Art. 937 Noul cod civil Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă Efectele posesiei
| Comentarii |
|
Efectele posesiei
SECŢIUNEA a 3-a
Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă
Art. 937
Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă
(1) Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă.
(2) Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.
(3) Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile care sunt accesorii unui imobil.
(5) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în legătură cu dobândirea dreptului de uzufruct şi a dreptului de uz asupra unui bun mobil.
| ← Art. 936 Noul cod civil Opozabilitatea faţă de terţi... | Art. 938 Noul cod civil Buna-credinţă Dobândirea... → |
|---|
1. Indiferent că se revendică un bun imobil sau un bun mobil, dreptul la acţiune este imprescriptibil, pentru că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 144/1982, în C.D. 1982, p. 13-1S).
2. Amintirile de familie nu pot face obiectul unei posesii mobiliare, având în vedere apartenenţa acestora la o universalitate de fapt de bunuri corporale (Trib. gr. inst. Paris, 29 juin 1988, J.C.P. 1989, II, 21195, note Agostini; R.T.D. civ. 1989, 773, obs. F. Zenati; Coss. civ. lre, 29 nov. 1994, Bull. civ. I, nr. 354, apud Code civil 1995-1996, Ed.
Citește mai mult
Litec, p. 1402).3. în caz de abuz de încredere, săvârşit prin refuzul de a restitui un bun (în speţă, un obiect de mobilier) primit în depozit, inculpatul trebuie obligat a înapoia deponentului bunul în natură, în starea în care se găseşte, ori a plăti o sumă echivalentă valorii de achiziţie; uzura bunului, intervenită în perioada depozitului, se suportă de deponent (Trib. Mun. Bucureşti, s. a lll-a pen., dec. nr. 155/1990, în Dreptul nr. 3/1992, p. 70).
4. Cel ce a pierdut sau i s-a furat lucrul poate să îl revendice de la terţul posesor, buna-credinţă a acestuia neapărându-l în contra acţiunii proprietarului bunului, căruia va trebui să îi restituie obiectul, indiferent dacă a fost de bună sau rea-credinţă. Terţul posesor care a restituit bunul se va putea îndrepta însă împotriva autorului său, de la care deţine bunul, pentru a fi despăgubit (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 363/1984, în R.R.D. nr. 2/1985, p. 68).
► „Art. 1909. (2) Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel cărui s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are (C. civ. 472, 485, 972,1156,1598,1730,1751,1846,1910y’-,
► „Art. 1910. Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât
Citește mai mult
întorcând posesorului preţul ce l-a costat" (doar pentru art. 937 alin. (2), respectiv (3) - n.n.).Legislaţie conexă:
► art. 935, art. 936, art. 1674 NCC;
► art. 2276 alin. (2) (fost art. 2279), art. 2277 (fost art. 2280) C. civ. fr.
1. Dispoziţia legală cuprinsă în alin. (1) al art. 937 NCC instituie drept moment al dobândirii dreptului de proprietate pe cel al intrării în posesie, spre deosebire de regula generală cuprinsă în art. 1674 NCC, potrivit căruia „proprietatea se strămută de drept compărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă" (s.n.), altfel spus, din momentul realizării acordului de voinţe. Aparenta inconsecvenţă legislativă se estompează însă dacă avem în vedere partea introductivă a art. 1674 NCC („Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege"), prevederile art. 937 alin. (1) constituindu-se astfel ca o veritabilă derogare de la regula cu caracter general cuprinsă în art. 1674 anterior menţionat (generalitate dedusă, printre altele, şi din reglementarea cuprinsă în art. 1651 NCC, intitulat „Aplicarea unor reguli de la vânzare" - „Dispoziţiile prezentului capitol (privind contractul de vânzare - n.n.) privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel"). Faţă de cerinţa bunei-credinţe a persoanei care încheie un act translativ de proprietate cu un neproprietar (conform art. 937 alin. (1)), stipularea de către părţile contractante ale unui contract de vânzare (ori un alt contract având ca efect transmiterea unui drept - art. 1651) a unei clauze contractuale din care să „rezulte contrariul" regulii cuprinse în art. 1674 privind momentul strămutării proprietăţii ar putea trezi suspiciuni cu privire la achizitorul bunului mobil în cauză. Totuşi, considerăm că, şi într-o asemenea ipoteză, susţinerile asupra relei-credinţe a acestuia din urmă trebuie probate. Oricum, faţă de formularea neechivocă a art. 937 alin. (1) NCC, apreciem că întotdeauna, indiferent de eventuala stipulaţie a părţilor contractante asupra momentului în care are loc transmisiunea dreptului de proprietate asupra bunului mobil, acest moment va fi acela al luării sale în posesie efectivă, chiar şi atunci când prin contractul încheiat părţile au convenit că strămutarea proprietăţii se va produce la o dată ulterioară intrării în posesia bunului mobil de către dobânditor. în sprijinul acestui punct de vedere credem că pot fi aduse şi dispoziţiile art. 935 (care instituie o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului bunului mobil), precum şi cele ale art. 936 (potrivit cărora posesia de bună-credinţă a bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale). Practic, odată dovedită buna-credinţă a achizitorului unui bun mobil printr-un act translativ de proprietate cu titlu oneros, încheiat cu un înstrăinător neproprietar, se consideră că a avut loc şi transmisiunea dreptului real mobiliar în cauză. O asemenea interpretare prezintă relevanţă mai ales în ipoteza în care au loc înstrăinări ulterioare succesive ale respectivului bun mobil ori din perspectiva eventualilor creditori ai achizitorului sau ai dobânditorilor subsecvenţi.
2. A treia funcţie a posesiei de bună-credinţă, funcţia achizitivă de proprietate, aşa cum rezultă şi din comentariile făcute pe marginea textului art. 1909 C. civ. [1864], operează numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Am spus foarte limpede că, pentru a fi vorba de un asemenea mod de dobândire, mai întâi trebuie să fie vorba de un posesor care dobândeşte bunul mobil de la un neproprietar - nu se spune asta în art. 1909 alin. (1) C. civ. [1864], De asemenea, se precizează că posesia trebuie să fie reală şi utilă în sensul că ea este efectivă şi sintagma posesie efectivă asta înseamnă, posesie reală şi utilă, şi se precizează condiţia bunei-credinţe care nu este în art. 1909 alin. (1) şi care este dedusă, mai bine zis este indusă, printr-un raţionament inductiv, dintr-un text care reglementează o chestiune particulară în Codul civil. De asemenea, se precizează că titlul de transmisie trebuie să fie cu titlu oneros. Nici această idee nu este prezentă, deşi doctrina şi jurisprudenţă au reţinut-o (V. Stoica, Dobândirea..., p. 67).
3. Legile se citesc prin interpretarea pe care ele o dobândesc în doctrină şi în jurisprudenţă şi, cum am spus de multe ori, viaţa adevărată a dreptului nu este în litera legii, viaţa adevărată a dreptului este în soluţiile judecătorilor. Şi ar trebui să mai spun că noul Cod civil este şi în textul vechiului Cod civil când e vorba de celelalte două ipoteze sau, mai bine zis, de ipoteza cu două variante, când e vorba de un bun pierdut sau furat. Ceva este totuşi nou sub aspectul textului, dar nu sub aspectul soluţiei, şi anume termenul de trei ani prevăzut la art. 1909 alin. (2) C. civ. [1864], care a fost obiectul unei controverse. în noul Cod civil precizăm expres că acest termen de trei ani este un termen de decădere şi, ca urmare, nu mai e posibilă nicio controversă în legătură cu natura juridică a acestui termen (V. Stoica, Dobândirea..., p. 68).
4. Atunci când este vorba de un bun pierdut sau furat, cumpărat dintr-un loc sau de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat de la o licitaţie publică, nu am inclus, în actualul Cod civil, ceea ce există în doctrină şi jurisprudenţă şi o să rămână, în continuare, apelul la doctrină şi jurisprudenţă, în legătură cu următoarea chestiune: dreptul de retenţie pe care îl are dobânditorul până când i se plăteşte preţul de către cel care revendică bunul nu e calificat nici în Codul civil [din 1864], nici în noul Cod. Dar este vorba de un drept de retenţie. Şi, de asemenea, pentru că sunt, până la
urmă, rosturi ale doctrinei şi ale jurisprudenţei, să găsească şi să adauge sensuri legii, nu am făcut un text special în care să precizăm că, practic, dobânditorul, în momentul în care i se revendică bunul, are un drept care poate fi calificat ca formând obiectul unei obligaţii in solidum, în sensul că el poate să ceară restituirea preţului şi de la cel care revendică şi poate să ceară şi de la hoţ sau găsitor, în măsura în care i-ar apărea ca preferabilă o asemenea variantă (V. Stoica, Dobândirea..., p. 68).
5. Sunt două alineate în art. 937 NCC care au valoare generală, şi anume că nu se aplică efectul achizitiv al prezumţiei de bună-credinţă când este vorba de accesoriile unui imobil şi soluţia este raţională şi, de asemenea, era consacrată în jurisprudenţă şi în doctrină, de dinainte. De asemenea, se mai spune că efectul achizitiv are în vedere nu doar dreptul de proprietate, ci şi celelalte drepturi reale principale care funcţionează în materie mobiliară, respectiv dreptul de uzufruct şi dreptul de uz (V. Stoica, Dobândirea..., p. 69).
6. Atunci când actualul deţinător al bunului l-a primit cu titlu gratuit (de exemplu, prin dar manual), nu mai poate exista raţiunea ca acesta din urmă să fie preferat şi să rămână în continuare în stăpânirea bunului, iar adevăratul proprietar să rămână fără lucru. Lipsa de diligenţă şi riscul alegerii de către proprietar a unei persoane în care nu trebuia să aibă încredere şi căreia i-a încredinţat bunul nu trebuie să aibă relevanţă juridică, ci trebuie să primeze regula potrivit căreia acela care luptă să evite o pagubă (certat de damno vitando) trebuie protejat şi preferat aceluia care luptă doar pentru a menţine un câştig (certat de lucro captando) (I. Lulâ, loc. cit., p. 73-85).
7. în disputa dintre adevăratul proprietar al lucrului şi terţul dobânditor de bună-credinţă al acestuia, legiuitorul a înclinat balanţa în favoarea acestuia din urmă, abătându-se de la principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet, în favoarea altor principii de drept, cum sunt cele referitoare la echitate, bună-credinţă, aparenţa în drept şi securitatea dinamică a circuitului civil. într-adevăr, s-a considerat că este echitabil ca, în acest conflict de drepturi, terţului dobânditor de bună-credinţă al lucrului să i se acorde protecţie juridică, fiindcă el şi-a întemeiat convingerea pe aparenţa de proprietate pe care însuşi proprietarul a creat-o când, de bunăvoie, a încredinţat bunul său unei alte persoane, în al doilea rând, riscul relei alegeri (culpa in eligendo) trebuie să îl suporte proprietarul nediligent, care a predat bunul său unui detentor precar infidel, iar nu terţa persoană care a dobândit lucrul de la un detentor care avea aparenţa că este adevărat proprietar. în al treilea rând, principiul securităţii dinamice a circuitului civil a impus regula ca bunurile mobile să aibă o circulaţie mai lesnicioasă, în sensul ca simpla predare a posesiunii să reprezinte prezumţia că s-a transferat terţei persoane însuşi dreptul de proprietate (I. Lulâ, loc. cit., p. 73-85).
8. în practica judiciară a fost consacrată soluţia potrivit căreia rezolvarea acţiunii civile în procesul penal presupune şi ridicarea bunurilor sustrase, în orice mod, de inculpat şi restituirea lor părţii civile, chiar dacă bunurile s-au găsit la un terţ dobânditor de bună-credinţă. Credem că bunurile proprietate personală sau particulară însuşite de inculpat şi înstrăinate unui terţ pot fi restituite oricând persoanei vătămate numai în ipoteza terţului de rea-credinţă. Este evident că un asemenea terţ nu beneficiază de dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ. [1864]. în plus, acţiunea în revendicare mobiliară este imprescriptibilă chiar şi în regimul juridic de drept comun atunci când este îndreptată împotriva unui detentor sau a unui posesor de rea-credinţă. Credem că argumentarea acestei soluţii este convingătoare, ea ducând la concluzia că acţiunii în revendicare mobiliară nu i se aplică nici termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, nici termenul de prescripţie de 30 de ani menţionat în art. 1890 C. civ. (1864). Nu aceeaşi este soluţia dacă bunurile au fost înstrăinate de inculpat unui terţ de bună-credinţă. Dispoziţiile art. 1909 alin. (2) C. civ. [1864] permit celui care a pierdut sau căruia i s-a sustras un lucru să îl revendice, în decurs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care îl găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are. Cu privire la natura termenului de trei ani, s-a demonstrat că suntem în prezenţa unui termen de decădere. Aşa fiind, credem că bunurile mobile proprietate personală sau particulară pot fi ridicate, în procesul penal, de la terţul de bună-credinţă şi restituite părţii civile numai în termenul de trei ani de la data de la care au ieşit din patrimoniul proprietarului, fără voia acestuia (V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, în R.R.D. nr. 10/1988, p. 27-29).
9. Posibilitatea ca bunurile ridicate de la terţul dobânditor de bună-credinţă să fie restituite părţii civile în procesul penal ori de câte ori terţul are posibilitatea să invoce în favoarea sa dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ. (1864] nu este exclusă în acele cazuri în care, deşi în sarcina detentorului precar se reţine o infracţiune pentru care s-a pornit procesul penal, se constată că proprietarul s-a desesizat de bunăvoie de bun, încredinţându-l inculpatului. Aşa se întâmplă atunci când în sarcina detentorului precar se reţine infracţiunea de abuz de încredere (art. 213 CP) ori de gestiune frauduloasă (art. 214 CP). Cu privire la infracţiunea de înşelăciune (art. 215 CP), ni se pare însă că se iese din domeniul de aplicare al art. 1909 alin. (1) C. civ., intrându-se în sfera de aplicare a art. 1909 alin. (2) C. civ. [1864]. într-adevăr, manoperele folosite de inculpat pentru a induce în eroare victima infracţiunii de înşelăciune nu sunt compatibile cu ideea de desesizare voluntară, libertatea de voinţă fiind condiţionată de o reprezentare corectă a realităţii la nivel intelectiv. Deformarea acestei reprezentări în mintea victimei, prin acţiunea inculpatului, are, în final, semnificaţia că bunul a ieşit din patrimoniul proprietarului fără voia sa, adică tocmai condiţia care permite aplicarea dispoziţiilor art. 1909 alin. (2) C. civ. şi, ca o consecinţă, ridicarea bunurilor chiar de la terţul de bună-credinţă şi restituirea lor către partea civilă. Această condiţie este îndeplinită şi în cazul infracţiunii de înşelăciune (art. 215 CP), ca şi în cazul infracţiunilor de furt (art. 208 CP), tâlhărie (art. 211 CP), piraterie (art. 212 CP) şi însuşire a bunului găsit (art. 216 CP). Chiar în ipoteza în care sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a art. 1909 alin. (2) C. civ., bunurile nu pot fi ridicate de la terţul dobânditor de bună-credinţă cu titlu oneros, dacă persoana vătămată a renunţat la dreptul de a fi despăgubită. în această ipoteză, măsura de siguranţă a confiscării speciale prevăzute în art. 118 lit. d) CP va avea ca obiect preţul încasat de inculpat de la terţul de bună-credinţă, iar nu bunul mobil care se poate ridica numai în scopul de a se restitui persoanei vătămate (V. Stoica, Corelarea..., p. 30). Notă. în urma modificării Codului penal prin Legea nr. 278/2006, dispoziţiile privind confiscarea specială avute în vedere în textul redat anterior se regăsesc în art. 118 lit. e) CP.
10. Creditorul plătit de inculpat din sumele de bani sustrase nu poate fi obligat la restituire dacă nu a cunoscut provenienţa sumelor. Aceasta, deoarece nu se confundă situaţia dobânditorului de bună-credinţă al unui bun individual determinat cu situaţia dobânditorului de bună-credinţă al unei sume de bani (cazul creditorului inculpatului care nu cunoştea provenienţa sumelor cu care a fost plătit); executarea unei obligaţii de a da având ca obiect bunuri de gen (bani) este întotdeauna posibilă în natură, astfel încât repararea în natură a prejudiciului nu mai impune obligarea creditorului la restituire. De asemenea, dacă bunul individual determinat nu mai există sau nu se mai află la dobânditorul de bună-credinţă, acesta nu ar putea fi obligat ia despăgubiri (repararea pagubei prin echivalent),
tocmai pentru că nu este angajată răspunderea sa civilă alături de aceea a inculpatului, nici măcar potrivit dispoziţiilor art. 15 din Decretul nr. 221/1960. în principiu, temeiul acţiunii cumpărătorului de bună-credinţă împotriva inculpatului, acţiune formulată în cadrul procesului penal, este delictual. Recitind textul art. 1909 alin. (2) C. civ. [1864], se poate uşor observa că această acţiune este tocmai acţiunea recursorie la care se referă teza finală a textului. Dacă ar fi introdusă pe cale separată, acţiunea ar fi contractuală şi s-ar întemeia pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune născută din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între inculpat şi terţul de bună-credinţă. Este adevărat că suntem în prezenţa unei vânzări a lucrului altuia, însă cât timp nu s-a dispus, înainte de evingerea cumpărătorului, anularea contractului pentru eroare asupra unei calităţi esenţiale a vânzătorului şi asupra substanţei lucrului vândut, după ce cumpărătorul a fost evins subzistă obligaţia de garanţie a vânzătorului. Dar, exercitând acţiunea civilă împotriva inculpatului în cadrul procesului penal, cumpărătorul de bună-credinţă ar putea alege nu numai temeiul delictual, ci şi temeiul contractual, în măsura în care acesta i-ar permite o mai lesnicioasă reparare integrală a prejudiciului. Argumentul care susţine această opinie constă în aceea că, în ipoteza analizată - ca şi în cazurile prevăzute în art. 17 CPP -, cumpărătorul de bună-credinţă nu poate formula acţiune civilă (pentru recuperarea preţului plătit inculpatului) decât în cadrul procesului penal, iar nu pe cale separată. într-adevăr, dacă terţul, citat în procesul penal, nu se constituie parte civilă împotriva inculpatului, suma de bani încasată de acesta se confiscă potrivit art. 118 lit. d) CP; practic, se înlătură astfel posibilitatea terţului de a alege între instanţa penală şi instanţa civilă, el putând să îşi valorifice pretenţiile (care pot include, pe lângă preţ, şi orice alte daune suferite de terţ) numai în cadrul procesului penal. Ca urmare, chiar dacă acţiunea civilă nu se exercită din oficiu în situaţia analizată, înlăturarea dreptului de opţiune, dedusă din aplicarea corelată a art. 14 CPP şi art. 118 lit. d) CP, este similară cazurilor reglementateîn art. 17 CPP; or, în aceste cazuri s-a demonstrat că partea civilă, chiar dacă nu mai poate alege între cele două instanţe, poate alege totuşi între temeiul delictual şi cel contractual, în măsura în care între autorul infracţiunii şi partea civilă s-a încheiat un contract. Concluzionând cu privire la acest aspect, este de reţinut că, în ipoteza analizată, răspunderea inculpatului, în procesul penal, faţă de proprietarul bunului (persoana fizică) are o natură delictuală, iar faţă de cumpărătorul de bună-credinţă are fie o natură delictuală, fie una contractuală, în timp ce ridicarea bunului de la terţ pentru a fi restituit păgubaşului realizează finalitatea acţiunii în revendicare mobiliară (V. Stoica, Corelarea..., p. 31-32). Notă. A se vedea supra, nota de la pct. 9.
11. Raporturile juridice civile stabilite, pe de o parte, între persoana care a pierdut sau căreia i s-a sustras bunul şi cumpărătorul de bună-credinţă şi, pe de altă parte, între acesta din urmă şi inculpat îmbracă aspecte particulare atunci când bunul respectiv a fost vândut într-un loc public, unde astfel de operaţii se fac în mod obişnuit. Deci în conţinutul raportului juridic care s-a născut între proprietarul originar şi posesorul actual al lucrului intră nu numai dreptul proprietarului de a revendica lucrul (prerogativă a însuşi dreptului de proprietate), respectiv obligaţia cumpărătorului de a-l restitui, ci şi obligaţia proprietarului de a plăti posesorului preţul achitat de acesta din urmă celui de la care l-a dobândit (V. Stoica, Corelarea..., p. 32).
12. Credem că prin dispoziţia legală se constată, totodată, un adevărat drept de retenţie în favoarea posesorului de bună-credinţă, astfel încât, chiar dacă se admite acţiunea în revendicare, acest drept trebuie recunoscut prin hotărâre, cu consecinţa că nici executarea silită a acesteia nu va fi posibilă înainte ca proprietarul să îşi execute obligaţia faţă de posesor.
Aşa fiind, posesorul va putea opune dreptul său de retenţie chiar în cadrul procesului penal; de aceea, ridicarea lucrului de la posesor şi restituirea lui părţii civile (persoană fizică) nu trebuie să fie dispuse înainte ca respectivul cumpărător de bună-credinţă să primească preţul pe care l-a plătit inculpatului. Desigur, partea civilă va putea cere despăgubirile corespunzătoare de la inculpat, pe temei delictual, în cadrul procesului penal; dacă partea civilă nu ar solicita o asemenea despăgubire, s-ar impune confiscarea sumei respective, potrivit art. 118 lit. d) CP, pentru a nu profita inculpatului (V. Stoica, Corelarea..., p. 32-33). Notă. A se vedea supra, nota de la pct. 9.
13. Dispoziţiile art. 937 reglementează dobândirea dreptului de proprietate, a dreptului de uzufruct şi a dreptului de uz asupra bunurilor mobile de către posesorul de bună-credinţă. Legiuitorul nu precizează ce fel de bunuri mobile are în vedere, însă expresiile „posesie efectivă", „bun pierdut sau furat" lasă să se înţeleagă faptul că are în vedere bunurile corporale, iar art. 940 arată că dispoziţiile art. 937 se aplică şi titlurilor la purtător (EJ. Prediger p. 74).
14. Articolul 937 alin. (1) NCC nu poate fi invocat pentru a se dobândi proprietatea bunurilor mobile considerate accesorii ale unui imobil [art. 937 alin. (4) NCC], adică lucrurilor care, deşi servesc ca accesorii la un imobil, îşi păstrează însuşirea de bunuri mobile (de exemplu, mobilierul dintr-o locuinţă). De asemenea, mai este necesar ca bunul mobil să nu facă parte din categoria bunurilor supuse înmatriculării, precum navele, aeronavele etc., deoarece în cazul acestora nu s-ar mai putea vorbi despre buna-credinţă a terţului ce a dobândit de la un neproprietar (G. Boroi, L Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 67).
15. Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul Cod civil declară imprescriptibilă acţiunea în revendicare mobiliară îndreptată împotriva posesorului de rea-credinţă [art. 563 alin. (2)]. Se aplică însă dispoziţiile din materia uzucapiunii imobiliare care permit dobândirea dreptului de proprietate ca efect al posesiei timp de 10 ani (art. 939). în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare mobiliară îndreptată împotriva subdobânditorului de bună-credinţă, aceasta este afectată de un termen de decădere de 3 ani [art. 937 alin. (2)] (E.J. Prediger p. 210, nota 1).
16. Dacă terţul a dobândit bunul mobil de la adevăratul proprietar, atunci el nu mai are nevoie de a invoca în favoarea sa dispoziţiile art. 937 alin. (1) NCC, întrucât temeiul dobândirii dreptului de proprietate îl constituie însuşi actul juridic încheiat cu adevăratul proprietar, iar dacă acest act juridic este lovit de nulitate, vor deveni incidente regulile aplicabile în materia nulităţii. Dacă bunul mobil se află la detentor, acesta nu poate invoca în beneficiul său art. 937 alin. (1) NCC, deoarece este ţinut de obligaţia contractuală de restituire a bunului. Dacă bunul mobil se află la detentor, proprietarul are împotriva acestuia o acţiune contractuală pentru restituirea lui sau poate formula chiar şi o acţiune în revendicare împotriva detentorului (care prezintă interes mai ales dacă a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii contractuale). Dacă însă detentorul nu se mai află în posesia lucrului mobil, ci l-a înstrăinat unui terţ dobânditor de bună-credinţă, acţiunea în restituire ce putea fi exercitată împotriva detentorului se transformă într-o acţiune în despăgubire (G. Boroi, L Stănciulescu p. 67).
17. Ca efect al desfiinţării unui act, trebuie să fie desfiinţate toate actele încheiate subsecvent, având la bază situaţia juridică creată prin actul nul [art. 1254 alin. (2)]. Acest principiu poate uneori să aducă mai mult rău decât să restabilească o situaţie dreaptă, aceasta pentru că sunt afectate drepturi ale terţilor, care nu puteau şti că actul transmiţătorului lor este nevalabil. Pentru acest motiv, legiuitorul a instituit situaţii de excepţie în care actul subsecvent nu se desfiinţează, cum ar fi aceea că posesorul de bună-credinţă care a dobândit un bun mobil este considerat proprietarul acestuia, chiar dacă cel de la care l-a dobândit nu avea un drept valabil, cu excepţia cazului în care bunul fusese furat sau pierdut şi ulterior vândut, caz în care proprietarul poate revendica bunul în termen de 3 ani de la momentul pierderii posesiei (art. 937) (E.J. Prediger p. 196-197).
18. Ipoteza de aplicare a art. 937 alin. (1) NCC (când acţiunea în revendicare mobiliară va fi respinsă) este următoarea: proprietarul bunului mobil îl încredinţează unei persoane, care capătă calitatea de detentor precar; detentorul, încălcându-şi obligaţia de restituire a bunului, ce îi revenea potrivit actului juridic prin care a dobândit detenţia, înstrăinează (cu titlu oneros) acest bun către un terţ dobânditor, care are convingerea că a tratat cu adevăratul proprietar (este de bună-credinţă) (G. Boroi, L. Stânciulescu p. 68).
19. O altă condiţie pentru ca art. 937 alin. (1) NCC să îşi găsească aplicare este aceea ca posesorul de bună-credinţă să fi dobândit bunul mobil de la detentorul precar printr-un act juridic cu titlu oneros, iar nu printr-un act juridic cu titlu gratuit, deoarece, în acest din urmă caz, nu mai subzistă raţiunea de a prefera buna-credinţă a terţului dobânditor cu titlu gratuit faţă de lipsa de diligenţă a proprietarului, în sensul că lipsa de diligenţă a acestuia în alegerea persoanei căreia i-a încredinţat bunul mobil este acoperită de principiul conform căruia trebuie protejat cel care se străduieşte să evite o pagubă (certat de damno vitondo), iar nu cel care urmăreşte să păstreze un câştig (certat de lucro captando) (G. Boroi, L Stânciulescu p. 68).
20. Articolul 1275 alin. (1) NCC face o aplicaţie a modului de dobândire a proprietăţii asupra unui bun mobil prin posesia de bună-credinţă pentru situaţia transmiterii succesive a unui bun mobil, dispunând că, „dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil corporal, cel care a dobândit cu bună-credinţă posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară", alin. (2) arătând că „este de bună-credinţă dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut şi nici nu putea să cunoască obligaţia asumată anterior de înstrăinător". Spre exemplu, să presupunem că Primus, proprietar al unui bun mobil, vinde acest bun lui Secundus, însă remiterea bunului mobil nu are loc imediat; ulterior, Primus, care a devenit un simplu detentor precar al bunului mobil respectiv, deoarece, din momentul realizării acordului de voinţă, proprietatea a fost transferată asupra lui Secundus independent de predarea efectivă a bunului, vinde acel bun mobil şi lui Tertius, care intră în posesia lui fiind de bună-credinţă, adică necunoscând şi neavând posibilitatea să cunoască faptul că bunul fusese vândut lui Secundus, deci că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. într-o astfel de ipoteză, contrar principiului nemo dat quod non habet, art. 1275 alin. (1) şi (2) NCC îl declară pe Tertius proprietar al bunului mobil respectiv. Interesant (şi destul de neobişnuit în privinţa părţii finale) este şi alin. (3) al art. 1275 NCC, potrivit căruia, „dacă niciunul dintre dobânditori nu a obţinut posesia efectivă a bunului mobil corporal şi creanţa fiecăruia de predare a bunului este exigibilă, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanţa de judecată" (G. Boroi, L. Stânciulescu p. 68, inclusiv nota 1).
21. Corespunzător reglementării anterioare, în doctrină s-a pus problema de a şti dacă justul titlu este un element distinct de buna-credinţă, predominantă fiind opinia potrivit căreia, în această materie, justul titlu nu ar fi un element separat de buna-credinţă, ci este un element intrinsec acesteia; prin urmare, se admitea că ar fi suficient şi un titlu putativ, adică un titlu care există numai în imaginaţia posesorului de bună-credinţă (spre exemplu, terţul crede că intrarea sa în posesia bunului mobil are la bază un contract care, în realitate, nu s-a încheiat); de asemenea, includerea justului titlu în sfera bunei-credinţe avea drept consecinţă faptul că terţul dobânditor era scutit de sarcina de a proba existenţa acestuia, deoarece, prezumându-se buna-credinţă, se prezumă şi existenţa justului titlu. Evident că o asemenea opinie ar trebui să dispară, câtă vreme art. 937 alin. (1) NCC se referă expres la „un act translativ de proprietate cu titlu oneros" (G. Boroi, L. Stânciulescu p. 68).
22. Nu se încadrează în situaţia avută în vedere de art. 937 alin. (2) NCC unele infracţiuni, cum ar fi abuzul de încredere, înşelăciunea, gestiunea frauduloasă, deoarece în asemenea cazuri proprietarul s-a desesizat de bunăvoie de bunul său. Cât priveşte pierderea bunului mobil, nu prezintă interes dacă aceasta se datorează neglijenţei proprietarului sau unui eveniment fortuit, în ambele cazuri art. 937 alin. (2) NCC fiind aplicabil (G. Boroi, L. Stânciulescu p. 70).
23. Trebuie reţinut că art. 937 alin. (3) NCC se referă la un caz particular al situaţiei avute în vedere de art. 937 alin. (2), ceea ce înseamnă că sunt comune celor două texte de lege condiţiile referitoare la bunuri, la posesia terţului dobânditor, la desesizarea involuntară a proprietarului şi la termenul de trei ani. Proprietarul va putea recupera ulterior, prin intermediul unei acţiuni în despăgubire introduse împotriva hoţului sau găsitorului, suma pe care a plătit-o terţului, numai că, de data aceasta, riscul insolvabilităţii hoţului sau găsitorului nu va mai fi suportat de terţul de bună-credinţă ce a dobândit bunul în anumite condiţii speciale, ci de proprietar (G. Boroi, L. Stânciulescu p. 71).