Art. 662 Noul cod civil Obligaţia de construire a despărţiturilor comune Coproprietatea forţată Proprietatea comună

Buna ziua

As dori sa stiu daca vecinului, care a cumparat proprietatea de langa mine ,pot sa-i cer jumatate din valoarea gardului,pe care l-am construit singur.Mentionez ca aceasta valoare este destul de insemnata( cca.4000 euro)
Multumesc

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 600. Fiecare poate în oraşe şi suburbii a îndatora pe vecinul său, a contribui la clădirea şi repararea îngrădirii ce desparte casele, curţile şi grădinile lor; înălţimea îngrădirii se va hotărî după regulamentele particulare, sau după obiceiul obştesc şi în lipsă de regulamente şi de obicei, înălţimea zidului va fi de cel puţin doi metri, socotindu-se şi coama".

1. Dreptul de proprietate privată se exercită în limitele stabilite de lege, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie şi art. 556 NCC. Vechea clasificare operată de Codul civil din 1864

Citește mai mult

a fost criticată de autori, arătându-se că servituţile naturale (care se nasc din situaţia naturală a locurilor, de exemplu, servitutea de grăniţuire şi servitutea de îngrădire) şi cele legale (adică cele stabilite de lege, pentru considerente de asigurare a posibilităţii de utilizare a unor fonduri sau în interesul comun al proprietarilor fondurilor învecinate, de exemplu, servitutea privitoare la despărţiturile comune) nu sunt servituţi propriu-zise, ci numai servituţile stabilite prin fapta omului sunt veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Servituţile denumite de Codul civil din 1864 drept servituţi naturale şi legale erau în realitate obligaţii fireşti, ce se impun proprietarilor unor imobile ca reguli aplicabile raporturilor de vecinătate, sarcini ce se impun ca o limitare a exerciţiului atributelor dreptului de proprietate (C. Bîrsan p. 280-285).

2. Noul Cod civil nu mai include grăniţuirea şi îngrădirea în materia servituţilor, ci la dispoziţiile generale ale proprietăţii, grăniţuirea fiind reglementată ca o obligaţie ce revine proprietarilor terenurilor învecinate de a contribui la reconstituirea hotarului şi la fixarea semnelor de hotar (art. 560), iar îngrădirea ca fiind dreptul oricărui proprietar de a-şi îngrădi proprietatea (art. 561).

3. Grăniţuirea este o operaţie ce constă în fixarea prin semne externe şi văzute a limitei ce deosebeşte două fonduri limitrofe, pentru a împiedica încălcările sau împresurările reciproce dintre vecini. Grăniţuirea este legată de conservarea proprietăţii (D. Alexandresco, Explicaţiunea, tom lll, partea I, p. 664).

4. în dispoziţiile generale referitoare la conţinutul dreptului de proprietate, la art. 561 NCC este definit şi dreptul de îngrădire (fostul art. 585 C. civ. 1864), ca fiind dreptul oricărui proprietar de a-şi îngrădi proprietatea sa, iar prin dispoziţiile art. 662 NCC este reglementată obligaţia reciprocă a proprietarilor vecini de a contribui la construirea despărţiturilor comune.

5. Principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a se împrejmui cunoaşte o excepţie, în virtutea căreia fiecare locuitor poate să silească într-un interes comun pe vecinul său a contribui, pentru partea sa, la clădirea şi repararea îngrăditurii, adică a zidului ce desparte casele, curţile şi clădirile lor. Articolul 600 (C. civ. 1864 - n.n.) conferă fiecărui proprietar dreptul de a obliga pe vecinul său a contribui la clădirea şi repararea îngrăditurii ce desparte fondurile respective. Articolul 585 conferă proprietarului un drept, pe când art. 600 îi impune o obligaţie (D. Alexandresco, Explicaţiunea, tom lll, partea I, p. 667-680).

6. După cum facultatea de a se îngrădi este imprescriptibilă, tot astfel şi dreptul de a invoca art. 600 (art. 662 NCC - n.n.) poate fi opus oricând, şi un vecin n-ar putea să refuze de a contribui la cheltuiala zidului comun, sub cuvânt că de mai bine de 30 de ani casa, curtea sau grădina lui şi acele ale vecinului n-ar fi fost îngrădite (D. Alexandresco, Explicaţiunea, tom lll, partea I, p. 681).

7. înălţimea zidului se va hotărî după regulamentele particulare, adică: învoielile dintre părţi, iar în lipsă de asemenea învoieli şi de obiceiuri locale, înălţimea zidului va fi cel puţin de 2 metri, socotindu-se şi coama. Nimic n-ar împiedica însă pe părţi ca zidul să fie mai mic sau chiar mai mare decât prescrie legea, de unde rezultă că dispoziţia art. 600 (C. civ. 1864 - n.n.) nu este de ordine publică, ci se întemeiază numai pe interesul privat al vecinilor (D. Alexandresco, Explicaţiunea, tom lll, partea I, p. 683).

8. Coama este acoperământul sau streaşina, care formează deasupra zidului, de o parte sau de amândouă, un plan înclinat pentru scurgerea apei (D. Alexandresco, Explicaţiunea, tom III, partea I, p. 683, nota de subsol 3).