Art. 2569 Noul cod civil Determinarea şi proba cetăţeniei Împlinirea prescripţiei

JURISPRUDENŢĂ

1. Potrivit unei jurisprudenţe constante, normele privind egalitatea de tratament între cetăţeni şi cei care nu au calitatea de cetăţeni interzic nu numai discriminările evidente întemeiate pe cetăţenie sau, în ceea ce priveşte societăţile, pe sediu, ci şi orice forme disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferenţiere, conduc, în fapt, la acelaşi rezultat. în primul rând, în măsura în care o reglementare a unui stat membru impune existenţa unei reşedinţe sau a unui sediu social în acelaşi stat membru în vederea organizării în acest stat a unor zboruri

Citește mai mult

comerciale cu balonul, ea stabileşte un criteriu de diferenţiere întemeiat, în ceea ce priveşte persoanele fizice, pe locul de reşedinţă şi, în ce priveşte societăţile, pe locul unde se află sediul social. Pe de o parte, referitor la criteriul de diferenţiere întemeiat pe reşedinţă, acesta conduce la acelaşi rezultat ca o discriminare bazată pe cetăţenie sau naţionalitate, întrucât, în măsura în care nerezidenţii sunt cel mai adesea străini, acţionează în principal în detrimentul resortisanţilor altor state membre. O asemenea diferenţă de tratament este justificată numai în cazul în care aceasta se întemeiază pe motive obiective, independente de cetăţenia sau naţionalitatea persoanelor în cauză, şi este proporţională cu obiectivul urmărit în mod legitim de legislaţia naţională. Pe de altă parte, referitor la criteriul de diferenţiere întemeiat pe locul unde se află sediul social, în principiu, acesta constituie o discriminare pe motiv de naţionalitate. în al doilea rând, o reglementare a unui stat membru obligă o persoană cu reşedinţa sau cu sediul în alt stat membru, care deţine în acest al doilea stat membru o licenţă pentru organizarea de zboruri comerciale cu balonul, să obţină în primul stat membru o nouă licenţă, fără să se ia în considerare în mod corespunzător faptul că, în esenţă, condiţiile de acordare sunt aceleaşi cu cele ale licenţei care i-a fost deja acordată în al doilea stat membru. Aceasta fiind situaţia, o asemenea reglementare instituie un criteriu de diferenţiere care conduce la acelaşi rezultat ca un criteriu întemeiat pe cetăţenie sau naţionalitate. Astfel, prin faptul că refuză să ia în considerare licenţa acordată în al doilea stat membru, o asemenea reglementare impune persoanei interesate, în cazul în care aceasta doreşte să organizeze zboruri comerciale cu balonul pe teritoriul primului stat membru, obligaţia de a efectua a doua oară toate demersurile necesare pentru obţinerea unei licenţe. Or, obligaţia impusă de acest stat priveşte, în practică, mai ales resortisanţi ai altor state membre sau societăţi cu sediul în alte state membre (C.J.U.E., Hot. din 25.01.2011, Michael Neukirchinger/Bezirkshauptmannschaft Grieskirchen, C-382/08, JOC80, 12.3.2011).

2. Principiul nediscriminării, fie că se întemeiază pe art. 12 CE, fie pe art. 39 CE sau 43 CE, impune ca situaţii comparabile să nu fie tratate în mod diferit şi ca situaţii diferite să nu fie tratate în acelaşi mod. Un astfel de tratament nu ar putea fi justificat decât dacă s-ar întemeia pe consideraţii obiective, independente de cetăţenia persoanelor vizate şi proporţionale cu obiectivul legitim urmărit. Ansamblul dispoziţiilor tratatului referitoare la libera circulaţie a persoanelor urmăreşte facilitarea exercitării de activităţi profesionale de orice natură de către resortisanţii Uniunii pe întreg teritoriul acesteia şi se opune măsurilor care i-ar putea defavoriza atunci când doresc să exercite o activitate economică pe teritoriul unui alt stat membru. Astfel, prin scutirea de impozitul pe transferul bunurilor imobile numai a persoanelor cu reşedinţa permanentă pe teritoriul naţional, în timp ce nerezidenţii care au intenţia de a se stabili pe acest teritoriu în viitor nu sunt scutiţi de acest impozit, şi prin scutirea de acelaşi impozit, în anumite condiţii, numai a resortisanţilor greci sau a persoanelor de origine greacă la achiziţionarea unei prime locuinţe pe teritoriul naţional, Republica Elenă nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin potrivit art. 12 CE, 18 CE, 39 CE şi 43 CE, precum şi potrivit art. 4, 28 şi 31 din Acordul privind Spaţiul Economic European din 2 mai 1992 (C.J.U.E., Hot. din 20.01.2011, Comisia Europeană/ Republica Elenă, C-155/09, JOC80,12.3.2011).

3. în cazul în care un resortisant al unui stat terţ are reşedinţa în mod legal într-un stat membru al Uniunii Europene şi lucrează în Elveţia, acest resortisant nu este supus, în statul membru de reşedinţă, aplicării Regulamentului (CE) nr. 859/2003 al Consiliului din 14 mai 2003, de extindere a dispoziţiilor Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 şi Regulamentului nr. 574/72, la resortisanţii unor ţări terţe care nu fac obiectul dispoziţiilor respective exclusiv pe motive de cetăţenie, în măsura în care Regulamentul nr. 859/2003 nu figurează printre actele comunitare menţionate în secţiunea A a anexei II la Acordul dintre Comunitatea Europeană şi statele membre ale acesteia, pe de o parte, şi Confederaţia Elveţiană, pe de altă parte, privind libera circulaţie a persoanelor, semnat la Luxemburg la 21.06.1999, pe care părţile la acest acord se angajează să le aplice (C.J.U.E., Hot. din 18.11.2010, Alketa Xhymshiti/Bundesagentur fur Arbeit - Familienkasse Lorrach, C-247/09, JO C13,15.1.2011).

4. Dreptul Uniunii, în special art. 17 CE, nu se opune ca un stat membru să retragă unui cetăţean al Uniunii Europene cetăţenia acestui stat membru dobândită prin naturalizare, atunci când aceasta a fost obţinută în mod fraudulos, cu condiţia ca această decizie de retragere să respecte principiul proporţionalităţii. Concluzia este conformă principiului de drept internaţional potrivit căruia nimeni nu poate fi privat de cetăţenia sa în mod arbitrar, acest principiu fiind reluat la art. 15 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la art. 4 lit. c) din Convenţia europeană asupra cetăţeniei. Astfel, atunci când un stat privează o persoană de cetăţenia sa în considerarea comportamentului fraudulos al acesteia, stabilit în mod legal, o astfel de privare nu poate fi considerată un act arbitrar (C.J.U.E., Hot. din 02.03.2010, Janko Rottman/Freistaot Bayern, C-135/08, JO C113,1.5.2010).