajunsese acum nouă decenii profesorul Alexandru Cerban:

„în ce priveşte art. 752 C. civ., el reglementează ipoteza când cel chemat la o succesiune renunţă la moştenire; în acest caz, ca şi un străin, renunţătorul este în drept să păstreze donaţia care i-a fost făcută de defunct pe când trăia sau să ceară legatul ce i s-a lăsat până la concurenţa cotităţii disponibile. Există vreo legătură între acest text şi chestiunea de a şti dacă legatele sunt raportabile? Evident că nu, căci oricare ar fi soluţia dată asupra cestei chestiuni, în toate cazurile rămâne exactă şi juridică dispoziţia art. 752 C. civ. Acest lucru este atât de adevărat încât şi în Codul italian găsim art. 1003, care conţine o dispoziţie identică cu art. 752 din codul nostru, deşi art. 1001 admite că numai donaţiile sunt raportabile; pe de altă parte, în codul francez , art. 845 corespunzător textului nostru 752, a rămas neschimbat, deşi art. 843 a fost modificat prin legea de la 24 martie 1898".

Suntem şi noi de părere că decizia Tribunalului Suprem se referea la cu totul altceva, iar art. 752 C. civ. nu era decât un text formal; acesta nu fundamenta alternativa analizată, ci se mulţumea numai la a-i exprima o aplicare.

Putem enunţa deci trei chestiuni despre posibilitatea unui succesibil cu vocaţie multiplă de a se pronunţa diferit cu privire la fiecare aspect al unei succesiuni deschise înainte de 1 octombrie 2011:

a. este o excepţie de la indivizibilitatea actului de opţiune;

b. orientarea practicii judiciare şi a autorilor de specialitate francezi, români şi din Quebec se manifestase în sensul acceptării acestei posibilităţi;

De exemplu:
„[...] Soţia (legatară universală) poate, renunţând la legat, să moştenească întreaga masă succesorală în calitatea ei de succesoare legală" (Trib.jud. Suceava, dec. 839/12.VIII.1980, în RRD 3/1981.60); „prin opţiune, legatarul a renunţat la calitatea de moştenitor testamentar şi a acceptat succesiunea legală [...]” (Trib. jud. Suceava, dec. civ. 736/26.VI.1984, în RRD 12/1984.73); „Persoana care este chemată la moştenire de lege şi, totodată, gratificată printr-un legat particular poate opta, în mod diferit, cu privire la moştenirea legală sau la legat, aceasta fiind una din excepţiile de la regula indivizibiltăţii opţiunii succesorale" (CSJ civ., dec. 698/31.1.2011, în Dr. nr. 4/2002.241-242 şi C. Jud. 2/2002.86-87); „Moştenirea legală, ce constituie regula în dreptul nostru, nu exclude moştenirea testamentară: ele coexistă atunci când există moştenitori rezervatari, aceştia dobândind partea lor din moştenire corespunzătoare rezervei, urmând ca numai pentru ceea ce reprezintă cotitatea disponibilă devoluţiunea succesorală să fie testamentară. Legea conferă moştenitorului legal, gratificat prin testament, dreptul de a opta diferit cu privire la moştenirea legală şi la legat, manifestarea voinţei de a accepta legatul fiind şi ea limitată în timp, prescriptibilă în 6 luni de la deschiderea succesiunii” (C. Ap. Cluj civ., dec. 2700/5.XII.2001, în Ricu, Moştenirea, p. 212 nr. 210). Soluţia se sprijină şi pe un argument de tradiţie juridică: „După principiile admise în Codul Caragea, moştenitorul poate să păstreze moştenirea şi legatul date lui, sau numai pe unul dintr-însele, după cum îi va conveni. Primirea legatului nu implică eo ipso renunţarea la moştenire" (C. Ap. Galaţi I, dec. 144/1886, în Dr. 1887.614).

V. şi Terre, Lequette, p. 539. „Dacă compunerea succesiunii defunctului este de natură a da loc la deschiderea unui drept de reîntoarcere legală în folosul adoptatorului donator (art. 316-317 C. civ., abrogate în 1954 - n.ns.), acesta va putea refuza succesiunea anormală, acceptând însă pe cea de drept comun sau viceversa. Se poate spune că în această ipoteză există două succesiuni, în privinţa cărora succesibilul poate lua hotărâri independente. însă, acceptările respective sunt indivizibile” (RBB, p. 295 nr. 719). Soluţia este acceptată şi în Quebec, ca o atenuare a principiului indivizibilităţii opţiunii, deşi dreptul de retur a fost de asemenea abrogat de noul lor cod civil în 1994, (Briere, Successions, p. 83-84 nr. 138). Doctrina a mers chiar mai departe, acceptând să vadă în art. 736 CCQ un text care lasă să se înţeleagă existenţa cumulului de vocaţii succesorale şi posibilitatea de a exercita opţiuni distincte când un legatar cu titlu universal este concomitent şi moştenitor legal: „Les biens que le testateur laisse sans en avoir dispose, ou â l'egard desquelles les dispositions sont privees d'effet, demeurent dans sa succession ab intestat et sont devolus suivant les regles relatives â la devolution legale des successions”.

c. îşi putea găsi la nevoie fundamentarea nu în art. 752 C. civ., ci în prevederile art. 650 C. civ.: „Succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voinţa omului, prin testament". Un act de opţiune vizează o succesiune, iar art. 650 C. civ. indica două feluri de succesiuni: legală şi testamentară, fiecare deschizând posibilitatea unei opţiuni independente. „Această dualitate a modurilor de transmisiune este prevăzută de art. 650, după care succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voinţa omului, prin testament’.” (RBB, p. 218 nr. 500)
Ceea ce nu constrânge în practică pe succesibili să menţioneze expres în fiecare caz vocaţia pe care o vizează prin opţiune; eventuala distincţie între temeiuri este cea care trebuie să apară expres: „împrejurarea că nu s-a menţionat expres în conţinutul procurii prin care s-a acceptat succesiunea defunctului, că este avută în vedere atât moştenirea legală, cât şi cea testamentară, nu are nicio relevanţă, câtă vreme din cuprinsul înscrisului nu rezultă că s-ar fi dorit renunţarea la beneficiul legatului şi deci, la calitatea de moştenitor testamentar. De aceea, însuşindu-şi calitatea de erede, soţia supravieţuitoare poate opta între moştenirea legală şi cea testamentară, legatul universal dându-i posibilitatea să culeagă întreaga succesiune, în condiţiile în care mai există un moştenitor legal nerezervatar" (C. Ap. Bucureşti IV civ., dec. 451/1999 în Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999, p. 151-153).