Art. 62 Noul Cod de Procedură Civilă Intervenţia principală Alte persoane care pot lua parte la judecată Părţile

1. Definiţia şi natura juridică. în ceea ce priveşte definiţia prescrisă de cod, intervenţia este principala când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

Cu titlu exemplificativ pentru situaţia identităţii de drepturi pretinse este ipoteza în care reclamantul a introdus cerere în revendicarea unui bun imobil de la pârâtul care-l deţine în mod nelegal, iar un terţ, care pretinde că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului respectiv formulează cerere de intervenţie principală având acelaşi obiect.

Nu este

Citește mai mult

necesar însâ să existe identitate între dreptul pretins de terţ şi dreptul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată. De pildă, într-un litigiu având ca obiect partaj judiciar, persoana care se consideră proprietarul exclusiv al bunului supus partajului poate formula cerere de intervenţie principală, solicitând declararea nulităţii actului juridic care constituie temeiul coproprietăţii între părţile litigante, precum şi revendicarea bunului.

între cele două drepturi subiective trebuie să existe o legătură strânsă, suficientă pentru a justifica rezolvarea împreună a celor două cereri. Dacă între pretenţia terţului şi pretenţia supusă judecăţii de către reclamant (sau de către pârât, în cazul în care s-a formulat o cerere reconvenţională) nu există conexiunea strânsă impusă de cod, atunci intervenţia principală este inadmisibilă.

Ca natură juridică, intervenţia principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată formulată împotriva părţilor iniţiale. Terţul are posibilitatea formulării pretenţiei atât pe cale principală, declanşând un proces distinct, cât şi pe cale incidentală, promovând cererea de intervenţie în cadrul procesului în curs de desfăşurare.

De regulă, intervenţia principală determină lărgirea cadrului procesual din punctul de vedere al părţilor, iar, uneori, şi din perspectiva obiectului litigiului.

2. Domeniul de aplicare. Ca principiu, din moment ce legea nu limitează în mod expres sfera litigiilor în care intervenţia principală poate fi formulată, aceasta este admisibilă în orice proces civil.

Prin excepţie, cererea de intervenţie voluntară este inadmisibilă sau este admisibilă în anumite condiţii în pricinile ce vor fi enumerate în continuare cu titlu exemplificativ.

2.1. Cereri cu caracter strict personal. Cererea de intervenţie principală este inadmisibilă în pricinile cu caracter strict personal, care implică participarea numai a anumitor persoane vizate de raporturile juridice deduse judecăţii (de pildă, cererea de intervenţie voluntară a unui terţ este inadmisibilă în cauzele vizând desfacerea căsătoriei'21)'31.

în ipoteza în care numai cererea principală este strict personală, restul cererilor accesorii şi incidentale formulate în proces neavând un astfel de caracter, intervenţia principală este admisibilă dacă vizează pretenţiile deduse judecăţii prin intermediul acestor din urmă cereri.

Spre exemplu, dacă cererea principală are ca obiect desfacerea căsătoriei prin divorţ, iar cererea reconvenţională are ca obiect partajul bunurilor comune, terţul care pretinde a fi titularul exclusiv al unuia dintre bunurile indicate în cererea reconvenţională poate formula, pentru apărarea dreptului său, cerere de intervenţie principală, solicitând revendicarea bunului în ipoteza în care nu este în posesia acestuia sau constatarea dreptului său de proprietate asupra bunului pe care îl posedă.

2.2. Cereri posesorii. întrucât prin cererile posesorii reclamantul tinde la apărarea posesiei, ca situaţie de fapt, nepunând în discuţie drepturi subiective civile, intervenţia principală, de esenţa căreia este pretinderea unui drept, este inadmisibilă, întrucât ar conduce la transformarea procesului posesoriu într-un proces petitoriu împotriva voinţei părţilor iniţiale.

Intervenţia voluntară principală ar putea fi considerată admisibilă numai în cazul în care terţul ar pretinde pentru sine posesia bunului respectiv, însă această soluţie implică o interpretare mai largă a art. 61 alin. (2) NCPC, textul de lege referindu-se la invocarea unui drept, iar nu la invocarea unei situaţii juridice sau la formularea unei pretenţii.

2.3. Litigii arbitrale. Potrivit art. 581 alin. (1) NCPC, terţii pot participa la procedura arbitrală în condiţiile art. 61-77 NCPC, dar numai cu acordul lor şi al tuturor părţilor (cu excepţia cererii accesorii, care este admisibilă şi fără îndeplinirea acestei condiţii).

Prin urmare, terţul poate formula cerere de intervenţie principală într-un litigiu arbitrai numai dacă părţile iniţiale sunt de acord, nefiind însă necesară încheierea în formă scrisă a unui compromis sau a unei convenţii arbitrale între părţi şi terţ, întrucât dispoziţiile art. 581 alin. (1) nu introduc o atare condiţie, făcând referire numai la acordul părţilor exprimat în proces.

2.4. Rezolvarea unor incidente procedurale. Cererea de intervenţie voluntară principală este inadmisibilă dacă se formulează în legătură cu soluţionarea unor incidente procedurale precum strămutarea, recuzarea, conflictul de competenţă, perimarea, abţinerea etc., cu motivarea că aceste incidente nu pun în discuţie fondul drepturilor deduse judecăţii prin cererea principală, astfel încât terţul nu le-ar putea pretinde pentru sine în cadrul procedurii de rezolvare a incidentelor.

3. Forma cererii. Potrivit art. 62 alin. (1) NCPC, cererea de intervenţie principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.

Astfel, cererea de intervenţie principală trebuie formulată în scris, pe suport material clasic (hârtie) sau în formă electronică, în acest ultim caz dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

întrucât regula în materie de formă a cererilor în justiţie o constituie forma scrisă, iar în reglementarea intervenţiei voluntare principale nu este specificată vreo excepţie, dispoziţiile art. 148 alin. (4) NCPC vizând posibilitatea formulării orale a cererii, urmată de consemnarea acesteia în încheierea de şedinţă, nu sunt aplicabile acestei cereri de intervenţie.

în ceea ce priveşte conţinutul cererii de intervenţie principală, acesta va fi cel prevăzut pentru cererea de chemare în judecată, fiind reglementat de dispoziţiile art. 194 NCPC, cu menţiunea că suplimentar se va specifica legătura care justifică soluţionarea acesteia împreună cu cererea principală.

Apreciem că este necesară inclusiv indicarea datelor de identificare ale pârâţilor din cadrul cererii de intervenţie principală, întrucât există posibilitatea ca o atare cerere să fie formulată împotriva părţilor iniţiale, dar şi împotriva unui terţ, în caz de coparticipare procesuală obligatorie, spre exemplu.

Numărul de exemplare va fi cel prevăzut de art. 149 alin. (1) NCPC, potrivit căruia când cererea urmează a fi comunicată, ea se va face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, în afară de cazurile în care părţile au un reprezentant comun sau partea figurează în mai multe calităţi juridice, când se va face un singur exemplar, cu menţiunea că, în toate cazurile, este necesar şi un exemplar pentru instanţă.

De asemenea, prevederile art. 150 NCPC vizând înscrisurile anexate, ale art. 151 NCPC privind cererea formulată prin reprezentant şi ale art. 152 NCPC referitoare la cererea greşit denumită sunt aplicabile în mod corespunzător şi cererii de intervenţie principală.

4. Timbrarea. în ceea ce priveşte timbrarea cererii de intervenţie principală, potrivit art. 10 din Legea nr. 146/1997, cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie şi de chemare în garanţie se taxează după regulile aplicabile cererii sau acţiunii principale.

Chiar dacă cererea de chemare în garanţie constituie una dintre formele intervenţiei forţate, Legea nr. 146/1997 a menţionat în mod separat cererile de intervenţie şi cererea de chemare în garanţie, întrucât a desemnat prin noţiunea de cereri de intervenţie exclusiv cererea de intervenţie voluntară principală.

Prin urmare, sunt supuse regulilor privind taxarea aplicabile cererii principale următoarele cereri incidentale: cererea reconvenţională, cererea de intervenţie voluntară principală şi cererea de chemare în garanţie.

A taxa după regulile aplicabile cererii principale înseamnă a supune cererea taxei judiciare de timbru corespunzătoare situaţiei în care aceasta (cererea incidentală) ar fi fost introdusă pe cale principală. Prin urmare, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 146/1997 nu trebuie interpretate în sensul că cererile incidentale menţionate se taxează cu aceeaşi taxă judiciară de timbru precum cea aplicabilă cererii principale din procesul pendinte în care au fost formulate. De altfel, art. 10 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 prevede că cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie şi cererile de chemare în garanţie ce apar în urma unei acţiuni care are ca obiect drepturi evaluabile în bani sunt supuse taxei judiciare de timbru calculate la valoarea ce se pretinde prin aceste cereri.

Spre exemplu, cererea de intervenţie principală promovată de un terţ având ca obiect revendicarea imobiliară a unui bun despre care pretinde că îi aparţine în proprietate exclusivă, bunul făcând obiectul unui litigiu de partaj derulat între alte două persoane, se va taxa potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, prin raportare la valoarea bunului, iar nu potrivit art. 3 lit. c) teza a IV-a din acelaşi act normativ, cu 3% din valoarea masei partajabile, după cum se timbrează cererea principală.

Taxele judiciare de timbru aferente cererii de intervenţie voluntară principală vor fi avansate de intervenientul principal, sub sancţiunea anulării acesteia ca netimbrată sau, după caz, ca insuficient timbrată.

5. Termenul de depunere a cererii de intervenţie principală

5.1. Formularea cererii în faţa primei instanţe. Potrivit art. 62 alin. (2) NCPC, cererea de intervenţie voluntară principală poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond.

Limitarea intervalului de timp în care poate fi depusă cererea de intervenţie principală la faza judecării cauzei în primă instanţă îşi are justificarea în însăşi natura juridică de veritabilă cerere de chemare în judecată, în privinţa căreia trebuie respectate toate gradele de jurisdicţie legale, părţile iniţiale putând fi prejudiciate, spre exemplu, prin imposibilitatea atacării cu apel a eventualei soluţii de admitere a cererii de intervenţie depuse direct în apel [această problemă nu se mai ridică în situaţia în care părţile consimt expres, potrivit art. 62 alin. (3) NCPC].

Cererea de intervenţie principală poate fi formulată imediat după înregistrarea cererii principale, chiar până la primul termen de judecată acordat în cauză (în ipoteza în care terţul a aflat de existenţa acestui litigiu), pe întregul parcurs al litigiului în faţa primei instanţe (la termenele de judecată acordate sau în intervalele existente între aceste termene) până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului cererii principale, care, potrivit art. 394 alin. (1) NCPC, coincide cu momentul la care preşedintele completului de judecată, apreciind că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, declară închise dezbaterile şi reţine cauza spre soluţionare (în practica judiciară, formula uzitată este aceea de „instanţa reţine cauza în pronunţare" sau, pe scurt, „în pronunţare", fără a se mai declara, de regulă, în mod expres dezbaterile închise).

Potrivit art. 394 alin. (3) NCPC, după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în considerare. Apreciem că noţiunea de înscrisuri prevăzută de acest text legal trebuie interpretată în sensul că include şi acte de procedura, cu excepţia concluziilor scrise, expres permise de art. 394 alin. (2) NCPC, raţiunea fiind aceeaşi, şi anume respectarea principiului contra-dictorialităţii şi pe cel al dreptului la apărare.

Ca atare, depunerea la dosar a unei cereri de intervenţie principală după momentul închiderii dezbaterilor va fi sancţionată cu neluareo acesteia în seama, iar nu cu respingerea ca tardivă, întrucât această din urmă soluţie ar presupune cu necesitate punerea aspectului tardivităţii în discuţia contradictorie a părţilor, care ar implica, la rândul său, o repunere a cauzei pe rol.

De asemenea, apreciem că în măsura în care cererea de intervenţie principală a fost depusă la dosar după momentul închiderii dezbaterilor, iar prima instanţă a soluţionat cauza fără a se pronunţa şi asupra acesteia, instanţa de apel va pune în discuţie admisibilitatea acesteia în principiu numai în măsura reiterării sale în apel de către intervenient, în caz contrar nefiind legal învestită cu soluţionarea sa.

Cererea de intervenţie voluntară principală trebuie depusă cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, amânarea pronunţării asupra cauzei neconsti-tuind o prelungire a acestui termen.

în ipoteza repunerii cauzei pe rol, apreciem că cererea de intervenţie voluntară principală depusă la dosar după acest moment se va considera formulată în termen, întrucât dezbaterile au fost redeschise.

în materie de partaj judiciar, cu privire la termenul de formulare a cererii de intervenţie voluntară principală ce ar viza aspecte soluţionate prin încheierea de admitere în principiu, în doctrina şi practica anterioare au fost exprimate două opinii care vor fi expuse în continuare.

Astfel, într-o primă părere, exprimată în practica judiciară, s-a apreciat că cererea de intervenţie principală ce vizează aspecte soluţionate prin încheierea de admitere în principiu sau prin încheierea de admitere în principiu suplimentară, dacă este depusă după închiderea dezbaterilor asupra acestora, este tardivă. Soluţia s-ar impune prin prisma caracterului interlocutoriu al acestor încheieri, susceptibile de a fi atacate cu apel numai odată cu fondul, precum şi al faptului că, în privinţa aspectelor soluţionate prin aceste încheieri, dezbaterile au fost închise anterior depunerii cererii de intervenţie.

Spre exemplu, dacă cererea de intervenţie principală are ca obiect revendicarea imobiliară a unui bun cuprins în masa succesorală stabilită prin încheierea de admitere în principiu, conform acestei opinii, cererea de intervenţie depusă ulterior pronunţării încheierii prevăzute de art. 6736 CPC 1865 (art. 984 NCPC) ar trebui respinsă ca tardivă, întrucât instanţa nu ar mai putea, nici chiar în ipoteza temeiniciei cererii de intervenţie, să scoată bunul cuprins în masa de împărţit, având în vedere că încheierea are caracter interlocutoriu şi, ca atare, instanţa este ţinută de modul de soluţionare a aspectelor tranşate prin respectiva încheiere. De asemenea, nu ar fi incidente dispoziţiile art. 6737 teza finală CPC 1865 (art. 985 teza finală NCPC), întrucât bunul nu a fost cuprins din eroare în masa partajabilă, ci, la momentul respectiv, în lipsa comparării titlurilor de proprietate ale părţilor cu cel al terţului, acesta era considerat în mod legal în coproprietatea părţilor iniţiale. în acest caz, s-a apreciat că terţul are posibilitatea promovării acţiunii în revendicare imobiliară după soluţionarea litigiului de partaj, în contradictoriu cu partea în lotul căreia a revenit bunul respectiv sau, în măsura în care există acordul părţilor iniţiale, terţul poate depune cererea de intervenţie în apel, prin raportare la dispoziţiile art. 50 alin. (3) CPC 1865 [62 alin. (3) NCPC].

Se apreciază însă că, dacă există acordul tuturor proprietarilor în sensul depunerii cererii de intervenţie şi după momentul pronunţării încheierii de admitere în principiu, precum şi în sensul eliminării bunului aparţinând terţului şi cuprins în masa de împărţit, o atare cerere de intervenţie principală poate fi considerată în termen şi admisă în principiu.

în cealaltă părere, la care ne raliem şi care este susţinută şi de modificările introduse prin noul Cod de procedură civilă, cererea de intervenţie voluntară principală ar putea fi depusă şi după pronunţarea încheierilor prevăzute de art. 984 şi art. 985 NCPC, chiar dacă ar viza aspecte soluţionate prin intermediul acestora, întrucât, în primul rând, împrejurările avute în vedere la pronunţarea încheierilor nu mai sunt aceleaşi, nefiind expuse instanţei şi pretenţiile terţului, astfel încât aceasta ar avea posibilitatea să revină asupra soluţiei date în încheieri prin hotărârea finală, preîntâmpinându-se naşterea unor litigii ulterioare, iar, în al doilea rând, din moment ce procedura partajului nu face nicio referire la ipoteza intervenţiei voluntare, aceasta ar trebui să se completeze cu dispoziţiile de drept comun, intervenţia urmând a fi formulată până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei [textul art. 62 alin. (2) NCPC menţionează momentul închiderii dezbaterilor în fond, iar nu pe cel al închiderii dezbaterilor, cum figura în codul anterior].

Dacă cererea de intervenţie principală specificată mai sus a fost depusă anterior pronunţării încheierilor prevăzute de art. 984 şi art. 985 NCPC, aceasta este formulată în termen şi urmează a fi admisă în principiu, întrucât soluţionarea ei are legătură cu rezolvarea aspectelor vizate de textul art. 983 NCPC. Apreciem că soluţionarea cererii de intervenţie principală având ca obiect revendicare imobiliară nu ar putea fi făcută prin încheierile prevăzute de art. 984 şi art. 985 NCPC, întrucât ar implica pronunţarea unei sentinţe, iar nu a unei încheieri, urmând a fi efectuată prin hotărârea finală. Este de menţionat că instanţa, la momentul pronunţării încheierii de admitere în principiu din partaj, va decide includerea sau nu a bunului pretins de terţ în masa de împărţit, urmând ca, în cazul în care cererea de intervenţie voluntară principală este întemeiată, să o admită prin hotărârea finală, obligând părţile iniţiale să-i lase bunul în deplină proprietate şi liniştită posesie, partajul urmând a fi efectuat numai cu privire la celelalte bunuri.

5.2. Formularea cererii în căile de atac. a) Potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. (3) NCPC, cu acordul expres al părţilor, intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel.

Instituirea acestei derogări de la regula prevăzută de art. 62 alin. (2) NCPC îşi găseşte justificarea în dreptul părţilor de a renunţa la un grad de jurisdicţie.

Textul citat anterior are în vedere numai părţile existente în etopa procesuală o apelului, iar nu şi pe cele care au figurat ca părţi în judecata în primă instanţă şi pe care apelul declarat în cauză nu le priveşte, hotărârea primei instanţe dobândind caracter definitiv şi autoritate de lucru judecat faţă de acestea. De altfel, hotărârea obţinută de terţ în apel este opozabilă numai până la proba contrară persoanelor care nu au figurat ca părţi în această etapă procesuală, ci doar în faza judecării cauzei în primă instanţă.

întrucât legea face referire la „acordulexpres” al părţilor din etapa procesuală a apelului, rezultă că învoiala nu poate fi dedusă pe cale de interpretare din neprezentarea părţilor în faţa instanţei de apel sau din lipsa unui răspuns al lor în acest sens, în ipoteza în care au fost citate cu menţiunea de a-şi preciza poziţia procesuală. Ca atare, o învoire tacită nu este de natură să conducă la aprecierea cererii de intervenţie ca fiind admisibilă. Textul noului Cod de procedură civilă se deosebeşte de reglementarea anterioară, care făcea referire la „învoirea părţilor", ce putea desemna atât un acord expres, cât şi unul tacit.

Prin urmare, apreciem că în situaţia formulării unei cereri de intervenţie principală în apel, dacă părţile iniţiale nu sunt prezente la termen în sala de şedinţă, instanţa va amâna cauza, comunicând părţilor cererea de intervenţie, potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (1) NCPC, cu menţiunea de a-şi preciza poziţia procesuală în sensul exprimării sau nu a acordului vizând depunerea cererii direct în apel.

întrucât prevederile art. 62 alin. (3) NCPC nu fac referire la momentul până la care se poate formula cererea de intervenţie în etapa procesuală a apelului, se vor aplica prin similitudine dispoziţiile art. 62 alin. (2) NCPC, momentul fiind corespunzător închiderii dezbaterilor asupra fondului căii de atac.

Dacă cererea de intervenţie principală este depusă direct în apel, apreciem că, în lipsa acordului expres al părţilor iniţiale (apelanţi şi intimaţi în apel), cererea se va respinge ca inadmisibilă, prin raportare la art. 478 alin. (3) NCPC, potrivit căruia în apel nu se pot formula pretenţii noi, precum şi în temeiul art. 478 alin. (1) NCPC, potrivit căruia prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Acordul expres al părţilor instituit de lege pentru ipoteza depunerii cererii de intervenţie principală direct în apel constituie o derogare de la prevederile art. 478 alin. (1) şi (3) NCPC de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinsă şi la cererile de intervenţie forţată, care nu pot fi considerate admisibile, nici chiar în prezenţa unui atare acord, dacă au fost depuse direct în apel.

b) Opinia doctrinară exprimată în reglementarea anterioară în sensul inadmisibilităţii formulării cererii de intervenţie voluntară principală în recurs este valabilă şi în contextul noii legislaţii, argumentele fiind următoarele: lipsa caracterului devolutiv al recursului, ceea ce conduce la imposibilitatea analizării fondului cererii de intervenţie, dispărând ca atare însăşi raţiunea formulării sale; caracterul special al normei înscrise în art. 62 alin. (3) NCPC, ce determină o strictă interpretare şi aplicare; potrivit art. 63 alin. (2) NCPC, intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac, de unde rezultă, folosind argumentul per a contrario, că intervenţia voluntară principală nu ar putea fi formulată în căile extraordinare de atac, printre care se numără şi recursul.

în etapa rejudecăriifondului după casarea cu reţinere, dat fiind faptul că soluţia finală este definitivă, intervenţia voluntară principală este inadmisibilă, iar o soluţie contrară ar conduce la limitarea gradelor legale de jurisdicţie.

în etapa rejudecării fondului după casarea cu trimitere (casare în tot a hotărârii judecătoreşti), din moment ce soluţia finală este susceptibilă de exerciţiul căilor de atac, de principiu, nu excludem, admisibilitatea formulării cererii de intervenţie voluntară principală, după distincţiile făcute în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare: în cazul casării cu trimitere la instanţa de apel care a pronunţat hotărârea recurată sau la instanţa de apel competentă, cererea intervenientului voluntar principal poate fi primită numai cu acordul părţilor, soluţia justificându-se prin aceea că, într-o astfel de ipoteză, rejudecarea fondului echivalează cu o judecată în apel, fiind deci guvernată de dispoziţiile legale din materia apelului; în cazul în care hotărârea primei instanţe nu este supusă apelului, rejudecarea fondului după casare echivalează cu o judecată în primă instanţă, aşa încât cererea de intervenţie voluntară principală poate fi depusă până la închiderea dezbaterilor asupra fondului.

c) în ipoteza contestaţiei în anulare, în etapa judecării acestei căi de atac, intervenţia voluntară principală este inadmisibilă, nefiind o cale de atac devolutivă, însă, în cazul admiterii sale şi al rejudecării fondului, aceasta devine admisibilă, cu următoarele distincţii: intervenţia voluntară principală este admisibilă exclusiv în ipoteza admiterii contestaţiei în anulare de drept comun, reglementată de art. 503 alin. (1) NCPC, iar nu şi în ipoteza admiterii contestaţiei în anulare specială, reglementată de art. 503 alin. (2) NCPC, întrucât aceasta din urmă vizează o rejudecare a recursului; dacă contestaţia în anulare a fost exercitată împotriva unei sentinţe nesupuse apelului, cu ocazia rejudecării fondului, cererea de intervenţie principală poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului; dacă contestaţia în anulare a fost exercitată împotriva unei hotărâri pronunţate în apel, cu ocazia rejudecării apelului, cererea de intervenţie principală poate fi formulată numai cu acordul expres al părţilor.

d) în ceea ce priveşte revizuirea, în etapa judecării acestei căi de atac, intervenţia voluntară principală este inadmisibilă, nefiind o cale de atac devolutivă, însă, în cazul admiterii sale şi al rejudecării fondului, aceasta devine admisibilă, cu următoarele distincţii: rejudecarea fondului nu are loc în ipoteza existenţei motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC (contrarietatea de hotărâri), procedându-se numai la anularea celei de-a doua hotărâri judecătoreşti, pronunţate cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, caz în care intervenţia principală este inadmisibilă; dacă revizuirea a fost exercitată împotriva unei sentinţe nesupuse apelului, cu ocazia rejudecării fondului, cererea de intervenţie principală poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului; dacă revizuirea a fost exercitată împotriva unei hotărâri pronunţate în apel, cu ocazia rejudecării apelului, cererea de intervenţie principală poate fi formulată numai cu acordul expres al părţilor; cererea de intervenţie voluntară este inadmisibilă în ipoteza în care revizuirea priveşte o hotărâre a instanţei de recurs şi, ca urmare a admiterii acestei căi extraordinare de atac, se procedează la rejudecarea recursului.