Art. 2570 Noul cod civil Determinarea şi proba reşedinţei obişnuite Împlinirea prescripţiei
| Comentarii |
|
Împlinirea prescripţiei
Art. 2570
Determinarea şi proba reşedinţei obişnuite
(1) În sensul prezentei cărţi, reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care persoana îşi are locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare. Reşedinţa obişnuită a unei persoane fizice acţionând în exerciţiul activităţii sale profesionale este locul unde această persoană are stabilimentul său principal.
(2) Pentru determinarea locuinţei principale vor fi avute în vedere acele circumstanţe personale şi profesionale care indică legături durabile cu statul respectiv sau intenţia de a stabili asemenea legături.
(3) Reşedinţa obişnuită a persoanei juridice este în statul în care aceasta îşi are stabilimentul principal.
(4) Stabilimentul principal al unei persoane juridice este locul unde aceasta şi-a stabilit administraţia centrală.
(5) Dovada reşedinţei obişnuite se poate face cu orice mijloace de probă.
| ← Art. 2569 Noul cod civil Determinarea şi proba cetăţeniei... | Art. 2571 Noul cod civil Naţionalitatea persoanei juridice... → |
|---|
► art. 2 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 862/2007 privind statisticile comunitare din domeniul migraţiei şi protecţiei internaţionale şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 311/76 al Consiliului privind elaborarea de statistici cu privire la lucrătorii străini (JO nr. L 199, 31.7.2007, p. 23-29);
► anexa la Regulamentul (CE) nr. 1201/2009 al Comisiei din 30.11.2009 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 763/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului privind recensământul populaţiei şi al locuinţelor în ceea ce priveşte specificaţiile tehnice
Citește mai mult
pentru tematici şi pentru defalcarea lor (JO nr. L 329 din 15.12.2009, p. 29-68);► Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi in materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO nr. L 338, 23.12.2003, p. 1-29).
1. Reşedinţa obişnuită este definită ca fiind locul în care o persoană îşi petrece în mod normal perioada zilnică de odihnă, fără a ţine seama de absenţele temporare pentru re-creere, vacanţe, vizite la prieteni şi rude, afaceri, tratamente medicale sau pelerinaj religios, sau, în absenţa informaţiilor, locul de reşedinţă legal sau înregistrat [art. 2 alin. (1) lit. (a) din Regulamentul (CE) nr. 862/2007).
2. Privitor la societăţi în sensul art. 48 CE, sediul acestora serveşte la determinarea legăturii acestora cu ordinea juridică a unui stat membru, asemenea cetăţeniei pentru persoanele fizice (Concluziile Av. Gen. Bot din 03.07.2007, Staatssecretaris van Financien/ Orange European Smallcap Fund NV, C-194/06, Culegere 2008).
3. Reşedinţa obişnuită a unui copil, potrivit art. 8 alin. (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2116/2004 al Consiliului din 02.12.2004, segăseşteîn locul în care se află centrul vieţii copilului, având în vedere ansamblul împrejurărilor de fapt relevante, în special durata şi regularitatea reşedinţei, precum şi integrarea sa familială şi socială. Doar în cazul în care nu poate fi stabilită nicio reşedinţă obişnuită în sensul citat anterior şi nu poate fi determinată nicio competenţă în temeiul art. 12, sunt competente instanţele judecătoreşti din statul membru în care este prezent copilul, în temeiul art. 13 alin. (1) (Concluziile Av. Gen. Kokottdin 29.01.2009, C-523/07, Culegere 2009).
4. JURISPRUDENŢĂ.Articolul 28 alin. (3) lit. (a) din Directiva 2004/38/CE trebuie interpretat în sensul că, pentru a stabili dacă un cetăţean al Uniunii a avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori deciziei de expulzare, criteriu decisiv pentru acordarea protecţiei sporite pe care această dispoziţie o conferă, trebuie să se ţină seama de toate aspectele relevante în fiecare caz, în special de durata fiecăreia dintre absenţele persoanei în cauză din statul membru gazdă, de durata cumulată şi de frecvenţa acestor absenţe, precum şi de motivele care au determinat persoana în cauză să părăsească acest stat membru şi care sunt de natură să indice dacă aceste absenţe implică sau nu implică deplasarea către un alt stat a centrului intereselor sale personale, familiale sau profesionale (C.J.U.E., Hot. din 23.11.2010, Land Baden-Wurttemberg/Panagiotis Tsakouridis, C-145/09, JOC30, 29.1.2011).
5. JURISPRUDENȚĂ. Noţiunea „reşedinţă obişnuită", astfel cum aceasta reiese din art. 8 şi 10 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, trebuie interpretată în sensul că respectiva reşedinţă corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social şi familial. în acest scop, atunci când în litigiu se află situaţia unui copil de vârstă mică ce locuieşte de numai câteva zile cu mama sa într-un stat membru, altul decât cel în care are reşedinţa obişnuită, în care a fost deplasat, trebuie să fie luate în considerare mai ales, pe de o parte, durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul acestui stat membru şi ale mutării mamei în statul respectiv şi, pe de altă parte, dată fiind în special vârsta copilului, originile geografice şi familiale ale mamei, precum şi raporturile familiale şi sociale pe care aceasta şi copilul le au în acelaşi stat membru. Este de competenţa instanţei naţionale să determine reşedinţa obişnuită a copilului, ţinând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte. în ipoteza în care aplicarea criteriilor sus-menţionate ar conduce, în cauza principală, la concluzia că reşedinţa obişnuită a copilului nu poate fi stabilită, determinarea instanţei competente ar trebui efectuată pe baza criteriului „prezenţei copilului", în sensul art. 13 din regulament (C.J.U.E., Hot. din 22.12.2010, Barbara Mercredi/Richard Chaffe, C-497/10 PPU, JOC55,19.2.2011).
6. JURISPRUDENȚĂ. în caz de schimbare a reşedinţei obişnuite a copilului într-un alt stat contractant, sunt competente autorităţile din statul noii reşedinţe obişnuite. Determinarea legii aplicabile se face prin raportare la momentul apariţiei situaţiei juridice din care decurge necesitatea determinării legii aplicabile (I.C.C.J., s. civ. şi propr. int., dec. nr. 6288/2007).
Pentru stabilirea reşedinţei obişnuite în dreptul internaţional privat se va face aplicarea dispoziţiilor prezentului articol, pe când, în
Citește mai mult
raporturile fără elemente de extraneitate, atât domiciliul, cât şi reşedinţa vor fi stabilite prin aplicarea art. 86 NCC. Distincţiile subzistă şi în materie probatorie, deoarece dovada domiciliului şi a reşedinţei se face în temeiul art. 91 NCC numai cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, pe când, în dreptul internaţional privat, proba reşedinţei se poate face prin orice mijloc, chiar dacă nu s-au efectuat formalităţile de înregistrare în actele de identitate.