Art. 922 Noul cod civil Viciile posesiei Viciile posesiei
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Viciile posesiei
Viciile posesiei
Art. 922
Viciile posesiei
(1) În afara situaţiilor prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decât posesia utilă.
(2) Nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau clandestină. Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă.
| ← Art. 921 Noul cod civil Încetarea posesiei Dispoziţii generale | Art. 923 Noul cod civil Discontinuitatea Viciile posesiei → |
|---|
1. Stăpânirea de către unul dintre moştenitori a unui bun succesoral este aptă să ducă la dobândirea, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate numai dacă au intervenit manifestări exterioare ale sale, care să demonstreze că a înţeles să transforme posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o intervertire de fapt a posesiei (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 769/1979, în C.D. 1979, p. 37-39; dec. nr. 1903/1975, în C.D. 1975, p. 66-68), numai dacă acel moştenitor şi-a manifestat voinţa de a transforma posesia din posesie comună în posesie exclusivă (Trib. Suprem, s. civ.,
Citește mai mult
dec. nr. 786/1977, în C.D. 1977, p. 24-25; dec. nr. 1045/1982, în C.D. 1982, p. 25-27).2. Moştenitorul nu poate să exercite împotriva altui comoştenitor acţiunea posesorie cu privire la un bun aflat în stare de indiviziune, deoarece posesia pe care o exercită nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ. (1864), ea fiind exercitată atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi comoştenitori (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1327/1971, în I.G. Mihuţă, Repertoriu 1969-1975, p. 106).
3. în timpul indiviziunii, cu excepţia unei intervertiri publice a posesiei, proprietarii coindivizari nu pot uzucapa unul faţă de altul, deoarece posesia utilă, care duce la dobândirea unui imobil pe calea prescripţiei achizitive în condiţiile art. 1846 şi urm. C. civ. (1864), presupune stăpânirea materială a unui imobil. De aceea, nu poate fi considerată posesie utilă aceea exercitată în temeiul unui drept indiviz asupra unui imobil. Cât timp bunul nu a fost împărţit, nu se poate presupune o stăpânire materială asupra unei cote ideale din bun şi deci stăpânirea pe baza unui drept indiviz a unei porţiuni din el nu poate constitui posesie utilă, în lipsa unui partaj de proprietate (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1431/1972, în I.G. Mihuţă, Repertoriu 1969-1975, p. 107).
4. Chestiunea existenţei viciilor este o chestiune de fapt, de suverana apreciere a instanţelor de fond (Cas. I, 26 ianuarie 1911, Bul. 1911, p. 31, apud C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al Bâicoianu voi. I, nr. 1744, p. 585).
5. în cazul unei proprietăţi indivize, coproprietarii sunt presupuşi că stăpânesc bunul împreună, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de către coindivizar; viciul echivocităţii posesiei poate fi însă înlăturat prin acte din care să rezulte intenţia fermă a unuia dintre coindivizari de a se comporta ca proprietar exclusiv (C.S.J., s. civ., dec. nr. 5703/2001, în A. Pena, E. Dragomir p. 66).
6. împrejurarea că reclamanţii deţineau imobilul în baza unui înscris sub semnătură privată căruia îi lipsea forma cerută de actele normative ale vremii - Legea nr. 53/1974 - nu poate determina concluzia lipsei intenţiei subiective a cumpărătorului de a stăpâni bunul sub nume de proprietar, un asemenea dobânditor având, fără îndoială, animus domini. Prin urmare, nu se poate vorbi, în aceste condiţii, de o posesie afectată de viciul echivocităţii (C.A. Constanţa, s. civ., min. şi fam., mun. şi asig. soc., dec. nr. 398/2008, în A. Pena, E. Dragomir p. 43).
7. Posesia este considerată echivocă atunci când actele săvârşite de posesor nu exprimă cu claritate un animus possidendi exclusiv (C.A. Constanţa, s. civ., min. şi fam., mun. şi asig. soc., dec. nr. 215/2008, în A. Pena, E. Dragomir p. 44).
8. Posesia este neechivocă atunci când putem determina cu uşurinţă titlul în virtutea căruia ea este exercitată şi atunci când ea se întemeiază pe acte care constituie manifestarea exterioară a exercitării unui drept (Beaudet c. Beaudet, C.S., 25.02.1972, SOQUIJ AZ-73021012, C.S. 47; Gouletc. Fiducie Jean-Joseph Tremblay, C.Q., 29.04.2004, SOQUIJ AZ-50234645, înJ.L. Baudouin, Y. Renaud p. 1140).
9. Posesia neechivocă presupune că imobilul are stabilite limite fixe rezultând dintr-o grăniţuire sau din recunoaşterea de către proprietarii limitrofi a unei linii de demarcaţie. în cazul imobilelor care nu sunt grăniţuite complet, semnele despărţitoare trebuie să fie suficient de clare pentru a putea stabili aliniamentul pe care proprietarii sunt datori să îl recunoască, ca reprezentând limita proprietăţilor lor (Moreau c. Grenier-Lafontaine, C.S., 20.10.1998, SOQUIJ AZ-98026662, B.E. 98 BE-1233, înJ.L. Baudouin, Y. Renaud p. 1141).
Legislaţie conexă:
► art. 631, art. 632, art. 636, art. 644, art. 918 alin. (1), art. 923, art. 924, art. 925, art. 926, art. 927, art. 935, art. 940, art. 948 NCC;
► art. 2261 (fost art. 2229) C. civ. fr.
1. Dispoziţiile art. 922 alin. (1) NCC fac referire la „posesia utilă", ca unică formă de posesie aptă sa producă efecte juridice, legiuitorul reglementând
Citește mai mult
expres însă doar situaţiile în care posesia nu are un caracter util. Norma juridică în discuţie se corelează astfel cu dispoziţiile art. 918 NCC (care cuprinde ipotezele în care stăpânirea unui bun nu reprezintă posesie), care evocă totuşi posibilitatea producerii efectelor recunoscute posesiei şi în persoana unui detentor precar, însă „numai în cazurile şi limitele prevăzute de lege".2. în cuprinsul art. 922 alin. (2) NCC sunt enumerate viciile posesiei utile (ulterior acestea fiind definite legal în mod individual, în cadrul art. 923-925, dar bucurându-se şi de o reglementare colectivă, în privinţa efectelor şi a caracterelor juridice, prin art. 926-927), comparativ cu dispoziţia normativă echivalentă din Codul civil de la 1864, în speţă art. 1847 (de remarcat însă că şi vechea reglementare, după enumerarea realizată în art. 1847 anterior amintit, definea şi analiza după aceea, prin normele juridice subsecvente, viciile, iar nu calităţile posesiei).
3. Prin art. 922 alin. (2) partea finală NCC se instituie prezumţia de utilitate a posesiei; faţă de formularea utilizată de legiuitor, rezultă că este vorba despre o prezumţie legală relativă, susceptibilă de a fi răsturnată prin orice mijloc de probă, iar nu despre una absolută, cu caracter irefragabil.
4. Totodată, „întreruperea posesiei" (la care fac trimitere dispoziţiile art. 1847 prin raportare la art. 1849 şi art. 1863-1873 C. civ. 1864) nu mai este calificată drept un „viciu" al acesteia, răspunzând-se astfel criticilor formulate în doctrină.
5. De asemenea, stăpânirea bunului altfel decât „sub nume de proprietar" (cu alte cuvinte, precaritatea) nu mai este reglementată şi analizată ca viciu al posesiei în cadrul capitolului privind viciile posesiei, ci în cadrul celui care cuprinde dispoziţii generale, ca ipoteză legală distinctă, având natură şi efecte juridice diferite de acelea ale posesiei (prezumate) utile.
6. Concluzionând, conform noii reglementări, constituie vicii ale posesiei doar discontinuitatea, violenţa şi clandestinitatea, dispoziţiile Codului civil din 2009 fiind astfel în acord cu observaţiile realizate în literatura de specialitate, în sensul că întreruperea posesiei şi stăpânirea bunului altfel decât „sub nume de proprietar" nu constituie vicii ale acesteia, ci cauze de inexistenţă a posesiei.
7. În ceea ce priveşte echivocul, care nici în noul Cod civil nu este considerat un viciu al posesiei (legiuitorul român din 1864 suprimase cerinţa existentă în textul corespunzător din Codul civil francez - art. 2229, în prezent art. 2261, în urma renumerotării şi a modificărilor aduse acestuia prin Legea nr. 2008-561 din 17 iunie 2008 - ca posesia să fie „neechivocă"; s-a apreciat, la acea vreme, că echivocul nu este un viciu special şi distinct, posesia fiind echivocă numai în cazul în care îi lipseşte una dintre celelalte calităţi cerute de lege sau, mai corect spus, atunci când existenţa uneia dintre acele calităţi este îndoielnică). Ar însemna, aşadar, că şi prin prisma noii reglementări echivocul rezultă din existenţa îndoielnică, dubioasă, echivocă a celorlalte calităţi ale posesiei şi se confundă astfel întotdeauna cu unul dintre cele trei vicii ale acesteia. Bunăoară, în dreptul francez, posesia a fost considerată echivocă atunci când actele de stăpânire şi de folosinţă ale posesorului puteau fi interpretate în alt sens decât ca o manifestare a pretenţiei de a poseda conform unui drept alegat de posesor, adică atunci când actele exercitate de acesta din urmă puteau fi explicate în moduri diferite. Exemplificându-se, de obicei, cu situaţia actelor de posesie exercitate de un coproprietar asupra bunului indiviz, susceptibile de a fi interpretate şi în sensul manifestării intenţiei de a poseda singur întregul lucru şi de a-l uzucapa, în jurisprudenţă şi în literatura juridică franceză s-a apreciat o asemenea posesie ca fiind echivocă şi deci lipsită de eficacitate. Codul civil român din 1864 a suprimat acest sistem şi a asimilat, prin dispoziţiile art. 1853, ipoteza posesiei exercitate asupra unui bun aflat în indiviziune cu un caz de precaritate. Deşi calitatea posesiei utile de a fi „neechivocă" nu s-a regăsit în formularea preluată de art. 1847 C. civ. 1864 din art. 2229 (devenit art. 2261, din anul 2008) C. civ. fr., jurisprudenţă noastră în materie a consacrat necesitatea îndeplinirii acestei condiţii. S-a impus existenţa unei asemenea calităţi pentru ca o posesie să fie utilă, iar în practică s-au pronunţat în mod constant soluţii în sensul că posesia a fost apreciată ca nefiind utilă atunci când s-a constatat existenţa viciului echivocului. La rândul său, Codul civil român din 2009 prevede în această privinţă, prin art. 636, că „fiecare proprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura în care nu schimbă destinaţia şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi proprietari", statuând în mod expres, în alin. (2), că „cel care, împotriva celorlalţi proprietari, exercită în mod exclusiv folosinţa bunului comun poate fi obligat la despăgubiri". Practic, exercitarea exclusivă a actelor de posesie şi de folosinţă de către un coproprietar (definit conform dispoziţiilor art. 631 şi art. 632 NCC) se va realiza fie în virtutea îngăduinţei şi a toleranţei celorlalţi copărtaşi (ori în temeiul unui contract de administrare a coproprietăţii încheiat conform art. 644 NCC), fie sub spectrul echivocului, în sensul celor arătate la alineatul precedent. Totuşi, nu excludem ipoteza cu caracter de excepţie a unei posesii utile, neechivoce exercitate de către un coindivizar, în măsura în care din modalitatea concretă de manifestare a actelor materiale de stăpânire rezultă cu certitudine intenţia clară a posesorului de a nega orice drept asupra bunului din partea celorlalţi copărtaşi.
8. Reunirea celor două elemente constitutive nu este suficientă pentru ca stăpânirea exercitată de posesor în fapt să genereze consecinţe în drept, eficacitatea sa juridică fiind subordonată şi unor condiţii referitoare la calitatea acestei stăpâniri. în lipsa acestor condiţii, posesia ar rămâne în afara sferei dreptului, i-ar fi indiferentă sau chiar ar fi condamnată de acesta. Calitatea de care este ataşată producerea efectelor juridice ale posesiei este definită în mod negativ: ca absenţă a viciilor care ar putea să o afecteze (A. Boar, Uzucapiunea. Prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 62).
9. Un viciu, este un fel de a fi al posesiei, care fără a distruge existenţa posesiei, o face zadarnică din punct de vedere juridic (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu voi. I, nr. 1742, p. 584).
10. Posesia este echivocă atunci când actele de stăpânire exercitate de către posesor pot fi interpretate şi altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu al posesiei. Cu alte cuvinte, posesia este echivocă atunci când nu se poate şti nici că există animus sibi habendi, dar nici că acesta nu există. Echivocul nu se confundă deci cu precaritatea (C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, nr. 274, p. 245).
11. Ceea ce se consideră a fi viciul echivocului este, în realitate, o manifestare a precarităţii (V. Stoica voi. I, nr. 81, p. 176).
12. Caracterul distinct al echivocului, ca viciu al posesiei, ar face utilă, de lege ferendo, menţionarea sa separată, alături de celelalte vicii ale posesiei (C. Bîrsan nr. 274, p. 246).
13. Echivocul nu este un viciu special şi distinct şi posesia este echivocă numai în cazul în care îi lipseşte una dintre celelalte calităţi cerute de lege sau, mai corect spus, când existenţa uneia dintre acele calităţi este îndoielnică. Prin urmare, echivocul ar rezulta pur şi simplu din existenţa echivocă şi dubioasă a celorlalte calităţi şi s-ar confunda întotdeauna cu unul dintre vicii (E. Roşioru nr. 24, p. 166-167).