Art. 10 Noul Cod Penal Realitatea legii penale Aplicarea legii penale în spaţiu Aplicarea legii penale

Art. 10

Realitatea legii penale

(1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.

(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.

Comentarii despre Art. 10 Noul Cod Penal Realitatea legii penale Aplicarea legii penale în spaţiu Aplicarea legii penale

Jeru 7.05.2016

Ca şi în Codul penal din 1969, a treia dispoziţie a legii penale generale în materie de aplicare în spaţiu reglementează situaţia denumită expres „realitatea legii penale" - cunoscută în doctrină şi în varianta „principiul cetăţeniei pasive" -referitoare la împrejurările în care se comite, în străinătate, de către o persoană lipsită de apartenenţă la statul român, o infracţiune îndreptată împotriva acestuia ori împotriva unei persoane cu apartenenţă la acesta. Principiul este unul complementar în materia aplicării legii penale române în spaţiu, întregind situaţiile în care se impune incidenţa

Citește mai mult

legii penale române, care nu s-ar putea aplica în temeiul vreunuia dintre principiile prealabile. Interesul legiuitorului român de a extinde (prin excepţie şi în considerarea unor situaţii strict precizate) sfera destinatarilor legii penale române, inclusiv asupra unor persoane care, în principiu, nu au obligaţia supunerii faţă de prescripţiile normative ale acesteia, rezidă în necesitatea protejării propriilor interese şi a propriilor cetăţeni faţă de activităţile infracţionale provenite din partea unor străini care acţionează în străinătate. Cum nu există nicio posibilitate de a anticipa dacă respectivele fapte fac sau nu obiectul incriminării în alte legislaţii, respectiv dacă există interes pentru statul terţ de a instrumenta penal o cauză care lezează statul român ori cetăţeni ai acestuia, legea penală română trebuie să îşi creeze un cadru juridic potenţial de aplicare, care să facă posibilă reprimarea efectivă a unor asemenea fapte.

Prin comparaţie cu stadiul legislativ anterior (art. 5 CP 1969), sunt de observat câteva deosebiri. Astfel, sfera infracţiunilor care prezintă aptitudinea de a atrage aplicarea legii penale române conform principiului realităţii s-a lărgit considerabil în reglementarea actuală. Dacă în Codul penal din 1969 erau avute în vedere doar trei categorii de infracţiuni, noul legiuitor penal apreciază că orice faptă incriminată de legea română, comisă în străinătate, de către o persoană care nu are cetăţenie română, împotriva statului român ori a unui cetăţean român sau unei persoane juridice române, poate conduce la declanşarea procedurii de tragere la răspundere penală în România. Ca atare, nu va mai fi relevantă juridic, din acest punct de vedere, distincţia dintre infracţiuni contra (siguranţei, securităţii) statului şi categoria infracţiunilor contra intereselor statului, deoarece comiterea oricăreia dintre acestea, în condiţiile de la art. 10 NCP, va naşte posibilitatea aplicării legii penale române potrivit aceluiaşi principiu (spre deosebire de Codul penal din 1969, potrivit căruia comiterea unei infracţiuni din categoria secundă putea conduce doar la aplicarea potenţială a legii române în baza mai restrictivului principiu al universalităţii). Desigur, această lărgire a bazei infracţionale care permite legii penale române să se aplice conform principiului realităţii marchează un caracter potenţial mai puţin favorabil al noului cod, prin comparaţie cu cel anterior.

O altă deosebire faţă de Codul penal din 1969 provine din renunţarea, în aplicarea legii penale române potrivit principiului anterior, al personalităţii, la reprimarea potrivit art. 9 a faptelor comise în străinătate de un apatrid domiciliat în România. Ca atare, în măsura în care ele vor fi săvârşite în afara ţării, împotriva acesteia ori a unui cetăţean român sau a unei persoane juridice române, va deveni incident principiul realităţii (pe când, în vechea reglementare, legea română s-ar fi aplicat conform personalităţii). Cum în codul anterior nu se solicita nicio condiţie aparte pentru tragerea la răspundere penală potrivit personalităţii, în asemenea situaţii are aptitudinea de a fi lege mai favorabilă noua reglementare, anume atunci când, pe caz concret, va lipsi autorizarea necesară, în lumina acesteia, pentru aplicarea legii române conform principiului realităţii.

În plus, se completează expres ipoteza principiului realităţii prin referire la victima persoană juridică (deşi această împrejurare era în mod tacit şi fără controverse acoperită şi de legislaţia anterioară). însă, printr-o inexplicabilă discontinuitate faţă de dispoziţia de la art. 9, referirea la subiectul activ al infracţiunii din cuprinsul art. 10 tinde a avea în vedere numai infractorii persoane fizice care ar comite în afara României infracţiuni îndreptate contra acesteia ori cetăţenilor săi sau persoanelor juridice apartenenţe (sunt specificaţi expres doar cetăţeanul străin şi persoana fără cetăţenie - cu certitudine, exclusiv persoane fizice). Problema de principiu, potrivit căreia instituţia răspunderii penale a persoanei juridice nu este recunoscută de toate sistemele naţionale de drept din celelalte state, putea fi depăşită lesne, eventual printr-o stipulaţie expresă limitativă în acest sens (care să permită aplicarea legii române, în baza art. 10 NCP, numai faţă de persoanele juridice străine care au comis în străinătate infracţiuni contra României sau cetăţenilor săi ori persoanelor juridice române, doar dacă acestea aparţin unui stat în care ar putea fi trase la răspundere penală pentru o faptă similară, având însă, ca subiect pasiv, chiar statul respectiv ori un cetăţean al acestuia sau o persoană juridică aparţinând statului în cauză). în lipsa unei asemenea echivalenţe, prin raportare la principiul personalităţii, se creează un dezechilibru periculos şi inechitabil între destinatarii legii penale persoane fizice şi destinatarii legii penale persoane juridice. în plus, se poate ridica întrebarea ce s-ar întâmpla dacă o persoană juridică dintr-un stat care nu recunoaşte instituţia răspunderii penale a persoanei juridice ar ajunge să comită o infracţiune astfel încât legea penală română să fie incidenţă în baza principiului teritorialităţii. Ar putea dispoziţia art. 8 NCP să fie paralizată de împrejurarea că infractorul este o entitate străină căreia nu i se recunoaşte capacitate penală în propriul sistem de drept? în cazul unui răspuns negativ (pe care îl apreciem drept întemeiat - căci, altfel, s-ar putea aboli caracterul total şi necondiţionat al aplicării legii penale române, în baza teritorialităţii, şi în considerarea altor motive, precum: vârsta minimă de la care există capacitate penală în legislaţia statului al cărui cetăţean este infractorul, existenţa unor cauze de excludere a infracţiunii în acea legislaţie etc.), nu vedem de ce asemenea considerente ar trebui să aibă vreo pondere în chestiunea tragerii la răspundere penală a unei persoane juridice care ar comite, în străinătate, o infracţiune împotriva statului român, a unui cetăţean al acestuia ori a unei persoane juridice române. Ca atare, recomandăm legiuitorului să extindă explicit sfera de aplicare a art. 10 şi la infractorii persoane juridice, căci, în afara unei asemenea prevederi, interpretarea textului în practică prezintă aptitudinea de a fi neunitară (interdicţia interpretării analogice in mala partem a legii penale putând intra în conflict, în această chestiune, cu regula soluţionării identice a unor situaţii identice: ubi eadem rotio, ibi idem ius).

În alineatul secund al art. 10 s-a menţinut cerinţa unei autorizări prealabile, în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale pentru asemenea fapte (ceea ce marchează un aspect de oportunitate a procedurilor de tragere la răspundere penală) - condiţie existentă şi potrivit art. 5 alin. (2) CP 1969 cu precizarea că legea nouă circumstanţiază mai precis identitatea celui de la care urmează a proveni autorizaţia în cauză: procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (iar nu, pur şi simplu, procurorul general). Apreciem că se instituie, astfel, o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale, în măsura în care autorizarea respectivă nu ar fi acordată.

Este de reţinut, ca element de noutate faţă de Codul penal din 1969, adăugarea unei condiţii suplimentare necesare pentru aplicarea legii penale române potrivit principiului realităţii, anume inexistenţa unei proceduri judiciare privind fapta comisă, în statul pe al cărui teritoriu a fost aceasta săvârşită. Cele două condiţii indicate în art. 10 alin. (2) sunt cumulative, aşadar, lipsa verificării oricăreia dintre ele paralizează acţiunea penală. Raţiunea instituirii celei de-a doua condiţii pare să fie încercarea de a limita situaţiile de suprapunere de competenţă. în acest ultim sens, organele judiciare penale române vor trebui să întreprindă măsuri pentru a verifica şi determina existenţa sau inexistenţa unei asemenea proceduri judiciare în statul pe al cărui teritoriu se reţine a se fi comis infracţiunea. Este de remarcat că, în lumina unor dispoziţii ale legii procesual penale, dincolo de o asemenea verificare (care trebuie să fie întreprinsă indiferent de statul în cauză), dacă infracţiunea a fost comisă într-un stat membru al Uniunii Europene, autorităţile române au chiar obligaţia de a întreprinde activităţi de natură a determina/impulsiona demararea unei asemenea proceduri judiciare, doar în ipoteza lipsei de reacţie a organelor judiciare străine în cauză urmând a deveni incidenţă aplicarea legii penale române în temeiul principiului realităţii (ceea ce conduce la aprecierea caracterului subsecvent al aplicării legii penale române în spaţiu potrivit principiului realităţii).

Este, de asemenea, de observat că aplicarea legii române potrivit realităţii nu este condiţionată de dubla incriminare ori de prevederile mai severe sau mai favorabile infractorului din legea străină de referinţă, ci doar de lipsa desfăşurării unor proceduri judiciare raportate la aceeaşi faptă. Din contră, s-ar părea chiar că acest principiu de aplicare a legii penale române are şanse mai mari să intervină atunci când lipseşte dubla incriminare, căci - astfel - nu ar trebui, în principiu, să existe proceduri judiciare străine, desfăşurate în considerarea aceleiaşi fapte, care să poată paraliza tragerea la răspundere penală în România.

Prin inserarea unei condiţii suplimentare de tragere la răspundere penală, noul cod tinde a reprezenta reglementarea mai favorabilă, pentru ipotezele în care, condiţia în cauză nefiind verificată, acţiunea penală nu s-ar putea exercita.

Cum legea nu solicită expres în art. 10 prezenţa la judecată a infractorului, reiese că tragerea la răspundere penală a acestuia se poate desfăşura şi în lipsă. Excepţiile de la celelalte principii după care s-ar putea aplica în spaţiu legea română se reţin, corespunzător, şi în privinţa realităţii legii penale.

Răspunde

Dana Toma 29.11.2015

Principiul realităţii a cunoscut o extindere a domeniului de aplicare, legiuitorul renunţând la enumerarea categoriilor de infracţiuni pentru care poate fi aplicată legea română. Tot o extindere a fost realizată şi referitor la subiectul activ al infracţiunii comise în afara teritoriului ţării, fiind inclusă şi persoana fărâ cetăţenie, fără a distinge după cum aceasta are sau nu domiciliul în România. Referitor la subiectul pasiv, va atrage incidenţa legii penale române şi infracţiunea săvârşită împotriva unei persoane juridice române.

Distinct de condiţia autorizării prealabile, NCP prevede

Citește mai mult

că, pentru a atrage aplicabilitatea legii române, fapta trebuie să nu facă obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.

Răspunde

defara 3.02.2014

Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969): art. 5: „Realitatea legii penale. (1) Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării. (2) Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute în alineatul precedent se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general”.

Răspunde

defara 3.02.2014

Principiul realităţii legii penale române

Potrivit art. 10 NCP, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetătenie, contra statului român, contra unui cetătean român ori a unei persoane juridice române.

în consecinţă, pot fi reţinute următoarele: au fost incluse în sfera de incidenţă a acestui principiu toate infracţiunile comise în străinătate contra statului român, a unui cetăţean român sau a unei persoane juridice române, iar infracţiunile pot fi urmărite de autorităţile române cu condiţia să nu facă

Citește mai mult

obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-au comis.

Răspunde