Art. 916 Noul cod civil Noţiune Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Dispoziţii generale
Art. 916
Noţiune
(1) Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar.
(2) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică, în mod corespunzător, şi în privinţa posesorului care se comportă ca un titular al altui drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie.
| ← Art. 915 Noul cod civil Răspunderea pentru ţinerea... | Art. 917 Noul cod civil Exercitarea posesiei Dispoziţii generale → |
|---|
1. Plata taxelor şi impozitelor reprezintă doar una dintre manifestările elementului intenţional al posesiei, iar neefectuarea acestei operaţiuni nu presupune neapărat faptul că stăpânirea bunului imobil s-a realizat cu titlu precar (C.A. Ploieşti, s. civ., min. şi fam., dec. nr. 720/2008, în A. Pena, E. Dragomir, Uzucapiunea - aspecte teoretice şi jurisprudenţă, Ed. Nomina Lex, Bucureşti, 2009, p. 37).
2. Din momentul în care posesorul încetează să mai plătească impozitele către stat, acesta încetează să exercite o posesie (sub cele două elemente), în contradictoriu cu adversarul
Citește mai mult
său -unitatea administrativ-teritorială -, devenind echivoc animus, şi anume intenţia de a dobândi un drept de proprietate asupra bunului (C.A. Constanţa, dec. civ. nr. 168/2002, în A. Pena, E. Dragomir p. 61).3. Plata unor taxe municipale reprezintă un act de posesie, dar care nu are, prin el însuşi, prevalenţă în raport cu alte acte de posesie. Se impune ca aprecierea actelor de posesie să se realizeze în raport de ansamblul probelor administrate (McCoy-Orr c. Hodgins, C.A., 29.06.2001, SOQUIJ AZ-50098290, J.E. 2001-1331, în J.L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Quebec annote, tome 1,14' ed., Wilson & Lafleur Ltee, Montreal, 2011, p. 1137).
4. Plata unor taxe municipale tinde să stabilească existenţa unui animus domini, dar nu constituie în sine un act de posesie (Doyon et. Breton, C.S., 26.03.1987, SOQUIJ AZ-87023020, 1987, R.D.I. 279, înJ.L. Baudouin, Y. Renaud p. 1137).
5. Faptul că reclamantul a împrejmuit în anul 1996 o suprafaţă de teren învecinată cu cea atribuită pentru edificarea locuinţei în anul 1957 duce la concluzia că posesiei exercitate în prezent pentru terenul în litigiu i-a lipsit elementul corpus, cel puţin până în anul 1996, situaţie în care termenul de 30 de ani necesar dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune nu este împlinit (C.A. Constanţa, s. civ., min. şi fam., mun. şi asig. soc., dec. nr. 342/2008, în A. Pena, E. Dragomir p. 40).
Legislaţie conexă:
► art. 919 alin. (1), art. 921, art. 922 NCC;
► art. 2255 (fost art. 2228) C. civ. fr.
1. în vechiul Cod civil, posesia - ca stare de fapt - a fost reglementată printr-o serie de dispoziţii normative cu caracter general. Astfel, deşi despre această instituţie se făcea referire în Titlul XX („Despre prescripţie"). Capitolul II („Despre posesiunea
Citește mai mult
cerută pentru a prescrie"), art. 1846-1862, termenii de „posesie" sau „posesor" fiind utilizaţi şi în alte texte din cod (de exemplu, art. 485, art. 486, art. 487, art. 972, art. 1909, art. 1910), posesiei nu i-a fost consacrat un capitol special. După cum arăta un autor (V. Stoica), „a fost construită o teorie generală a posesiei de fapt. Această teorie a fost elaborată tocmai pe baza caracterului general al textelor din vechiul Cod civil, indiferent de materia în care au fost integrate. Altfel spus, nu a fost nevoie de un efort de generalizare plecând de la cazuri particulare, printr-un procedeu inductiv, întrucât textele conţin reglementări cu caracter general". Prin noul Cod civil, instituţia posesiei ca stare de fapt (distinct de noţiunea de posesie ca element de drept, ca atribut care intră în conţinutul juridic al fiecărui drept real principal) se bucură de o reglementare printr-un titlu special (Titlul VIII - „Posesia", din Cartea a lll-a „Despre bunuri"), structurat în patru capitole, ce conţin 37 de articole (art. 916-952), în cuprinsul cărora sunt analizate, pe rând, prevederile cu caracter general incidente în materia posesiei, viciile posesiei, efectele acesteia şi acţiunile posesorii. De remarcat, în privinţa acestora din urmă, că, din perspectiva reglementării unitare a instituţiei posesiei-stare de fapt într-un titlu distinct, special, sediul materiei vizând problematica apărării posesiei prin acţiunile posesorii se găseşte acum - pentru prima dată de la adoptarea Codului napoleonian şi până în prezent - în Codul civil, iar nu în Codul de procedură civilă (ori în alte acte normative speciale - exempli gratia, Legea judecătoriilor de ocol din 1907, Legea judecătoriilor de pace din 1896 ori Codul de procedură civilă din 1865).2. Prin definirea posesiei în cuprinsul art. 916 NCC ca reprezentând „exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun", s-a dat curs propunerilor de lege ferenda privind înlăturarea inadvertenţei din vechea definiţie legală din art. 1846 alin. (2), determinată de expresia „deţinerea unui lucru" care trimitea la ideea de detenţie precară, lucru inexact, eronat. în acelaşi timp, se pune capăt controverselor generate de sintagma „folosirea de un drept" (în vechea definiţie), de natură a genera anumite confuzii. Mai departe, utilizarea de către legiuitor în definirea noţiunii de posesor a expresiei „se comportă ca un proprietar" trimite la ideea de existenţă (prezumată) a elementului animus, ca element al posesiei; se răspunde astfel numeroaselor critici din doctrină, vechea formulare („deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept") putând conduce la concluzia că este avut în vedere doar elementul corpus al posesiei, fără să se facă referiri şi la elementul psihologic, intenţional, animus, constând în intenţia posesorului de o se comporta ca proprietar sau titular al unui alt drept real.
3. Prin precizarea adusă în cuprinsul alin. (2) al art. 916 NCC se arată în mod expres că domeniul de aplicare al posesiei se circumscrie tuturor drepturilor reale (cu excepţia drepturilor reale de garanţie). Rezultă astfel că obiect al posesiei îl pot constitui doar drepturile reale, atât cele mobiliare, cât şi cele imobiliare, fără ca legea să distingă, astfel încât, prin raportare la art. 937 alin. (1) NCC, posesia utilă asupra bunurilor mobile îndeplineşte - dacă sunt întrunite anumite condiţii - o funcţie achizitivă de proprietate, însă numai în privinţa bunurilor corporale (prin derogare de la această regulă admiţându-se, pentru raţiuni ce vor fi analizate la momentul respectiv, prin art. 940 NCC, aplicarea regulilor posesiei utile în privinţa unei singure categorii de bunuri incorporale - titlurile la purtător).
4. Din formularea art. 916 alin. (1) NCC („Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor (...) asupra unui bun (...)" - s.n.] se poate concluziona, în concordanţă de altfel cu precizările aduse în doctrină, că posesia utilă poate fi exercitată doar asupra unor bunuri individual determinate, iar nu şi asupra unor universalităţi de bunuri.
5. Posesia este o situaţie de fapt care consistă în a exercita asupra unui lucru corporal o putere şi o stăpânire materială manifestată prin acte de păstrare, conservare, uz, folosinţă sau transformare, cu voinţa şi intenţia de a se comporta ca titular al dreptului real a cărui prerogativă juridică o constituie, putând da naştere la dreptul de protecţie prevăzut de lege sau să conducă la dobândire proprietăţii asupra lucrului prin prescripţie achizitivă în condiţiile legii (D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986, nr. 10, p. 24).
6. Posesia este o stare de fapt generatoare de efecte juridice, care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi, ca proprietar sau titular al altui drept real (L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 192).
7. Posesia este puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual determinat, care se află sau care poate intra în circuitul civil, putere care reuneşte un element psihologic (animus) şi un element material (corpus) şi apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, bucurându-se de protecţie juridică şi producând anumite efecte juridice (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, voi. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, nr. 64, p. 159).
8. Posesia este stăpânirea de fapt a unui lucru, care, din punctul de vedere al comportării posesorului, apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept real (C. Stâtescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970).
9. Noţiunea de posesie are două accepţii, ca stare de fapt şi ca element juridic, ca atribut care intră, într-o formă specifică, în conţinutul juridic al fiecărui drept real principal. De multe ori, aceste două accepţii sunt confundate, întrucât se face abstracţie de contextul în care ele sunt utilizate sau, mai grav, se face abstracţie de diferenţa dintre ele (V. Stoica voi. I, nr. 48, p. 141).
10. Posesia este o stare de fapt ce constă în detenţia unui lucru în mod exclusiv, îndeplinind asupra lui acte materiale de folosinţă, sub nume de proprietar (M. Planiol,
6. Ripert, Trăite elementaire de droit civil, Tome I. Principes generaux. Les Personnes. La familie - Les Incapables. Les Biens, IV ed., L.G.D.J., Paris, 1928, nr. 143).
11. Posesia este faptul ce constă în exercitarea - personal ori prin intermediul altuia -a prerogativelor dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra unui bun, cu voinţa şi intenţia de a se comporta ca titular al dreptului respectiv (T. Dârjan, Uzucapiunea sau prescripţia ochizitivă, Ed. Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2010, p. 74).
12. Trebuie să distingem între posesia ca stare de fapt şi posesia ca prerogativă care intră în conţinutul juridic al fiecărui drept real principal. în această ultimă accepţie, posesia este un element de drept, iar nu un fapt (V. Stoica voi. I, nr. 54, p. 147).
13. Posesia este avanpostul proprietăţii (Rudolfvon Ihering, apud T. Dârjan p. 78).
14. Posesia este raportul de fapt între un lucru şi o persoană, prin care acea persoană poate face asupra lucrului acte materiale de folosinţă şi de transformare, cu intenţia de a supune lucrul la exerciţiul dreptului real, căruia aceste acte îi corespund în mod normal (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu, Tratat de drept civil român, voi. I, Ed. AII, Bucureşti, 1997, nr. 1730, p. 578).
15. în realitate, posesia ca stare de fapt nu poate fi asimilată unui drept şi nici nu trebuie să fie confundată cu efectele ei juridice. Este adevărat că posesia poate fi apărată prin acţiunile posesorii. Nu întotdeauna însă acţiunea civilă este condiţionată de existenţa unui drept. Un interes legitim, născut şi actual, poate fi protejat printr-o acţiune civilă. Acţiunile posesorii nu apără un aşa-numit drept al posesiei sau efectele juridice ale posesiei, care sunt distincte de posesia ca stare de fapt, ci interesul legitim, născut şi actual al posesorului de a reintra în stăpânirea bunului sau de a-şi conserva posesia (V. Stoica voi. I, nr. 55, p. 148-149).
16. Posesia este un raport de fapt între persoană şi lucru; existenţa ei este independentă de existenţa unui drept al posesorului de a exercita o putere asupra lucrului. Este adevărat că în practică, de cele mai multe ori, posesorul lucrului este în acelaşi timp titularul dreptului care justifică puterea sa; astfel, în majoritatea cazurilor, acel ce dispune de un lucru ca posesor este adevăratul proprietar; acela ce exercită o putere materială de uzufruct sau de servitute este însuşi titularul dreptului de uzufruct sau de servitute. Acesta şi este unul dintre motivele pentru care legea ocroteşte posesia: în majoritatea cazurilor, a ocroti posesia înseamnă a ocroti dreptul care se manifestă prin actele de posesie. Totuşi, se poate întâmpla ca posesorul să nu fie adevăratul titular al dreptului real şi să exercite posesia fără a avea un drept prealabil din care, în mod normal, ar decurge puterea sa. Astfel, un lucru poate să fie posedat de altul decât de adevăratul său proprietar; un uzufruct sau o servitute pot fi exercitate de altul decât de titularul lor adevărat. Posesia poate fi deci exercitată de un uzurpator. Or, posesorul este protejat de lege în ambele cazuri. Faptul posesiei produce în favoarea posesorului efecte juridice, fie că posesia este conformă dreptului şi constituie exerciţiul unui drept, posesorul fiind titularul real al dreptului ce pretinde să exercite, fie că posesia este contrară dreptului, adică o simplă aparenţă în spatele căreia nu există niciun drept prealabil, posesorul nefiind titularul unui drept şi exercitând astfel un drept ce nu îi aparţine. Legea protejează deci posesia în calitatea ei de simplu fapt material, fără a se preocupa de realitatea dreptului, pe care posesorul pretinde să îl exercite, şi fără a examina dacă posesia are sau nu un drept la baza ei (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu voi. I, nr. 1734, p. 580).
17. „Folosirea de un drept", sintagma cuprinsă în art. 1846 C. civ. (1864) trimite însă la noţiunea de possessio iuris din dreptul roman. Sursa confuziei care încă mai persistă în doctrină se află tocmai în înţelegerea deformată a acestei noţiuni. Ceea ce romanii numeau possessio iuris nu desemnează, în realitate, posesia unor bunuri incorporale. Posesia ca stare de fapt are o configuraţie specifică, în funcţie de dreptul real principal căreia îi corespunde. Romanii au recunoscut mai întâi, pe lângă posesia corespunzătoare dreptului de proprietate, posesia corespunzătoare servituţilor. Mai târziu, a fost recunoscută posesia corespunzătoare celorlalte drepturi reale principale: uzufruct, uz, abitaţie, superficie. în mod eronat s-a făcut distincţie între posesia corespunzătoare dreptului de proprietate, care ar fi o posesie asupra unui bun corporal, şi posesia corespunzătoare celorlalte drepturi reale principale, care ar fi posesia asupra unor bunuri incorporale. în realitate, în ambele ipoteze este vorba de posesia asupra unui bun corporal, dar configuraţia acesteia variază în funcţie de dreptul real constituit asupra bunului corporal respectiv. Este astfel posibil ca asupra aceluiaşi bun corporal să coexiste posesia corespunzătoare nudei proprietăţi şi posesia corespunzătoare dezmembrământului corelativ stricto sensu. Corect este să se utilizeze formula posesia bunurilor corporale şi sintagma forma specifică a posesiei corespunzătoare fiecărui drept real principal (VStoica voi. I, nr. 57, p. 149-150).
18. Toate legiuirile din toate timpurile au ocrotit posesia în ea însăşi, indiferent de existenţa unui drept prealabil în persoana posesorului. Aceasta este dovada neîndoielnică că ocrotirea posesiei corespunde unei nevoi sociale permanente şi generale, în faţa căreia obiecţiunile de pură teorie cad (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu voi. I, nr. 1736, p. 581).
19. Mai multe elemente sunt necesare pentru a defini posesia ca stare de fapt: numai bunurile corporale pot fi posedate; posesia are ca obiect numai bunuri corporale aflate în circuitul civil sau care pot intra în circuitul civil; numai bunurile individual determinate formează obiectul posesiei; posesia este o putere de fapt pe care o persoană o exercită cu privire la un bun corporal; conţinutul acestei puteri de fapt este manifestarea exterioară, obiectivarea unui drept real principal; această putere de fapt are un element material (corpus) şi un element psihologic (animus); posesia este protejată juridic; posesia naşte anumite efecte juridice (V. Stoica voi. I, nr. 56, p. 149).
20. Posesia, ca stăpânire de fapt, este fundamental deosebită de puterea de drept, care constituie nucleul proprietăţii: nihil commune habet proprietas cum possessione. Sau, şi mai sentenţios: proprietatea este un drept, posesiunea un fapt; drepturile se moştenesc, faptele nu (D. Alexandresco, apud T. Dârjan p. 72).
21. Posesiunea juridică, adică aceea apărată de lege ca manifestare exterioară a unui drept, nu se compune numai din exerciţiul de fapt al unei puteri asupra lucrului (corpus), ci şi din posibilitatea de a exercita această putere ca manifestare a pretenţiei unui drept asupra lucrului (animus sibi habendi), fie a dreptului de proprietate (animus domini), fie a unei anumite dezmembrări a proprietăţii. Ceva mai mult: exerciţiul de fapt al unei puteri asupra lucrului, ceea ce doctrina numeşte simpla detenţiune, poate să se producă în numele detentorului însuşi sau în numele altuia, în alte cuvinte şi mai exact, ca manifestare a unui drept propriu al detentorului asupra lucrului sau ca manifestare a unui drept al altuia, în care din urmă caz beneficiile posesiei juridice vor aparţine nu detentorului de fapt, ci aceluia a cărui pretenţie de drept se manifestă prin intermediul detentorului de fapt (M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, ediţie îngrijită de G. Bucur, M. Florescu, Ed. AII Educaţional, Bucureşti, 1998, nr. 192, p. 105).
22. Posesia nu trebuie confundată cu proprietatea; proprietatea este dreptul, posesia nu este decât faptul (O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de Drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, nr. 353, p. 483).
23. Pe lângă rolul său de a asigura o „pace socială" (de regulă între proprietarii a două fonduri limitrofe), uzucapiunea a constituit obiect de preocupare şi pentru sociologi. Aceştia sunt tentaţi mai cu seamă să opună posesia (caldă, vie, animată de personalitatea posesorului) prin contrast faţă de proprietate (rece, impersonală, abstractă, independentă de orice apropriere materială şi psihologică). în acest sens, a rămas celebru sociologul P.-J. Proudhon, care în lucrarea sa - „Qu'esf-ce que la propriete7' („Ce este proprietatea?"), 1840 - propunea [exprimând o idee nu tocmai juridică - „un amant est possesseur, un mari est proprietaire" scria acesta, dar pe atunci încă nu era căsătorit...) menţinerea instituţiei posesiei şi abolirea proprietăţii (E. Roşioru, Uzucapiunea în dreptul civil român, Ed. Hamangiu, Ed. Sfera juridicâ, Bucureşti, 2008, nr. 7, p. 29).
24. Numai bunurile individual determinate formează obiectul posesiei. Această afirmaţie acoperă două situaţii. Mai întâi, bunurile de gen pot fi posedate numai după individualizarea lor prin numărare, măsurare, cântărire sau orice altă formă de individualizare. Apoi, universalităţile juridice şi cele de fapt nu pot forma obiectul posesiei ca stare de fapt. Cu privire la patrimoniu, această incompatibilitate se explică prin caracterul său inalienabil. în ce priveşte masele patrimoniale şi universalităţile de fapt, în măsura în care acestea devin bunuri prin apropriere, ele nu pot fi posedate, întrucât sunt bunuri incorporale. Succesiunile şi fondurile de comerţ intră în această categorie. Pot fi posedate bunurile individual determinate, corporale, care fac parte dintr-o succesiune sau dintr-un fond de comerţ, iar nu succesiunea sau fondul de comerţ ca atare (V. Stoica voi. I, nr. 59, p. 154).
Citește mai mult
tradiţia şi influenţele din dreptul roman şi apoi din dreptul modern francez, astfel încât în cuprinsul secţiunii de faţă vom menţine relaţia cu doctrina şi jurisprudenţa franceză în materie. Astfel:► a) „Noul Cod civil (...) poate fi caracterizat în trei trăsături esenţiale. în primul rând, este un cod monist, să spunem. (...) în al doilea rând, noul Cod civil este un cod novator. Este adevărat că s-au lansat şi idei de genul că noul cod este vechiul cod, dar (...), dimpotrivă, noul Cod civil este cu totul altceva. (...) este un cod novator, reformator sub multe aspecte, introduce instituţii noi, precum fiducia, administrarea patrimoniului altuia, un nou regim al garanţiilor reale, cunoscut în noul cod sub numele de ipoteci, fie că este vorba de ipoteci mobiliare sau imobiliare, şi aşa mai departe. (...) în sfârşit, noul Cod civil este un cod deschis, flexibil, pentru că el este menit sau destinat să răspundă unor provocări dintre cele mai diverse, nu întâmplător există în cuprinsul lui instituţii nu doar de inspiraţie continentală - şi aici aş preciza: Codul civil francez, deci Codul Napoleon, nu a mai constituit principala sursă de reglementare a noului Cod civil, el este prin ipoteză depăşit din multe puncte de vedere -, dar există şi surse de inspiraţie anglo-americană, mă refer la fiducie şi aşa mai departe, în unele contracte speciale. Prin urmare, iată cele trei trăsături importante care conturează fizionomia noului Cod civil" (Conf. univ. dr. M. Nicolae, Principiile de drept tranzitoriu şi noul Cod civil).
► b) „Dar mai întâi, ce înseamnă tradiţie şi inovaţie în reglementarea noului Cod civil în ansamblul lui? Simt nevoia să mă opresc asupra acestei chestiuni (...) o idee pe care am exprimat-o mai demult, am repetat-o de câteva ori, o repet şi acum, şi anume că acest nou Cod civil este vechiul Cod civil. Este vechiul Cod civil din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, pentru că cel puţin trei sferturi din noul Cod civil sunt soluţii din Codul civil de la 1864 şi se regăsesc în materia dreptului civil de două mii de ani. Ca urmare, din acest punct de vedere, este o dovadă de continuitate. (...) în al doilea rând, acolo unde este vorba de texte care nu preiau soluţii din Codul civil din 1864, sunt soluţii care au fost consacrate în doctrină şi jurisprudenţă. (...) Şi din acest punct de vedere este vorba tot de o continuitate şi este vorba tot de actualul Cod civil. Acolo unde e vorba de inovaţie într-adevăr, şi asta e un spaţiu foarte restrâns din noul Cod civil, este vorba de materii care nu fuseseră tratate la 1864 pentru că încă nu apăruseră în viaţa socială, este vorba de norme şi soluţii care au fost preluate, fie din legiuiri străine din care ne-am inspirat, fie din doctrina străină şi din jurisprudenţa străină, şi cu asta vreau să spun că e vorba de inovaţie. Acolo unde noul Cod civil nu este vechiul Cod civil nu înseamnă că redactorii au inventat ceva, nimic nu e inventat în noul Cod civil. Tot ceea ce e în noul Cod civil e preluat fie din actualul Cod civil, fie din alte legiuiri, fie din precedente, fie din idei doctrinare. De altfel, eu cred că o legiuire bună nu poate să fie inventată, nu poate să fie creaţia genială a unui jurist care are ambiţia originalităţii peste noapte. O lege bună, şi mai ales când este vorba de un Cod civil, trebuie să rezume o experienţă cel puţin seculară, dacă nu se poate seculară măcar de câteva decenii, pentru că sunt materii într-adevăr care nu au o vechime de secole şi, ca urmare, nu se poate vorbi de existenţă multiseculară, dar cel puţin câteva decenii de experimentare a unei soluţii sunt necesare pentru ca acea soluţie să îşi dovedească viabilitatea" (Prof univ. dr. V. Stoica, Dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bunâ-credinţâ).