Art. 920 Noul cod civil Intervertirea precarităţii în posesie Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
Dispoziţii generale
Art. 920
Intervertirea precarităţii în posesie
(1) Intervertirea detenţiei precare în posesie nu se poate face decât în următoarele cazuri:
a) dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de proprietate cu titlu particular cu altă persoană decât cu proprietarul bunului;
b) dacă detentorul precar săvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistenţă neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe să se comporte ca un proprietar; în acest caz, intervertirea nu se va produce însă mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului;
c) dacă detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un act translativ de proprietate cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul să fie de bună-credinţă.
(2) În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dobânditorul este de bună-credinţă dacă înscrie dreptul în folosul său întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. În celelalte cazuri, este de bună-credinţă dobânditorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietara celui de la care a dobândit bunul.
| ← Art. 919 Noul cod civil Prezumţia de posesie şi prezumţia de... | Art. 921 Noul cod civil Încetarea posesiei Dispoziţii generale → |
|---|
1. Stăpânirea de către unul dintre moştenitori a unui bun succesoral este aptă de a duce la dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate numai dacă a intervenit o manifestare exterioară de voinţă a moştenitorului respectiv, care să demonstreze că el a înţeles să transforme posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o intervertire de fapt a posesiei prin anumite acte, de pildă, perceperea fructelor şi închirierea în nume propriu, efectuarea unor lucrări de reparaţii şi construcţii (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1401/1985, în R.R.D. nr. 5/1986).
2. Pentru un imobil
Citește mai mult
deţinut în indiviziune, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de către unul dintre moştenitori presupune dovada unei manifestări exterioare din partea acestuia, care să demonstreze că a înţeles să transforme posesia din comună în exclusivă, posedând singur imobilul şi manifestându-se ca unic proprietar, cu excluderea celorlalţi moştenitori, care nu au săvârşit acte prin care să conteste această posesie, prin excepţie de la regula că moştenitorii sunt presupuşi că stăpânesc bunurile succesorale unii pentru alţii, atâta timp cât se găsesc în indiviziune (C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 2932/2001, în A. Pena, E. Dragomir p. 68).3. Unul dintre moştenitori poate să solicite constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului aflat în masa succesorală, pe care l-a posedat sub nume de proprietar, iar nu sub nume precar, prin invocarea prescripţiei achizitive. Acţiunea în constatarea intervertirii uzucapiunii nu are caracter subsidiar, în raport de acţiunea de ieşire din indiviziune, neputând fi condiţionată admisibilitatea sa de obligativitatea formulării în prealabil a unei acţiuni de ieşire din indiviziune (C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., min. şi fam., dec. nr. 1734/2007, în A. Pena, E. Dragomir p. 51).
4. Moştenitorii sunt presupuşi că stăpânesc bunurile succesorale unii pentru alţii cât timp se găsesc în stare de indiviziune, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Prin excepţie, stăpânirea de către unul dintre moştenitori a unui bun succesoral este aptă a duce la dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate dacă a intervenit o manifestare exterioară a sa, care să demonstreze că a înţeles să transforme posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o intervertire de fapt a posesiei (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 769/1979, în R.R.D. nr. 10/1979, p. 65).
5. Notificarea pe care chiriaşul o trimite proprietarului bunului ce i-a fost închiriat, prin care îi aduce la cunoştinţă că nu îi mai recunoaşte această calitate şi că refuză să plătească chiria în continuare, are semnificaţia unei intervertiri realizate prin negarea de către detentorul precar a dreptului proprietarului (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1369/1969, apud L. Pop p. 195, nota 1).
6. Simpla neplată a chiriei sau împrejurarea că locatorul nu solicită plata chiriei nu are semnificaţia unui act de rezistenţă făcut de locatar împotriva locatorului (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2101/1972, în I.G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, nr. 106, p. 107).
7. Acţiunea în uzucapiune este inadmisibilă în contra coproprietarilor, cu excepţia cazului în care asupra unei porţiuni bine delimitate din imobil sau asupra întregului imobil unul dintre coproprietari exercită o posesie utilă în înţelesul art. 1848 C. civ. [1864] şi se comportă ca un proprietar (C.A. Oradea, dec. civ. nr. 1190/2007, în B.J. 2007, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 76).
Legea de aplicare: Art. 81. Dispoziţiile art. 920 din Codul civil se aplică numai cazurilor de intervertire apărute ulterior intrării in vigoare a Codului civil.
Reglementarea anterioară: C. civ. 1864:
► „Art. 1857. .Posesorul care posedă nu sub nume de proprietar nu poate să schimbe
Citește mai mult
el însuşi, fie prin sine singur, fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesiuni (C. civ., 1855)";► „Art. 1858. Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele patru moduri:
1. când deţinătorul lucrului primeşte cu bună-credinţă de la o a treia persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului ce deţine; 2. când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său; 3. când deţinătorul strămută posesiunea lucrului, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de bună-credinţă; 4. când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună-credinţă (C. civ. 1855, 1857,1859, 1861)".
Legislaţie conexă:
► art. 916, art. 918, art. 919 alin. (2) NCC;
► art. 2266 (fost art. 2236), art. 2267 (fost art. 2237), art. 2268 (fost art. 2238) C. civ. fr.
1. Noua reglementare a intervertirii precarităţii în posesie are meritul, pe lângă acela al unui corectiv necesar (în doctrină fiind utilizată până în prezent sintagma „intervertirea la titlu", precum şi expresia - mult mai frecventă, dar mai ales incorectă - „intervertirea posesiei", deşi, practic, ceea ce se interverteşte este detenţia precară, în posesie), de a elimina o ipoteză legală ce a constituit subiect de controversă aproape imediat după intrarea în vigoare a Codului civil napoleonian: intervertirea realizată printr-o transmisiune a lucrului cu titlu universal (prevăzută în art. 1858 pct. 4 C. civ. 1864, la care se făcea însă indirect trimitere şi prin art. 1859 din acelaşi act normativ). Practic, prin vechea reglementare, legiuitorul român s-a abătut de la regula consacrată în dreptul roman (şi receptată în legislaţiile moderne, inclusiv în modelul său francez), potrivit căreia succesorii universali, fiind continuatori ai personalităţii autorului lor, trebuie să urmeze posesiunea acestuia din urmă, cu toate calităţile şi defectele pe care le avea în momentul transmisiunii succesorale (heres succedit in virtutes et vitia possessionis auctoris defuncţi), aceştia fiind astfel asimilaţi - relativ la intervertirea titlului lor - succesorilor cu titlu particular (nefiind deci ţinuţi de obligaţia de restituire care îi incumba autorului lor). în sfârşit, prin art. 920 NCC, se înlătură această orientare, contestabilă şi (îndelung) contestată.
2. Art. 920 alin. (1) lit. b) NCC aduce o clarificare pentru ipoteza intervertirii prin negarea dreptului, opusă proprietarului de către detentorul precar: „(...) în acest caz, intervertirea nu se va produce însă mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului". Soluţia este logică şi de natură a elimina eventuale dificultăţi de ordin probator (concret, este suficient să se stabilească data la care trebuia restituit bunul şi să se dovedească săvârşirea unor acte de rezistenţă ale detentorului faţă de proprietar anterior acestui moment). Apreciem că, în ipoteza în care, ulterior negării dreptului proprietarului de către detentorul precar, dar mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului, proprietarul reintră în posesia bunului, stăpânirea exercitată în acest interval de timp îmbracă - faţă de formularea neechivocă a art. 920 alin. lit. b) NCC - tot forma unei detenţii precare. Aceasta, întrucât cele două condiţii (săvârşirea de către detentorul precar de acte de rezistenţă neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe să se comporte ca un proprietar, respectiv împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului) sunt cumulative, astfel încât, în absenţa uneia dintre ele, intervertirea nu se va produce. De asemenea, considerăm că neîndeplinirea de către detentorul precar a obligaţiei sale de restituire a bunului la termenul prevăzut în acest sens nu va determina în mod automat aprecierea că acesta a înţeles să intervertească precaritatea în posesie utilă. De la caz la caz, poate fi vorba despre o simplă omisiune ori un refuz întemeiat pe un eventual drept de retenţie până la plata unor cheltuieli efectuate pentru conservarea bunului sau poate chiar de o intenţie de prelungire tacită a convenţiei iniţiale. Pentru a putea opera intervertirea, cel care o invocă va trebui să dovedească - în principiu, prin orice mijloc de probă - în faţa instanţei caracterul neechivoc al manifestării sale de voinţă în sensul celor prevăzute de norma juridică în discuţie.
3. Detentorul precar nu poate să transforme animus detinendiîn animus possidendi prin simpla sa manifestare de voinţă, exprimată direct de el însuşi sau indirect prin interpuşi. Intervertirea precarităţii în posesie este posibilă numai dacă manifestarea de voinţă a detentorului precar în sensul transformării lui animus detinendiîn animus possidendi este însoţită şi de un alt fapt juridic în sens larg (act juridic încheiat cu un terţ sau fapt juridic în sens restrâns) (V. Stoica voi. I, nr. 84, p. 180).
4. Prin schimbarea naturii juridice a stăpânirii exercitate asupra imobilului aflat în puterea fizică a deţinătorului, detenţia precară devine posesie utilă, aptă de a conduce la prescrierea achizitivă a dreptului de proprietate (ori a altui drept real principal) asupra bunului. însă la calculul termenului de uzucapiune se va porni de la momentul la care a avut loc această intervertire, fără a se ţine seama în vreun fel de perioada scursă anterior ca detenţie precară, indiferent de durata acesteia (E. Roşioru nr. 54, p. 215).
5. Nu simpla manifestare de voinţă duce la intervertirea precarităţii în posesie; schimbarea atitudinii subiective a detentorului precar trebuie să fie însoţită şi de un fapt juridic în sens restrâns, respectiv actele de rezistenţă (V. Stoica voi. I, nr. 84, p. 181).
6. Pe lângă cele patru cazuri legale de intervertire a posesiei, practica judiciară a mai consacrat încă un caz de intervertireînfapt a precarităţii. Astfel, dacă în cazul comoştenitorilor se presupune că posedă unii pentru alţii cu titlu precar între ei, în schimb, atunci când unul dintre aceştia înţelege să transforme posesia sa din posesie comună (coposesie) în posesie exclusivă prin săvârşirea anumitor acte, este posibilă intervertirea posesiei (E. Roşioru nr. 53.5., p. 215).
7. Aşa-numita intervertire de fapt a posesiei evocată în practica judiciară nu este, dincolo de imprecizia formulării (întrucât nu se interverteşte posesia, ci detenţia precară), un nou caz de intervertire a precarităţii în posesie. Negarea de către un coposesor prin acte de rezistenţă a cotelor-părţi din dreptul real principal aparţinând celorlalţi coposesori este doar una dintre formele de manifestare a cazului de intervertire a precarităţii în posesie reglementat de art. 1858 pct. 2 C. civ. (1864) (V. Stoica voi. I, nr. 84, p. 182).
8. Cazul de intervertire prevăzut de art. 1858 pct. 4 C. civ. (1864) este situaţia moştenitorului care, dobândind o succesiune, crede că un bun deţinut de către de cuius cu titlu precar se află în proprietatea acestuia. Soluţia este criticabilă, deoarece moştenitorul, fiind succesorul defunctului, succede atât în drepturile, cât şi în obligaţiile autorului său, deci şi în obligaţia de restituire a lucrului. în mod normal, succesorul universal nu ar trebui să aibă mai multe drepturi decât defunctul. A permite transformarea detenţiei în posesie, urmare a dobândirii unei succesiuni, înseamnă a recunoaşte succesorului universal sau cu titlu universal o calitate nouă, de posesor, pe care defunctul nu a avut-o şi, prin urmare, nu putea să i-o transmită (L. Pop p. 195).
9. Actele de rezistenţă sunt necesare pentru obiectivarea voinţei detentorului precar de a schimba animus detinendi cu animus possidendi. Aceste acte trebuie să fie îndreptate împotriva persoanei care a încredinţat bunul detentorului precar. Nu este deci suficient ca detentorul precar să săvârşească acte de rezistenţă împotriva unui pretins proprietar, altul decât cel care i-a încredinţat bunul dacă nu există temeiuri care să îl determine să creadă că acesta din urmă nu este adevăratul proprietar. Desigur, actele de rezistenţă îşi păstrează semnificaţia juridică şi în cazul în care ele sunt îndreptate împotriva succesorilor celui de la care detentorul precar a primit bunul, inclusiv împotriva succesorilor cu titlu particular (V. Stoica voi. I, nr. 86, p. 184).
10. O simplă declaraţie a detentorului că este proprietarul bunului, fără a-l fi interpelat direct pe titular pentru a-i cere să-i recunoască această calitate, nu este suficientă pentru intervertirea detenţiei precare (V. Terzea, Acţiunile posesorii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 217).
11. Intervertirea precarităţii de către unul dintre coproprietari poate interveni indiferent de izvorul coproprietăţii: convenţional sau legal, având în vedere că legea nu interzice acest fapt (V. Terzea, Noul Cod civil adnotat, p. 830).
Dispoziţiile art. 920 NCC se aplică numai cazurilor de intervertire apărute ulterior intrării în vigoare a Codului civil.