Art. 921 Noul cod civil Încetarea posesiei Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Dispoziţii generale
Art. 921
Încetarea posesiei
Posesia încetează prin:
a) transformarea sa în detenţie precară;
b) înstrăinarea bunului;
c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil;
d) pieirea bunului;
e) trecerea bunului în proprietate publică;
f) înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, conform art. 889 alin. (2);
g) deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.
| ← Art. 920 Noul cod civil Intervertirea precarităţii în posesie... | Art. 922 Noul cod civil Viciile posesiei Viciile posesiei → |
|---|
1. Faptul că proprietarul unui imobil încetează să mai exercite asupra bunului acte materiale care alcătuiesc corpus nu duce la pierderea posesiei, atâta timp cât se păstrează elementul intenţional (Civ. 3e, 27 oct. 1891, D.P. 92,1, 432; Civ. 3e, 24 nov. 1904, S. 1905,1, 463; Civ. 3e, 7 avril 1969, Bull. civ., III, nr. 303, p. 232; Civ. 3e, 15 mars 1977, Bull. civ., III, nr. 121, p. 94, Defrenois 1977, 1, 1591, obs. Souleau, R.T.D. civ. 1978, 384, obs. Giverdon, apud E. Roşioru nr. 23.3.7.2., p. 165, nota 3).
2. Posesia nu este pierdută dacă obstacolul în continuarea actelor de
Citește mai mult
posesie rezultă din forţa majoră, aşa cum este cazul ocupaţiei inamice (Req., 19jull. 1875, D.P. 77,1, 38, apud E. Roşioru nr. 23.3.7.2., p. 165, nota 4).3. în cazul în care, timp de un an de zile, vechiul posesor nu a îndeplinit acte de stăpânire asupra imobilului în litigiu, noul posesor va beneficia la capătul acestui termen de un an de zile - timp în care a posedat acelaşi imobil în condiţiile legii - de protecţia juridică ce i se conferă prin acţiunile posesorii (Req., 11 dec. 1889, D.P. 91,1, 38, apud E. Roşioru nr. 23.3.7.2., p. 165, nota 5).
4. Dacă, mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie achizitivă, proprietarul înstrăinează imobilul, această împrejurare are drept consecinţă întreruperea uzucapiunii, chiar dacă atât cel care înstrăinează, cât şi noul dobânditor au rămas inactivi - pe toată durata prescripţiei achizitive-, interval în care uzucapantul a avut, neîntrerupt, posesiunea utilă a imobilului (Trib. jud. Braşov, dec. civ. nr. 423/1984, în R.R.D. nr. 10/1985, p. 58-59). Notă critică. Chiar dacă legea nu prevede o joncţiune a inactivităţii proprietarilor succesivi ai bunului care se uzucapează, în fapt ea este posibilă. Sau, mai exact, împrejurarea că adevăratul proprietar împotriva căruia se uzucapează a transmis dreptul său către un terţ dobânditor, iar acesta, la rândul său, a rămas în inactivitate, posesorul continuând a stăpâni bunul fără ca noul dobânditor să îşi fi manifestat voinţa de a intra el în stăpânirea bunului, exercitând atribuţiile dreptului de proprietate, nu este de natură să întrerupă prescripţia achizitivă, efect esenţial al posesiei exercitate de uzucapant. Odată începută, adică posesorul intrând în stăpânirea bunului respectiv, posesia aptă să ducă la uzucapiune poate fi întreruptă sau suspendată numai în condiţiile prevăzute de lege, întreruperea însemnând înlăturarea efectelor posesiei anterioare ei, iar suspendarea lipsind-o de efecte pe un timp limitat. Legea determină cauzele de întrerupere a prescripţiei achizitive şi ele constau în manifestări de voinţă care se raportează, exclusiv, la atitudinea părţilor faţă de împrejurarea că bunul este stăpânit de posesor, iar nu de adevăratul proprietar, în alţi termeni, actele de întrerupere a prescripţiei achizitive trebuie să pună în discuţie posesia exercitată de uzucapant, aşadar, „să o tulbure". Transmiterea dreptului de proprietate de către proprietarul bunului cu privire la care o uzucapiune este în curs către un subdobânditor care nu intră în stăpânirea bunului şi nici nu face vreun alt act care să pună în discuţie exercitarea acestei stăpâniri de către posesor nu este reglementată de lege drept o cauză de întrerupere a prescripţiei achizitive şi nici nu ar putea fi subsumată vreuneia dintre cele reglementate de legislaţia noastră civilă. Uzucapiunea este un efect al unei stări de fapt - posesia iar aceasta presupune tocmai exercitarea de acte materiale animo sibi habendi cu privire la bun. Or, dacă aceste acte au continuat să fie făcute de uzucapant, el poate opune posesiunea ce o exercită noului dobânditor, rămas la rându-i în inactivitate (C. Bîrsan, Notă critică la decizia civilă nr. 423 din 11 mai 1984 a Tribunalului judeţean Braşov, în R.R.D. nr. 10/1985, p. 59-62).
2. Principial, ca mod de abordare a problemei, cauzele de pierdere a posesiei pot fi clasificate în două mari categorii: cauze legate de voinţa posesorului şi cauze privite din punctul de vedere al elementelor constitutive ale posesiei; la rândul lor, în cadrul
Citește mai mult
celei de-a doua categorii, distingem cauze referitoare la pierderea simultană a elementelor constitutive ale posesiei, referitoare la pierderea elementului intenţional, respectiv la pierderea elementului material corpus.3. Din această perspectivă, ipotezele privind încetarea posesiei enumerate în cuprinsul art. 921 lit. a)-g) NCC pot fi clasificate în situaţii de pierdere a posesiei ca efect al voinţei posesorului, fie voluntare [lit. a), b), c)], fie forţate [lit. d), e), f), g)), respectiv independente de voinţa posesorului, acestea din urmă vizând fie pierderea doar a elementului intenţional animus [lit. a)), fie a ambelor elemente constitutive ale posesiei [lit. b), c)), fie doar a elementului material corpus [lit. d), g)J. Unele discuţii comportă ipotezele legale cuprinse în art. 921 lit. e) şi f) [trecerea bunului în proprietate publică şi înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, conform art. 889 alin. (2) NCC], în sensul că aceste două situaţii nu implică în mod efectiv pierderea elementului intenţional animus sau a celui material corpus. S-ar putea totuşi admite că în aceste cazuri posesorul se găseşte în imposibilitatea de a mai exercita stăpânirea asupra bunului, ca efect (absolut, erga omnes) al unei dispoziţii legale - declararea insesizabilităţii (şi, implicit, a imprescriptibilităţii) bunului astfel trecut în proprietate publică.
4. Remarcăm că ipoteza prevăzută de art. 921 lit. g) NCC (deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an) se corelează cu dispoziţiile art. 674 CPC (în redactarea anterioară, până la modificarea legislativă adusă prin art. 219 pct. 17 din Legea nr. 71/2011). Practic, posesia nu este definitiv pierdută decât după trecerea unui interval de timp de un an de zile de la data la care a avut loc deposedarea.
5. Dispoziţiile art. 921 lit. a) NCC privind încetarea posesiei prin transformarea sa în detenţie precară nu sunt aplicabile în ipoteza în care posesorul devine alienat mintal pus sub interdicţie. Aceasta, întrucât, chiar dacă el pierde elementul intenţional animus, îşi păstrează calitatea de posesor, fiindcă elementul intenţional va exista la curatorul reprezentant al său. La fel, atunci când posesia se transferă unui minor (care o va dobândi şi exercita prin tutore), considerăm că nu poate fi vorba de dispariţia elementului animus, întrucât reprezentantul său legal va exercita o posesie utilă în contul şi pe seama minorului. Această abordare este în concordanţă şi cu viziunea legiuitorului, având în vedere reglementarea cuprinsă în art. 917 alin. (2) NCC, care prevede în mod expres posibilitatea exercitării posesiei corpore alieno („Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice exercită posesia prin reprezentantul lor legal").
6. Momentul pierderii posesiei în ipoteza pierderii elementului material este diferit, în funcţie de natura bunului. Astfel, dacă bunul este mobil şi posesorul pierde elementul material, de regulă, pierderea posesiei este imediată dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în art. 1909 şi art. 1910 C. civ. (1864). în materie mobiliară, de cele mai multe ori, problema posesiunii nu este distinctă de problema proprietăţii. în schimb, când bunul este imobil sau mobil, dar nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1909 şi art. 1910 C. civ. (1864), posesorul păstrează posesia solo animo, deşi a pierdut elementul material, dacă nu a trecut un an de la deposedare. într-adevăr, ţinând seama de prevederile art. 674 CPC, condiţia comună pentru introducerea unei acţiuni posesorii, indiferent de natura sa, este aceea de a nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare. în acest termen, posesorul iniţial păstrează posesia şi poate relua exercitarea elementului corpus pe calea acţiunii posesorii. Posesia solo animo este o posesie imperfectă, dar care poate fi protejată juridic, după cum cel care intră în stăpânirea materială a bunului, având şi animus possidendi, va avea o posesie imperfectă timp de un an, care poate fi apărată juridic numai prin acţiunea posesorie generală, iar nu şi prin acţiunea în complângere. Desigur, utilitatea posesiei trebuie raportată la perioada anterioară deposedării şi la momentul deposedării, iar nu la perioada ulterioară deposedării. Chestiunea utilităţii posesiei în această ultimă perioadă se analizează separat, de la caz la caz. Chiar dacă s-ar stabili că posesia solo animo este viciată, această chestiune nu are relevanţă sub aspectul protejării ei prin intermediul acţiunilor posesorii. Vicierea posesiei în această perioadă ar putea împiedica eventual producerea altor efecte juridice (V. Stoica voi. I, nr. 73, p. 169-170). Notă. Precizăm că, prin art. 219 pct. 17 din Legea nr. 71/2011, art. 674 CPC a fost modificat, în prezent acesta având următorul conţinut: „Cererile posesorii sunt admisibile numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de Codul civil".
7. Dat fiind faptul că acţiunile posesorii pot fi intentate în termen de un an de la tulburare sau deposedare, potrivit art. 674 CPC, rezultă că posesia nu este definitiv pierdută decât după trecerea termenului de un an (D. Gherasim nr. 35, p. 42). Notă. A se vedea supra, nota de la pct. 6.
8. O modalitate de pierdere a posesiei o reprezintă dispariţia numai a elementului material. Trebuie însă făcute două precizări: a) un posesor care nu s-a folosit de bunul său, fără ca altcineva să vină să îl ocupe, nu pierde corpus, căci neuzul este încă una dintre modalităţile de exercitare a prerogativelor dreptului de proprietate, iar posibilitatea de a săvârşi acte pozitive persistă. Posesorul menţine corpus prin simplul fapt că păstrează posibilitatea materială de a exercita asupra lucrului acte de stăpânire materială; b) nu este neapărat necesar ca cel care are animus să fie în persoană şi cel care exercită detenţia materială asupra bunului. Cel dintâi poate să posede corpore alieno, prin intermediul unui terţ căruia îi încredinţează imobilul şi care se comportă ca un reprezentant al său. Astfel, proprietarul care dă în chirie imobilul nu va pierde posesia, chiar dacă nu deţine elementul material al acesteia, ci va continua să posede prin intermediul chiriaşului (de altfel, tocmai prin această închiriere a săvârşit, în legătură cu posesia, acte de stăpânire, de punere în exploatare a bunului). Prin urmare, simpla pierdere a elementului corpus nu pune capăt posesiei, atâta timp cât posesorul conservă voinţa de a poseda (pierderea elementului material putând fi efectul unui contract încheiat cu un detentor precar, cum ar fi o închiriere, un mandat etc.) (E. Roşioru nr. 23.3.7.2., p. 164).
9. în principiu, posesorul păstrează corpus, prin simplul fapt că păstrează posibilitatea materială de a exercita asupra lucrului acte de stăpânire materiale, adică prin faptul că lucrul rămâne la dispoziţia sa, chiar dacă posesorul încetează să exercite de fapt acte materiale asupra lucrului. Pentru a pierde posesia, el trebuie să piardă posibilitatea de a mai face acte de posesie, cum ar fi cazul când un terţ pune stăpânire pe obiectul mobil al posesorului şi îl posedă el (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu voi. I, nr. 1738, p. 582).
10. în privinţa consecinţelor de ordin practic ale distincţiei între pierderea elementului corpus în materia bunurilor mobile şi pierderea sa în cea a bunurilor imobile, în cazul mobilelor, pierderea elementului corpus este foarte uşor de constatat (odată cu ieşirea bunului din sfera stăpânirii materiale din partea posesorului). în schimb, în cazul imobilelor, este dificil de stabilit dacă vechiul posesor continuă sau nu să exercite acte de stăpânire cu regularitate, având în vedere că asemenea bunuri sunt susceptibile de posesie prin acte de stăpânire diferite, exercitate la intervale de timp mai mult sau mai puţin regulate. în acest caz, este mai dificil de stabilit, raportat la ultimul act de stăpânire realizat de posesor, dacă perioada de timp care se succede reflectă o pierdere a elementului corpus ori doar un interval de timp obişnuit, înaintea următorului act (regulat) de stăpânire a imobilului (E. Roşioru nr. 23.3.7.2., p. 165).
11. Pierderea elementului material este involuntară atunci când un terţ pune stăpânire pe un imobil (prin uzurpare sau prin mutarea liniei de hotar) sau săvârşeşte asupra lucrului acte incompatibile cu drepturile posesorului (precum închiderea unei căi de acces, împrejmuirea unei parcele), posesorul putând de fiecare dată să revendice elementul corpus (E. Roşioru nr. 23.3.7.2., p. 166).
12. Este posibil ca posesorul să păstreze elementul material (corpus), dar să piardă elementul intelectiv (animus) al posesiei. Aşa se întâmplă în ipoteza contractului de vânzare-cumpărare, dacă vânzătorul nu predă bunul vândut imediat cumpărătorului (de exemplu, pe temeiul unui contract de depozit, de comodat sau de locaţiune). Aceasta este ipoteza aşa-numitului constitut posesor. Vânzătorul păstrează elementul corpus, dar nu mai are animus sibi habendi, ci doar animus detinendi. Cumpărătorul dobândeşte elementul psihologic al posesiei şi exercită elementul material al acesteia corpore alieno, adică prin intermediul vânzătorului (V. Stoica voi. I, nr. 74, p. 170).
13. în mod excepţional, când o persoană devine incapabilă, ceea ce semnifică şi pierderea elementului intenţional al posesiei, posesia nu se pierde, întrucât elementul subiectiv este exercitat animo alieno (V. Stoica voi. I, nr. 74, p. 170).
14. Se mai pierde posesia şi atunci când posesorul este în imposibilitate de a mai exercita stăpânirea asupra bunului care a fost trecut în domeniul public (D. Dima, Uzucapiunea. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, nr. 190, p. 71).