Art. 2574 Noul cod civil Declararea judecătorească a morţii Persoana fizică Persoane

Reglementarea anterioară: Legea nr. 105/1992: „Art. 16. Condiţiile, efectele şi anularea unei hotărâri prin care se constată moartea prezumată, absenţa sau dispariţia, precum şi prezumţiile de supravieţuire sau de moarte sunt cârmuite de ultima lege naţională a persoanei dispărute. Dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea română".

Legislaţie conexă: 30-43 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (M. Of. nr. 32/1954) privitoare la cererile de punere sub interdicţie, de declarare

Citește mai mult

a dispariţiei şi de declarare a morţii unei persoane, încă în vigoare până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă.

1. Declararea judecătorească a morţii, în reglementarea anterioară, era precedată de declararea judecătorească a dispariţiei, potrivit Decretului nr. 32/1954.

2. în noua reglementare, respectiv art. 49-53 NCC, nu se mai prevede obligativitatea declarării dispariţiei distinct de procedura declarării pe cale judecătorească a morţii, ci chiar în această procedură urmează a se îndeplini condiţiile privind dovada dispariţiei şi a datei decesului, procedură care, din punct de vedere al dreptului internaţional aplicabil, este supusă ultimei legi naţionale a persoanei, iar în situaţia în care aceasta nu poate fi stabilită, este supusă legii române.

3. JURISPRUDENŢĂ. Ultimul domiciliu al dispărutului fiind în România, competenţa jurisdicţională a soluţionării cauzei aparţine instanţei române, conform art. 149 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 105/1992. în privinţa normelor de drept material pe care instanţa română era chemată să le aplice, potrivit art. 11 din Legea nr. 105/1992 (art. 2572 NCC, n.n.), starea şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională. Dispoziţiile constituţionale la acel moment, respectiv cele cuprinse în Constituţia din 1923 (în vigoare, ca urmare a reactivării sale), interziceau dobândirea de imobile rurale (terenuri) de către străini, acest drept fiindu-le recunoscut numai „românilor şi celor naturalizaţi români". încheierea contractului de vânzare-cumpărare în aceste condiţii creează prezumţia că, prin naturalizare, autorul reclamanţilor ar fi devenit cetăţean român. Există însă incertitudini cu privire la cetăţenia dispărutului, care putea fi iraniană, dată fiind existenţa unui paşaport eliberat de Imperiul Iranului, dar şi română, având în vedere actele de identitate eliberate de autorităţile române; astfel, aplicarea legii române ca lege naţională este atrasă de prevederile art. 16 teza ultimă din Legea nr. 105/1992 [art. 2574 NCC, n.n.) - dacă legea naţională nu poate fi identificată, se aplică legea română. Aceeaşi lege ar fi fost, de altfel, aplicabilă şi în ipoteza în care dispărutul ar fi avut dublă cetăţenie, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 105/1992 [art. 2568 NCC, n.n.), ca şi în situaţia în care ar fi fost apatrid - art. 12 alin. (4), în acest din urmă caz, elementul de legătură cu legea română fiind atras de ultimul domiciliu al dispărutului (aflat în Bucureşti). Potrivit art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 [art. 50 NCC, n.n.), este permisă declararea morţii fără a fi precedată de declararea dispariţiei, atunci când aceasta din urmă a avut loc „în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare" (C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 153/2009, in Jurindex). Notă. Articolul 12 şi art. 16 din Legea nr. 105/1992 au fost abrogate prin art. 230 din Legea nr. 71/2011, însă art. 2574 NCC reglementează în acelaşi mod declararea judecătorească a morţii, stabilind că declararea morţii, stabilirea decesului şi a datei prezumate a morţii, precum şi prezumţia că cel dispărut este în viaţă sunt cârmuite de ultima lege naţională a persoanei dispărute. Dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea română.