Acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza legii nr. 112/1995. Competenţa de soluţionare
| Comentarii |
|
In lipsa unei dispoziţii legislative speciale, derogatorie de la dreptul comun în materie de competenţă, competenţa de soluţionare în primă instanţă a unei acţiuni având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilele ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, revine judecătoriei, ca instanţă de drept comun, în condiţiile art. 1 pct. 1 C.pr.civ. raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C.pr.civ.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 27/DC din 24 iulie 2007
Examinând conflictul negativ de competenţă prin prisma actelor dosarului, a dispoziţiilor legale incidente în materie, Curtea a stabilit în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, în temeiul art. 22 alin. 5 C.pr.civ., competenţa materială de soluţionare a prezentei acţiuni, având în vedere următoarele considerente:
Chiar dacă acţiunile promovate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora - persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 - pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobile ce intră sub incidenţa acestei legi, sunt întemeiate pe prevederile art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 în redactarea sa iniţială, totuşi aceasta nu atrage automat competenţa materială a tribunalelor de a soluţiona în primă instanţă astfel de acţiuni, tribunalele fiind instanţe specializate în soluţionarea litigiilor având ca obiect plângeri la Legea nr. 10 /2001 doar în condiţiile art. 24 alin. 7 şi 8 din Legea nr. 10/2001 în redactarea sa iniţială, redevenit art. 26 alin. 3 după republicarea legii.
În nici un caz nu poate fi acreditată susţinerea Judecătoriei Cluj-Napoca, în sensul că acţiunea pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este una accesorie plângerii la Legea nr. 10/2001, şi că, deci, în cauză ar fi aplicabile prevederile art. 17 C.pr.civ., câtă vreme este evident că soluţionarea favorabilă a unei plângeri la Legea nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a imobilului pretins de persoanele îndreptăţite în baza aceste legi, depinde de soluţionarea prealabilă şi favorabilă a acţiunii prin care se solicită de către aceleaşi persoane constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la respectivul imobil.
Este ştiut faptul că normele de competenţă sunt de strictă interpretare, astfel încât, în măsura în care prin dispoziţii legale speciale nu se prevede în mod expres competenţa materială a altei instanţe pentru soluţionarea în primă instanţă a unei anumite cereri, competenţa revine judecătoriei, aceasta fiind instanţa de drept comun în soluţionarea cauzelor în primă instanţă.
Dacă legiuitorul ar fi dorit, ar fi inserat în textul Legii nr. 10/2001 o dispoziţie expresă prin care să stabilească în favoarea tribunalului competenţa de soluţionare în primă instanţă a acţiunilor în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilele ce intră sub incidenţa legii nr. 10/2001.
Or, în lipsa unei dispoziţii speciale în acest sens, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun în materie de competenţă, competenţa de soluţionare în primă instanţă a unei acţiuni având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobile ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, revine judecătoriei, ca instanţă de drept comun, în condiţiile art. 1 pct. 1 C.pr.civ., raportat la art. 2 pct. 1 lit. b C.pr.civ. (Judecător Carmen-Maria Conţ)
Legea nr. 10/2001. Cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Competentă
Cererea având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 poate fi considerată independentă, autonomă în raport cu plângerea formulată în baza Legii nr. 10/2001, prioritară chiar, pentru că rezolvarea dată acesteia determină soluţia cererii de restituire a imobilului preluat abuziv. De altfel, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, obligă la suspendarea procedurii de restituire, până la soluţionarea irevocabilă a unei acţiuni în nulitatea actului juridic de înstrăinare.
Prin urmare, este greşit a conferi unei astfel de cereri un caracter accesoriu, justificând prin aceasta derogarea de la regulile imperative de competenţă materială.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, sentinţa nr. 19/DC din 19 mai 2007
Reclamantul a sesizat Tribunalul Cluj cu soluţionarea unei contestaţii împotriva dispoziţiei nr. 2895/31 august 2006, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, solicitând, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca reprezentat de Primar, SC Constructardealul SA Cluj-Napoca prin lichidator, S.I. şi S.A., anularea dispoziţiei menţionate şi obligarea pârâtului de rândul 1 la
emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului apartament nr. 2, evidenţiat în CF ind. 36043 Cluj-Napoca, cu nr.top. 5783/2, situat administrativ în Cluj-Napoca, ori de acordarea unui alt imobil în compensare; constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 35326/26 august 1997, încheiat cu pârâţii S.I. şi A. şi, pe cale de consecinţă, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, obligarea la daune moratorii, până la momentul plăţii efective, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Având în vedere competenţa specială a tribunalului în privinţa contestaţiei formulată în baza Legii nr. 10/2001 şi competenţa de drept comun a judecătoriei, pentru toate celelalte capete de cerere, prin încheierea civilă nr. 108/A/15 februarie 2007 Tribunalul Cluj disjunge cererile având ca obiect constatare nulitate contract, rectificare de carte funciară şi plata daunelor-moratorii, invocă excepţia de necompetenţă după materie şi îşi declină competenţa de soluţionare a acestora în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.
Prin sentinţa civilă nr. 3539/25 aprilie 2007, Judecătoria Cluj-Napoca se declară la rându-i necompetentă după materie, declinându-şi competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, cu motivarea că cererile disjunse au statutul juridic specific unor cereri accesorii, competenţa soluţionării acestora aparţinând instanţei legal investite cu judecarea cererii principale, care este în cauză contestaţia formulată în condiţiile şi pe temeiul Legii nr. 10/2001. Or, în materia litigiilor generale de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 competenţa de primă instanţă aparţine tribunalului.
Apreciind asupra prezentului conflict negativ de competenţă, curtea a considerat că aparţine judecătoriei competenţa de soluţionare a cererilor disjunse în cauză.
Indiscutabil, cererea principală este determinantă în stabilirea competenţei, operând o prorogare legală în privinţa cererilor incidentale şi accesorii, pe temeiul art. 17 Cod proc.civ., care rămân în competenţa instanţei legal investite cu judecarea cererii principale.
În speţă, cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare poate fi considerată independentă, autonomă în raport cu plângerea formulată în baza Legii nr. 10/2001, prioritară chiar, pentru că rezolvarea dată acesteia determină soluţia cererii de restituire a imobilului preluat abuziv. De altfel, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, obligă la suspendarea procedurii de restituire, până la soluţionarea irevocabilă a unei acţiuni în nulitatea actului juridic de înstrăinare.
Prin urmare, este greşit a conferi unei astfel de cereri un caracter accesoriu, justificând prin aceasta derogarea de la regulile imperative de competenţă materială.
Prin art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, legiuitorul a conferit tribunalelor jurisdicţia de primă instanţă în acţiunile exercitate de persoanele care se pretind îndreptăţite la măsuri reparatorii, vizând legalitatea deciziei/dispoziţiei motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură.
Norma evocată este una specială, de competenţă după materie, are aşadar un caracter absolut, exclusă fiind aplicarea ei la alte ipoteze decât aceea reglementată expres.
O corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este aceea care respectă regimul juridic consacrat al normelor de competenţă imperative şi statuează în sensul că acţiunile directe în justiţie având ca obiect constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor care cad sub incidenţa prevederilor acestei legi urmează regulile dreptului comun în materie, materializate de art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 alin. 1 lit. b Cod proc.civ.
Cum o altă valoare a imobilului în litigiu decât aceea menţionată în contractul de vânzare-cumpărare atacat nu a fost reţinută de instanţe, şi această valoare atrage competenţa judecătoriei, curtea a soluţionat conflictul stabilind că aparţine Judecătoriei Cluj-Napoca competenţa materială de primă instanţă în rezolvarea cererilor disjunse. (Judecător Denisa Băldean)
Plângere la Legea nr. 10/2001 şi cerere pentru constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare formulate prin aceeaşi cerere de chemare în judecată. Competenţa de soluţionare
De natura verificării jurisdicţionale pe care o îngăduie soluţionarea plângerii vizate de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, este şi stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită la a obţine măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, astfel că atunci când reclamantul, pe lângă plângerea propriu-zisă împotriva dispoziţiei sau deciziei, solicită a se stabili şi calitatea sa de persoană îndreptăţită, şi acest capăt de cerere îi aparţine tot secţiei civile a tribunalului, căci el este organic legat de acela privitor la plângere, presupunând verificări ce nu pot fi separate.
Când însă reclamantul, pe lângă asemenea capete de cerere, formulează şi altele având un obiect nesusceptibil de situare sub incidenţa ipotezei cuprinse în art. 26 alin. 3 din lege, acestea rămân să se supună dispoziţiilor de drept comun în materia competenţei, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, sentinţa nr. 30/DC din 26 septembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 837/F/2006 din 26 octombrie 2006 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bistriţa-Năsăud cu privire la soluţionarea acţiunii civile înaintate de reclamanţii E.E. şi E.A.A. împotriva pârâţilor Statul Român prin Primarul comunei Livezile, K.M., (născută E.), E.T., P.M (născ.E.r), A.M., G.G. şi G.M. declinându-se competenţa în favoarea Judecătoriei Bistriţa.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul a avut în vedere, în esenţă, următoarele:
Prin acţiunea lor reclamanţii au solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa: 1) să se constate că reclamanţii au calitatea de moştenitori acceptanţi ai succesiunii numitei T.M., căsătorită K.; 2) să se constate nulitatea absolută a deciziei Consiliului Popular al Comunei Livezile, înscrisă în CF 107 Livezile, sub B21, cu încheierea nr. 913/21 iunie 1874, prin care, în temeiul Decretelor nr. 712/1966, respectiv nr. 218/1960, imobilele înscrise sub nr.top. 463, casă şi teren, au fost trecute în proprietatea Statului Român, fără nici o despăgubire; 3) să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1540/23 noiembrie 2000 prin care Primăria Livezile a vândut imobilele înscrise în CF 107 nr. top 463 pârâţilor G.G. şi G.M., în calitate de chiriaşi, potrivit Legii nr. 112/1995; 4) să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 2914/29 noiembrie 2005 emisă de Primarul comunei Livezile ca neîntemeiată şi nelegală şi soluţionarea notificării reclamanţilor în sensul de a se dispune în principal restituirea în natură şi în întregime a imobilului clădire şi teren, situat în comuna Livezile, sat Livezile, înscris în CF 107 Livezile nr. top. 463, iar în subsidiar restituirea suprafeţei libere şi neocupate de construcţiile vândute, indicate în petitele 2 şi 3, din terenul înscris în CF 107 Livezile.
În raport cu aceste pretenţii, Tribunalul a apreciat că primele trei aparţin dreptului comun, însă cea de-a patra se întemeiază pe prevederile Legii nr. 10/2001, ceea ce atrage proceduri şi competenţe de judecată diferite.
Astfel fiind, s-au disjuns primele trei capete de cerere, formându-se un nou dosar şi invocându-se excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului în soluţionarea lor, întrucât acestea se supun normelor generale de competenţă, astfel că s-au trimis Judecătoriei Bistriţa.
Sesizată fiind cu judecarea acestor pretenţii, Judecătoria Bistriţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 1713/2007 din 28 mai 2007, prin care şi-a declinat în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud competenţa de soluţionare a acţiunii, născându-se astfel un conflict negativ de competenţă.
Motivând sentinţa, Judecătoria Bistriţa a arătat în esenţă că primul capăt de cerere vizează stabilirea calităţii reclamanţilor de moştenitori ai defunctei T.M. şi, pe cale de consecinţă, calitatea lor de persoane îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001, ceea ce poate fi cercetat în cadrul plângerii împotriva dispoziţiei nr. 2914/2005 a Primarului comunei Livezile, deci de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud ca instanţă ce soluţionează această plângere.
În ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, şi acesta se situează sub incidenţa Legii nr. 10/2001, atrăgând competenţa Tribunalului, căci cercetarea lor se poate de asemenea face în procedura de soluţionare a plângerii împotriva dispoziţiei Primarului.
Cel de-al doilea capăt de cerere, vizând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului înscris în CF nr. 107 Livezile, nr.top. 463, reprezintă un petit accesoriu celui privitor la plângerea împotriva dispoziţiei Primarului, astfel că intră în competenţa secţiei civile a Tribunalului.
Cu privire la acest conflict negativ de competenţă Curtea a avut în vedere următoarele:
Potrivit prevederilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de către persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
Aceste prevederi legale au valoarea unor norme speciale în materie de competenţă, derogând de la acelea de drept comun al competenţei materiale cuprinse în art. 1-4 Cod proc.civ. Fiind însă vorba despre norme speciale, ele nu sunt susceptibile din interpretare extensivă, întemeiată pe argumentul de analogie, ceea ce impune ca aplicarea lor să se facă exclusiv la situaţiile expres prevăzute prin ipoteza lor.
Astfel fiind, rezultă că, în acord cu prevederile legale în discuţie, intră în competenţa secţiei civile a tribunalului plângerile împotriva dispoziţiei, sau, după caz, a deciziei emise în aplicarea Legii nr. 10/2001.
De natura verificării jurisdicţionale pe care soluţionarea plângerii vizate de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată o îngăduie, este însă, atunci când părţile solicită aceasta, şi stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită la a obţine măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, astfel că atunci când reclamantul, pe lângă plângerea propriu-zisă împotriva dispoziţiei sau deciziei, solicită a se stabili şi calitatea sa de persoană îndreptăţită, şi acest capăt de cerere îi aparţine tot secţiei civile a tribunalului, căci el este organic legat de acela privitor la plângeri, presupunând verificări ce nu pot fi separate.
Când însă reclamantul, pe lângă asemenea capete de cerere, formulează şi altele având un obiect nesusceptibil de situare sub incidenţa ipotezei cuprinse în art. 26 alin. 3 din lege, acestea rămân să se supună dispoziţiilor de drept comun în materia competenţei, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
În raport cu cele ce preced, este de considerat, în procesul de faţă, că atâta vreme cât prin primul capăt de cerere reclamanţii au solicitat a se constata calitatea lor de moştenitori ai numitei T.M., „şi pe cale de consecinţă calitatea de persoane îndreptăţite, conform Legii nr. 10/2001, modificată”, nu se poate vorbi despre caracterul de cerere de drept comun, şi care ar interesa doar materia succesorală a acestei pretenţii, ci despre o cerere care se raportează decisiv la prevederile art. 26 alin. 3 din evocata lege, interesând în procedura de soluţionare a plângerii împotriva dispoziţiei nr. 2914/2005 a Primarului comunei Livezile.
Prin urmare, greşit şi-a declinat Tribunalul Bistriţa-Năsăud competenţa de soluţionare a acestui capăt de cerere în favoarea Judecătoriei Bistriţa.
În ce priveşte însă celelalte două capete de cerere care au făcut obiectul declinării de competenţă, acestea, deşi au legătură cu imobilul în litigiu, nu se circumscriu ipotezei cuprinse în art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, ceea ce le supune dispoziţiilor comune de competenţă materială, neputându-se aprecia nici că ar avea valoarea unor capete de cerere accesorii aceluia având ca obiect plângere.
Or, nu s-a susţinut în cauză că valoarea imobilului litigios ar fi de peste 500.000 lei, în sensul prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b Cod proc.civ., situaţie în care competenţa de soluţionare a lor aparţine Judecătoriei Bistriţa, în baza art. 1 pct. 1 Cod proc.civ. (Judecător Valentin Mitea)
| ← Legea nr. 10/2001. Imobil destinat prestării unor servicii... | Legea nr. 10/2001. Imobil aflat în coproprietate, preluat... → |
|---|
