Art. 61 Noul Cod de Procedură Civilă Forme Alte persoane care pot lua parte la judecată Părţile
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Părţile
SECŢIUNEA a 3-a
Alte persoane care pot lua parte la judecată
Părţile
SECŢIUNEA a 3-a
Alte persoane care pot lua parte la judecată
Art. 61
Forme
(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare.
(2) Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.
(3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.
| ← Art. 60 Noul Cod de Procedură Civilă Regimul juridic al... | Art. 62 Noul Cod de Procedură Civilă Intervenţia principală... → |
|---|
Ca noţiune, intervenţia voluntara constă în cererea unui terţ de a participa într-un proces în curs de desfăşurare, iniţiat de alte persoane, în vederea apărării unui drept propriu sau a unui drept aparţinând unei părţi din proces, în măsura în care justifică un interes personal.
Din punctul de vedere al calificării cererii în funcţie de calea procedurală aleasă de parte pentru valorificarea dreptului său, observând noţiunea
Citește mai mult
cuprinsă în art. 30 alin. (6) NCPC, potrivit căruia cererile incidentale sunt acelea formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare, cererea de intervenţie voluntară se circumscrie acestei definiţii, reprezentând ca atare o cerere incidentala.2. Condiţiile pentru formularea cererii. Din textul art. 61 alin. (1) NCPC se desprind cerinţele esenţiale ale intervenţiei voluntare, care caracterizează oricare dintre formele acesteia, şi anume: existenţa unui proces în curs de desfăşurare, iniţiativa introducerii în proces a terţului să aparţină acestuia, invocarea de către terţ a unui interes propriu şi, de principiu, lipsa calităţii de parte originară a terţului intervenient.
2.1. Existenţa unui proces în curs de desfăşurare. Dat fiind faptul că cererea de intervenţie voluntară constituie o cerere incidentală, pentru a se crea posibilitatea formulării sale este necesară existenţa unui proces aflat în curs de desfăşurare.
Astfel, în ipoteza în care o cerere de intervenţie voluntară a fost formulată ulterior momentului în care instanţa a admis cererea de chemare în judecată sau a respins-o ca neîntemeiată ori în baza unei excepţii procesuale, a luat act de renunţarea reclamantului la dreptul pretins sau la judecata cererii, a constatat perimarea cererii sau a anulat-o ori a luat act şi a consfinţit tranzacţia părţilor, aceasta va fi ataşată la finalul dosarului, iar instanţa nu are obligaţia să se pronunţe asupra sa, fiind o cerere depusă după închiderea dezbaterilor, cu soluţionarea căreia nu a fost legal învestită.
Dacă judecata cererii principale este numai suspendata, terţul poate formula cerere de intervenţie voluntară, a cărei admisibilitate în principiu va fi discutată după repunerea pe rol a cauzei, în ipoteza în care până la acel moment nu s-a împlinit termenul de perimare în privinţa cererii principale, chestiunea perimării având prioritate în soluţionare în raport de admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie, întrucât perimarea operează de drept, potrivit art. 416 alin. (1) NCPC. Formularea cererii de intervenţie voluntară nu conduce la repunerea pe rol a cauzei suspendate, chiar şi în ipoteza în care terţul formulează în mod expres o cerere în acest sens, întrucât el nu are calitatea de parte în procesul iniţial decât din momentul admiterii în principiu a cererii incidentale şi, pe cale de consecinţă, nu are calitatea de a formula alte cereri în proces (în acest caz, instanţa va respinge cererea de repunere a cauzei pe rol ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală de parte litigantă).
Prin proces care nu se mai afla în curs de desfăşurare nu se înţelege soluţionarea acestuia în mod definitiv, ci finalizarea etapei procesuale în care s-a intenţionat formularea sau chiar s-a formulat cererea de intervenţie. Astfel, deşi art. 62 alin. (3) NCPC permite ca cererea de intervenţie principală să fie formulată, cu acordul expres al părţilor, şi în instanţa de apel, textul legal are în vedere depunerea acesteia în apel, iar nu în faţa primei instanţe, după soluţionarea cauzei, când prima instanţă, dezînvestindu-se, nu se
mai pronunţă asupra cererii de intervenţie. Apreciem că, în acest caz, instanţa de apel nu va fi învestită cu soluţionarea cererii de intervenţie decât în măsura reiterării sale în etapa procesuală a apelului.
2.2. Iniţiativa introducerii în proces a terţului sâ aparţinâ acestuia. Condiţia vizată deosebeşte intervenţia voluntară de intervenţiile forţate, acestea din urmă fiind formulate de părţi sau de instanţă din oficiu.
2.3. Invocarea de către terţ a unui interes propriu. Persoana care formulează cererea de intervenţie voluntară trebuie să justifice întotdeauna un interes personal, indiferent dacă intervenţia este principală, când terţul pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta, sau accesorie, când hotărârea ce s-ar putea pronunţa împotriva părţii în apărarea căreia intervine terţul i-ar prejudicia acestuia drepturile şi interesele.
Prin urmare, chiar şi în ipoteza cererii de intervenţie accesorie, terţul trebuie să justifice un interes personal, care constă în apărarea unui drept sau interes propriu, suplimentar dreptului părţii în folosul căreia a intervenit.
2.4. Lipsa calităţii de parte originară a terţului intervenient. Ca regulă, cererea de intervenţie voluntară a unei persoane care figurează ca parte în proces - reclamant sau pârât - este inadmisibilă.
Nu au calitatea de părţi şi, ca atare, pot interveni voluntar într-un proces în curs de desfăşurare creditorii chirografari ai părţilor şi reprezentanţii legali sau convenţionali ai acestora.
Calitatea de parte în proces trebuie apreciată la momentul discutării admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie.
Astfel, în ipoteza în care reclamantul a chemat în judecată doi pârâţi, iar ulterior renunţă la judecata cererii în contradictoriu cu unul dintre ei, acesta din urmă este în drept să formuleze cerere de intervenţie voluntară în proces, întrucât, la momentul discutării admisibilităţii în principiu, nu mai avea calitatea de parte litigantă, independent de voinţa lui.
în schimb, dacă procesul continuă fără una dintre părţi datorită atitudinii acesteia (de exemplu, unul din pârâţi nu a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de lege sau a tranzacţionat cu reclamantul etc.), intervenţia voluntară a persoanei respective este inadmisibilă, soluţia contrară echivalând cu o eludare a anumitor dispoziţii legale imperative (de pildă, a celor referitoare la termenul în care poate fi exercitat apelul) sau cu o denunţare unilaterală a unei convenţii sinalagmatice.
Articolul care face obiectul prezentului comentariu cuprinde şi definiţiile celor două forme de intervenţie voluntară, însă acestea vor fi analizate în comentariile aferente art. 62 şi respectiv art. 63 NCPC.
în ceea ce priveşte obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, în conformitate cu art. 435 alin. (1) şi (2) NCPC, hotărârea este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora şi, de asemenea, este
Citește mai mult
opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.Prin urmare, pentru ca o hotărâre judecătorească să fie obligatorie pentru o altă persoană, este necesar ca aceasta să fi fost parte litigantă sau succesor al unei astfel de părţi, terţa persoană neputând fi obligată să execute dispoziţiile hotărârii.
Spre deosebire de obligativitatea hotărârii judecătoreşti care vizează exclusiv părţile litigante, opozabilitatea semnifică faptul că hotărârea judecătorească constată o realitate juridică, care trebuie respectată de către orice altă persoană străină de litigiu, întrucât statuează cu efect de lucru judecat, prin aplicarea normelor de drept situaţiei de fapt reţinute.
în măsura în care realitatea juridică constatată în hotărârea judecătorească este contestată de un terţ, acesta, dacă justifică un interes, dată fiind lipsa identităţii părţilor, are posibilitatea promovării unui litigiu distinct, fără a se opune autoritatea de lucru judecat, proces în cadrul căruia are dreptul să facă dovada contrară celor statuate în hotărârea judecătorească anterioară.
în manifestarea sa de excepţie procesuală, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 431 alin. (1) NCPC (obiect, părţi, cauză). Astfel, în ipoteza în care o cerere soluţionată definitiv de către o instanţă este readusă spre soluţionare ulterior unei instanţe, aceasta din urmă este în drept să invoce şi să admită excepţia autorităţii de lucru judecat, respingând, pe cale de consecinţă, cererea.
Efectul de lucru judecat al hotărârii se poate manifesta şi pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un litigiu ulterior, nefiind admisă dovada contrară între părţile litigante. Astfel, efectul pozitiv ol lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a efectului de lucru judecat în art. 431 alin. (2) NCPC, potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor dintre considerentele hotărârii judecătoreşti, însă fără să impună admiterea excepţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat, întrucât nu sunt întrunite condiţiile art. 431 alin. (1) NCPC.
în relaţia dintre părţi, efectul de lucru judecat are caracter absolut, ceea ce determină concluzia că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat anterior de către o instanţă judecătorească, în schimb, în relaţia dintre părţi şi terţe persoane, efectul de lucru judecat are caracter relativ, terţii putând face dovada contrară celor stabilite prin hotărârea judecătorească anterioară, pronunţată într-un litigiu în care nu au avut calitatea de părţi.
Spre exemplu, titularul dreptului de proprietate asupra unui bun, care se prevalează de o hotărâre judecătorească prin care o persoană a fost obligată să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul, nu va putea să execute acea hotărâre împotriva unei alte persoane, care deţine bunul la momentul demarării procedurii executării silite, în acest caz, proprietarul bunului va trebui să declanşeze un nou litigiu, chemându-l în judecată pe terţul detentor, spre a obţine o hotărâre prin care şi acesta din urmă să fie obligat a-i recunoaşte dreptul de proprietate [cu excepţia cazului în care terţul detentor este succesorul cu titlu particular al primului pârât, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 39 alin. (3) NCPC]. Hotărârea judecătorească obţinută faţă de primul pârât nu este obligatorie pentru terţul detentor, întrucât acesta nu a fost parte în litigiul iniţial.
De asemenea, dacă într-un litigiu având ca obiect dezbaterea unei succesiuni şi reducţiunea unui testament s-a stabilit în mod definitiv calitatea părţilor de moştenitori testamentari, într-un proces ulterior având ca obiect partaj judiciar aceştia nu pot invoca calitatea lor de moştenitori legali, efectul de lucru judecat al primei hotărâri judecătoreşti impunându-se cu caracter absolut între părţi şi nepermiţând administrarea unor probe în noul proces pentru a dovedi contrariul a ceea ce s-a statuat anterior111.
Dat fiind faptul că în materie civilă, ca regulă, efectele hotărârii judecătoreşti (autoritate de lucru judecat, executorialitate, obligativitate şi opozabilitate) se produc inter partes (între părţi), pentru ca acestea să se extindă şi faţă de alte persoane este necesară introducerea lor în proces, într-una din formele prevăzute de lege.
Este de menţionat aspectul că o terţă persoană nu poate fi introdusă în proces numai pentru simplul motiv ca hotărârea judecătorească obţinută să îi fie opozabilă şi ca terţul să nu mai poată administra dovada contrară celor statuate prin aceasta, ci este necesară întrunirea condiţiilor cerute de cod pentru introducerea sa în litigiu şi existenţa unui interes clar determinat al celui care formulează cererea de intervenţie.
Participarea terţilor la judecată nu trebuie confundată cu instituţia coparticipării procesuale subiective sau obiective121. Astfel, participarea terţilor la judecată implică existenţa unui singur proces în cadrul căruia sunt formulate cererile de intervenţie, în timp ce coparticiparea procesuală obiectivă, decurgând din conexarea pricinilor, implică existenţa a două sau mai multe procese, a căror reunire conduce la creşterea numărului părţilor. De asemenea, participarea terţilor la judecată implică intervenţia acestora într-un proces în curs, determinând ca atare majorarea numărului părţilor, pe când coparticiparea procesuală subiectivă vizează existenţa unei cereri de chemare în judecată în care deja figurează mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi.
Introducerea unui terţ în litigiu este facultativa, fiind lăsată la aprecierea părţilor sau, după caz, a terţului, cu excepţia anumitor cazuri, expres prevăzute de lege, când terţii sunt obligaţi să intervină în proces, sub sancţiunea de a nu îşi mai putea valorifica ulterior drepturile sau interesele lor.
Astfel, potrivit art. 679 alin. (1) NCC, creditorii personali ai unui coproprietar vor putea, de asemenea, să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor; ei nu pot însă să atace un partaj efectuat, afară numai dacă acesta a avut loc în lipsa lor şi fără să se ţină seama de opoziţia pe care au făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii nu au putut să intervină în proces. în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul creditorilor care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori al celor a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia. Prin urmare, în ipoteza în care creditorii nu au intervenit în procesul de partaj, nu vor mai putea ataca ulterior împărţeala efectuată.
Participarea terţilor la judecată prezintă avantajul preîntâmpinării pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, precum şi cel al economiei de timp şi cheltuieli, implicând o mai bună administrare a justiţiei, întrucât instanţa se pronunţă atât asupra raportului juridic substanţial dintre reclamant şi pârât, cât şi asupra raporturilor juridice dintre terţii intervenienţi şi părţile iniţiale.
în ceea ce priveşte dezavantajele introducerii unor terţe persoane într-un proces în curs de desfăşurare, acestea constau în eventuala întârziere a soluţionării cererii principale, în sporirea complexităţii litigiului, precum şi în riscul afectării drepturilor interve-nientului, care preia procedura în faza în care se găseşte în momentul introducerii sale în proces.
Noul Cod de procedură civilă reglementează două forme de intervenţie voluntara [intervenţia principală şi intervenţia accesorie (art. 61-67 NCPC)] şi patru forme de intervenţie forţată [chemarea în judecată a altei persoane (art. 68-71 NCPC), chemarea în garanţie (art. 72-74 NCPC), arătarea titularului dreptului (art. 75-77 NCPC) şi introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane (art. 78-79 NCPC)].