Art. 923 Noul cod civil Discontinuitatea Viciile posesiei
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Viciile posesiei
Viciile posesiei
Art. 923
Discontinuitatea
Posesia este discontinuă atât timp cât posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului.
| ← Art. 922 Noul cod civil Viciile posesiei Viciile posesiei | Art. 924 Noul cod civil Violenţa Viciile posesiei → |
|---|
1. Posesia este continuă „atunci când a fost exercitată în toate ocaziile, ca şi în toate momentele în care ea trebuia să fie prezentă, după natura lucrului posedat, fără pauze atât de anormale încât să constituie întreruperi". în speţă, litigiul avea ca obiect un gard din arbuşti ornamentali, asupra căruia reclamantul şi autorii săi efectuaseră lucrări de întreţinere la fiecare şase ani, până în anul 1927, după care gardul a mai fost tuns de către reclamant o singură dată în intervalul de timp scurs până în 1941 (anul tulburării în posesie). S-a decis că acesta renunţase în mod
Citește mai mult
tacit la posesie, având în vedere discontinuitatea ei. întrucât posesia fusese conservată prin simpla intenţie a posesorului, ar fi trebuit să nu se ia în considerare o renunţare expresă sau tacită şi să se aprecieze că posesia a fost exercitată în toate momentele şi ocaziile în care ea trebuia să existe, conform naturii lucrului posedat, fără intervale anormale îndeajuns de lungi pentru a o transforma într-una discontinuă (Civ., 11 janv. 1950, D. 1950,125, note Lenoan, apud Ph. Malaurie, L. Aynes, Droit civil. Les biens, 4' ed. par Ph. Thery, Ed. Cujas, Paris, 1995-1996, nr. 495, p. 143, nota 29).2. Pentru a putea vorbi de continuitate, posesorul trebuie să îndeplinească acte corespunzătoare dreptului pe care pretinde că îl are asupra lucrului, fără intervale anormale, ca şi cum le-ar realiza adevăratul titular al dreptului pretins (Civ. lre, 3 mai 1960, O. 1960, somm. 113, Gaz. Pai, 1960,
2. 69; R.T.D. civ. 1960, 689, obs. Solus, apud E. Roşioru nr. 31, p. 172, nota 3).
3. Faptul ca reclamanţii au exercitat cu întreruperi posesia asupra imobilului faţă de care se invocă uzucapiunea, pentru motivul că au domiciliul în străinătate, conduce la concluzia că cerinţele art. 1847-1848 C. civ. (1864] nu au fost îndeplinite, posesia fiind lovită astfel de viciul discontinuităţii (C.A. Constanţa, s. civ., min. şi fam., mun. şi asig. soc., dec. nr. 150/2008, în A. Pena, E. Dragomir p. 47).
4. Faptul de a vâna mici animale pe un teren şi tunderea câtorva arbuşti, pe parcursul unei perioade de peste douăzeci de ani, nu constituie acte de posesie continuă (Bouchard c. Groupe TVA inc., C.S., 28.06.2002, SOQUIJAZ-50137581, înJ.L. Baudouin, Y. Renaud p. 1140).
5. Plata unor taxe ar putea să indice, fără să constituie totuşi, prin ea însăşi, exercitarea unui act de proprietate propriu-zis. Aceasta nu va putea fi calificată, aşadar, ca un element întreruptiv al unei posesii utile (Blanchette-Beaudry c. Lapointe, C.A., 1.10.1997, SOQUIJ AZ-97011804, J.E. 97-1907; Mainvillec. Lair, C.S., 30.11.2000, SOQUIJ AZ-50187722; Dupontc. St-Arnaud, C.A., 17.06.1991, SOQUIJ AZ-91011716, J.E. 91-1032, ÎnJ.L. Baudouin, Y. Renaud p. 1140).
6. împrejurarea că un sistem de alimentare cu apă nu a fost utilizat pe timpul iernii nu aduce atingere continuităţii posesiei (Bouchard c. Duchesne, C.S., 16.04.2007, SOQUIJ AZ-50433683, J.E. 2007-1175, E.Y.B. 2007-119863, ÎnJ.L. Baudouin, Y. Renaud p. 1140).
7. Simpla utilizare (sporadică - n.n.) a unui teren în scopuri recreative nu constituie un act de posesie utilă pentru uzucapiunea de lungă durată (Perreault c. Dravignâ, C.S., 15.07.2004, SOQUIJ AZ-50262706, J.E. 2004-1585, înJ.L. Baudouin, Y. Renaud p. 1139).
Legislaţie conexă: art. 922, art. 926, art. 927 NCC.
1. „Intermitenţele anormale" menţionate în textul legal (dar şi în vechea reglementare din art. 1848 C. civ. 1864) conduc la concluzia că, în ipoteza în care actele materiale se întrerup temporar, dar posesorul îşi păstrează elementul intenţional, posesia se conservă solo animo (cu observaţia că această regulă este specifică posesiei imobiliare; în cazul bunurilor
Citește mai mult
mobile, posesia se conservă numai atâta timp cât posesorul le are în stăpânirea sa, astfel încât, în privinţa acestora, principiul continuităţii elementului corpus prevalează). Practic, continuitatea trebuie să rezulte dintr-o serie de acte îndeplinite la intervale normale, astfel cum le-ar face orice bun gospodar diligent şi dornic să realizeze întreaga utilitate a bunului, aprecierea acestui comportament variind după natura lucrului („în raport cu natura bunului"). Aceasta nu exclude însă şi nu conduce la pierderea caracterului de continuitate al posesiei în ipoteza în care survine un obstacol fizic insurmontabil, de natură să paralizeze temporar actele de stăpânire (exempli gratia, ploi torenţiale şi inundaţii, care pot constitui obstacole fizice în exercitarea posesiei utile asupra unei păşuni).2. La rândul său, şi conservarea posesiei sub forma intenţiei, solo animo, presupune o continuitate, fiindcă altfel nu ar avea valoare din perspectiva uzucapiunii (ar fi o posesie discontinuă). Pentru a fi însă considerată valabilă, posesia ar trebui să dureze cel puţin un an, în caz contrar neputând fi invocată în cadrul acţiunilor posesorii (faţă de formularea art. 949 NCC).
3. Referitor la continuitatea posesiei, ca o condiţie a utilităţii acesteia, noul Cod civil a preluat (este adevărat, nu în cuprinsul art. 923, ci al art. 922 alin. (2) partea finală - „Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă") ideea instituirii unei prezumţii legale relative de utilitate a posesiei, existentă şi în Codul civil de la 1864 (care prin art. 1850 stabilea: „Continuitatea şi neîntreruperea posesiunii sunt dispensate de probă din partea celui ce invocă prescripţia, în acest sens că, posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie"). Deosebirea faţă de reglementarea anterioară constă însă în aceea că, în timp ce dispoziţiile art. 1850 instituiau prezumţia în cauză strict în privinţa calităţilor posesiei reprezentate de „continuitatea" şi „neîntreruperea" acesteia, art. 922 alin. (2) partea finală NCC se referă, într-o formulare generică, la ansamblul tuturor calităţilor posesiei, instituind practic o prezumţie generală de utilitate o posesiei. Acesta este de altfel motivul pentru care înţelegem să o aducem în discuţie în cadrul analizei unei norme juridice care reglementează un viciu anume al posesiei - discontinuitatea, prin raportare la reglementarea anterioară existentă în cuprinsul art. 1850 iar nu în cuprinsul considerentelor cu privire la dispoziţiile cu caracter general ale art. 922 NCC vizând enumerarea viciilor posesiei utile.
4. Evoluţia calitativă a noii reglementări în materia posesiei utile se remarcă şi din înlăturarea „neîntreruperii" posesiei, apreciată în cuprinsul art. 1847 C. civ. 1864 ca reprezentând o calitate a posesiei, alături de „continuitate". în realitate, după cum s-a arătat în literatura de specialitate, deosebirea dintre cele două „calităţi" (în vechea reglementare) ale posesiei constă în aceea că, pe când continuitatea este opera posesorului însuşi (acesta putând, prin fapta sa proprie şi în detrimentul său, să facă posesia discontinuă, folosind lucrul în mod neregulat), întreruperea este faptul unui terţ, care duce la desfiinţarea posesiei. Astfel, intervalele mai mult sau mai puţin scurte în stăpânirea imobilului duc la discontinuitate, dar posesia subzistă; în schimb, în cazul întreruperii, posesia se pierde. Sau, după cum plastic se exprima un autor (D. Alexandresco), „discontinuitatea este o boală a posesiei, pe când întreruperea este moartea ei".
5. în privinţa caracterelor juridice ale discontinuităţii, din formularea art. 926 alin. (1) NCC (în concordanţă cu dispoziţiile art. 1862 C. civ. 1864) rezultă că aceasta este un viciu absolut („Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană interesată" - s.n.), că acest viciu are un caracter temporar (faţă de dispoziţiile art. 927 NCC - „Posesia viciată devine utilă îndată ce viciul încetează” (s.n.), echivalente cu reglementarea existentă anterior în cuprinsul art. 1856 C. civ. 1864 - „posesiunea viciată prin vreuna din cauzele arătate în art. 1847 devine posesiune utilă, îndată ce acel viciu încetează în vreun mod oarecare"), precum şi că discontinuitatea se aplică numai în privinţa posesiei imobilelor (putându-se astfel distinge un caracter imobiliar al acesteia), având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 937 alin. (1) NCC, „persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă" (s.n.), iar în conformitate cu prevederile art. 936 NCC, „cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, posesia de bună-credinţă a bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale" (s.n.).
6. Atunci când lucrul este abandonat printr-o absenţă sistematică şi prelungită, suntem în prezenţa viciului discontinuităţii (D. Gherasim nr. 53, p. 51).
7. Problema de a şti dacă posesia este sau nu continuă reprezintă o chestiune de fapt, care urmează a fi apreciată în funcţie de natura lucrului (fără a fi nevoie de o folosinţă neîncetată, de fiecare clipă, şi fără să presupună un contact permanent asupra lucrului). De altfel, o asemenea folosinţă nu este nici măcar posibilă pentru anumite lucruri, care prin natura lor nu sunt susceptibile decât de o folosinţă intermitentă. Aşa este cazul posesiei unei păduri, care nu se poate manifesta decât prin tăieri periodice, despărţite prin intervale lungi de timp, sau acela al păşunilor de munte, unde animalele nu pasc decât vara, posesia de câteva luni dintr-un an de zile corespunzând într-o măsură suficientă dreptului de proprietate asupra căruia, prin ipoteză, se aplică aceasta (E. Roşioru nr. 31, p. 172).
8. Chestiunea de a şti dacă posesia este sau nu continuă este o chestiune de fapt, care trebuie rezolvată după natura lucrului (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Bâicoianu voi. I, nr. 1747, p. 586).
9. Nu va exercita o posesie continuă persoana care ia în stăpânire un teren agricol, percepându-i fructele, apoi îl abandonează, în loc să îl cultive în mod regulat (E. Roşioru nr. 31, p. 172).
10. Viciul discontinuităţii priveşte stăpânirea de fapt şi constă în intermitenţa anormală a puterilor exercitate asupra lucrului; în aprecierea acestui viciu, care trebuie să fie dovedit de acel care-l invocă, trebuie să se ţină seama pe de o parte de natura posesiunii de care lucrul e susceptibil şi pe de altă parte de repetiţia normală a actelor de putere exercitate asupra lucrului, astfel ca ele să fie de natură a deştepta pe acel faţă de care posesiunea se invocă (M.B. Cantacuzino nr. 198, p. 108).