Art. 9 Noul Cod Penal Personalitatea legii penale Aplicarea legii penale în spaţiu Aplicarea legii penale
| Comentarii |
|
Aplicarea legii penale
SECŢIUNEA a 2-a
Aplicarea legii penale în spaţiu
Art. 9
Personalitatea legii penale
(1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.
(2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.
(3) Punerea în mişcarea a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca durata totală să depăşească 180 de zile.
Noul Cod Penal actualizat prin:Legea 187/2012 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal din 24 octombrie 2012, Monitorul Oficial 757/2012;
| ← Art. 8 Noul Cod Penal Teritorialitatea legii penale Aplicarea... | Art. 10 Noul Cod Penal Realitatea legii penale Aplicarea legii... → |
|---|
Citește mai mult
impunitate (inechitabile şi periculoase pentru ordinea de drept internă). Principiul acţionează ca o măsură de descurajare în materia a ceea ce s-ar putea numi „export de infracţionalitate", statul român fiind în mod firesc interesat a stimula cât mai mult propriii cetăţeni să nu se dedea în străinătate la activităţi ilicite, periculoase, dintre cele incriminate în ţară.Noua reglementare prezintă o serie de deosebiri faţă de norma din art. 4 CP 1969. Astfel, în timp ce codificarea penală anterioară avea în vedere, în materia principiului personalităţii, atât situaţia cetăţeanului român, cât şi pe aceea a apatridului domiciliat în România, care comit în afara ţării infracţiuni, noul Cod penal nu se mai referă, în art. 9, decât la cea dintâi ipoteză. Renunţarea la aplicarea legii penale române, potrivit principiului personalităţii, faţă de persoana fără cetăţenie, dar domiciliată în România, care ar comite în străinătate fapte considerate penale de către legea română se explică, deopotrivă, printr-o neconcordanţă şi o inechitate legislativă care caracteriza problema în reglementarea anterioară. Astfel, pe de o parte, în conformitate cu mai multe prevederi constituţionale, obligaţia cetăţeanului român de a continua să fie destinatar al legii (penale) române inclusiv atunci când s-ar afla în străinătate (cu orice titlu şi indiferent de caracterul - temporar sau perpetuu - al acelei şederi) se legitima (şi se legitimează) ca o obligaţie raţională şi indiscutabilă în privinţa fundamentării sale legale. Nu însă acelaşi lucru se putea afirma şi cu privire la persoanele lipsite de cetăţenie (apatrizi), dar domiciliate în România. Legătura dintre stat şi individ, creată de domiciliu, nu se poate compara cu aceea decurgând din raportul de cetăţenie.
De altfel, acesta a fost probabil şi motivul pentru care, în reglementarea unui alt principiu de aplicare în spaţiu a legii penale, anume principiul realităţii, legiuitorul anterior specifica doar protejarea (prin posibilitatea aplicării legii penale române) cetăţenilor români împotriva cărora s-ar fi comis în străinătate anumite categorii de infracţiuni, de către cetăţeni străini (sau apatrizi nedomiciliaţi în România), fără a face nicio referire la ipoteza victimelor apatride domiciliate în România, care s-ar fi aflat într-o situaţie similară (art. 5 CP 1969). De aici izvora însă o inegalitate de tratament, inechitabilă, între calitatea de destinatar al legii penale române având cetăţenie română, respectiv aceea de destinatar al legii penale române având statutul de apatrid domiciliat în România. Sub acest aspect, faţă de persoanele fără cetăţenie, domiciliate în România, care comit în străinătate fapte incriminate de legea penală română, noul Cod penal actual apare, indiscutabil, ca o reglementare mai favorabilă decât cea anterioară.
În plus, noul cod tinde a se prezenta drept lege mai favorabilă şi în raport de unele situaţii în care persoane de cetăţenie română comit în străinătate fapte apreciate drept infracţiune potrivit legii penale române, deoarece, în reglementarea anterioară, principiul personalităţii conducea la aplicarea totală şi necondiţionată a legii penale române, în orice situaţie, aspect modificat de legiuitorul penal din 2009. După cum reiese din alin. (1) şi (2) ale art. 9 NCP, caracterul necondiţionat al aplicării legii române potrivit acestui principiu se menţine doar în considerarea infracţiunilor de gravitate sporită (pentru care pedeapsa abstractă din legea română este fie detenţiunea pe viaţă, fie închisoarea al cărei maxim special depăşeşte limita de 10 ani). în schimb, spre deosebire de Codul penal din 1969, atunci când fapta comisă în străinătate de resortisantul român este apreciată, în abstract, de legea română, drept o infracţiune de gravitate medie sau scăzută - având prevăzută o pedeapsă cu amenda sau una cu închisoarea, dar al cărei maxim special să fie de cel mult 10 ani legea penală română nu se va putea aplica decât dacă se va stabili existenţa dublei incriminări. Singura excepţie de la această ipoteză o reprezintă cazurile - puţin probabile de incidenţă practică-în care locaţia săvârşirii nu ar atrage jurisdicţia penală a niciunui (alt) stat.
O altă noutate constă în referirea expresă la persoana juridică, drept destinatar al aplicării în spaţiu a legii române potrivit principiului personalităţii. Deşi în Codul penal din 1969 a fost introdusă, încă din anul 2006, instituţia răspunderii penale a persoanei juridice, textul art. 4 nu făcea referire decât la făptuitorul cetăţean român (sau apatrid domiciliat în România), aşadar - indubitabil-, la o persoană fizică. Lipsa unei stipulaţii exprese în textul anterior, odată cu modificarea de optică privind răspunderea penală a persoanei juridice, a creat aptitudinea unor interpretări neunitare. Această incertitudine fiind rezolvată explicit în sensul extrapolării principiului în cauză şi asupra situaţiei infractorilor persoane juridice române care comit infracţiuni în străinătate, se poate aprecia că, sub acest aspect, legea nouă este mai drastică decât cea veche.
Tot o noutate o reprezintă şi solicitarea legală, drept condiţie pentru tragerea la răspundere penală, a autorizării prealabile a unui anumit procuror, expres indicat (art. 9 alin. (3) NCP), ceea ce presupune verificarea oportunităţii tragerii la răspundere penală, în situaţiile încadrabile în textul art. 9 alin. (1) sau (2). Ca atare, spre deosebire de reglementarea anterioară, unde aplicarea legii române potrivit acestui principiu era obligatorie (în principiu), ea devine facultativă în noua legislaţie, depinzând de judecata de oportunitate emisă de un anume magistrat-procuror. Pentru situaţiile în care această autorizare va lipsi, noul Cod penal are aptitudinea de a reprezenta legea mai favorabilă, căci punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale nu vor mai fi, astfel, posibile [art. 16 alin. (1) lit. e) NCPP).
Prin interpretarea per a contrario a art. 11 NCP, rezultă că tragerea la răspundere penală, prin aplicarea legii penale române în baza principiului teritorialităţii, se poate desfăşura şi în contumacie.
Excepţiile de la aplicarea legii penale române, potrivit acestui principiu, sunt aceleaşi incidente şi în cazul în care aplicarea ar avea loc în baza principiului de bază în materie: teritorialitatea.
Citește mai mult
domiciliul în ţară.Totodată, ca o aplicaţie particulară a principiului oportunităţii, legiuitorul a condiţionat punerea în mişcare a acţiunii penale de autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului general al PICCJ.
Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969): art. 4: „Personalitatea legii penale. Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nicio cetătenie, are domiciliul în tară".
Potrivit art. 9 NCP, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani. în celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un
Citește mai mult
loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.în consecinţă, pot fi reţinute următoarele: au fost incluse în sfera de incidenţă a acestui principiu infracţiunile comise în străinătate de o persoană juridică română, iar pentru infracţiunile sancţionate cu pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau cu amendă este necesară dubla incriminare. Totodată, principiul nu mai este aplicabil infracţiunilor comise de un apatrid cu domiciliul în ţară, iar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.