Acţiune în grăniţuire. Stabilirea liniei de mejdă, pe baza delimitării efectuate de fostul proprietar al ambelor parcele învecinate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 3992 din 16 octombrie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 376 din 03.02.2011 pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus a fost admisă în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii M. V. şi M.I. împotriva pârâţilor T.F. şi oraşul Viseu de Sus prin primar şi s-a stabilit linia de mejda dintre terenurile proprietatea reclamanţilor şi a pârâtei, situate în str.C. nr. 67 şi nr. 69 pe traseul punctelor 33,32,31,30,20,12 A conform anexei 1 la expertiză, ce face parte din sentinţă, pârâta a fost obligată să desfiinţeze gardul construit înspre proprietatea reclamanţilor, iar în caz de refuz, au fost autorizaţi reclamanţii sa-l desfiinţeze pe cheltuiala pârâţilor, pârâta a fost obligată să permită reclamanţilor să-şi îngrădească proprietatea pe aliniamentul menţionat, au fost respinse respins petitele reclamanţilor privind obligarea pârâtei a executa lucrări de captare şi depozitare a dejecţiilor provenite de la gospodăria ei şi de a le preda în deplină proprietate si liniştită posesie suprafaţa de 9 m.p. teren colorat cu galben in anexa I şi au fost compensate cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut având în vedere probaţiunea administrată a reţinut că proprietăţile reclamanţilor şi a pârâtei T.F. se învecinează nemijlocit pe aliniamentul 33-32-31-30-20-12a.
A mai reţinut prima instanţă, pe baza concluziilor expertului, că pârâta ocupa cca.9 m.p. din terenul proprietatea reclamanţilor şi faţă de aceste considerente, văzând prevederile art. 584 şi următoarele Cod civil, a admis în parte acţiunea stabilind linia de mejdă dintre proprietăţile părţilor pe aliniamentul punctelor 33-32-31-30-20-12a conform anexelor 1 si 2 din expertiză, a obligat pârâta să-şi desfiinţeze gardul de pe proprietatea reclamantului, în caz de refuz autorizându-i pe reclamanţi să-l desfiinţeze pe cheltuiala pârâtei şi a obligat pârâta să permită reclamanţilor să îngrădească proprietatea pe aliniamentul de mai sus .
Faţă de faptul că atât în deplasarea la fata locului, cât şi din declaraţiile martorilor a constatat faptul că nu se observă scurgeri de dejecţie provenind de la grajdul pârâtei, prima instanţă a respins acest petit ca nedovedit şi, totodată, a respins şi petitul reclamanţilor de a obliga pârâta să predea in deplină proprietate si folosinţa suprafaţa de 9 m.p. teren pe motivul că din concluziile expertizei nu rezulta indubitabil ca pârâta ar ocupa vreo suprafaţa de teren din terenul reclamanţilor, expertul menţionând în anexa 1 la lucrarea de expertiza că potrivit susţinerile reclamanţilor pârâta ar ocupa din terenul acestora suprafaţa de 9 m.p., expertul neconstatând în lucrarea din cauză acest aspect.
Prin decizia civilă nr. 115/A/23.05.2013 a Tribunalului Maramureş a fost respins apelul declarat de apelanta T.F., împotriva sentinţei civile nr. 376/03.02.2011 a Judecătoriei Vişeu de Sus, ca nefondat, a fost admis apelul formulat de apelanţii M.V. şi M.I., împotriva sentinţei civile nr. 376/03.02.2011 a Judecătoriei Vişeu de Sus, care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă în tot acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii M. V. şi M.I. împotriva pârâţilor T.F. şi Oraşul Vişeu de Sus prin primar, pârâta T.F. a fost obligată să le lase reclamanţilor în deplină posesie şi paşnică folosinţă suprafaţa de 9 mp teren proprietate a acestora, parte din nr. top. 67/5/1 înscris în
C.F. 6964 Vişeu de Sus, conturată de punctele A-13-11-19-27-30-20-12-A în anexa 1 a raportului de expertiză întocmit de expert topograf F.I. la data de 05.06.2010, ce face parte integrantă din prezenta
hotărâre, pârâta B.F. a fost obligată să execute lucrări de captare şi depozitare a dejecţiilor provenind de la gospodăria sa, iar în caz de neexecutare, autorizează pe reclamanţi să execute asemenea lucrări pe cheltuiala pârâtei şi să le plătească reclamanţilor suma de 2400 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă, au fost menţinute celelalte dispoziţii Sentinţei civile nr. 376/03.02.2011 pronunţate de Judecătoria Vişeu de Sus care nu sunt contrare prezentei decizii, intimata B.F. a fost obligată să le plătească apelanţilor M.V. şi M.I. suma de 2013,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi să plătească expertului tehnic judiciar F.I., prin Biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile Maramureş, suma definitivă aprobată la plată de 700 lei, pentru completarea raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit la data de 21.12.2012.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că cele două fonduri se învecinează nemijlocit şi, întrucât între părţi au intervenit neînţelegeri în legătură cu gardul despărţitor edificat de pârâtă, prima instanţă a stabilit traseul liniei de hotar pe aliniamentul 33-32-31-30-20-12-A.
Pârâta apelantă a criticat acest aliniament stabilit de prima instanţă, susţinând că actualul grad existent între proprietăţi, amplasat pe linia marcată de punctele 33-32-31-30-27-19-11-13 reprezintă vechea mejdă dintre proprietăţi, evidenţiată de schiţa din 20.12.1972 întocmită de N. R.
Tribunalul a reţinut din cuprinsul schiţei de dezmembrare nr. 418/02.11.1972- anexa 4 a completării raportului de expertiză întocmit în apel că, la origine, imobilele cu nr. administrativ 67 şi 69 de pe strada C. din Vişeu de Sus au aparţinut unui singur proprietar: G.P., care şi-a împărţit proprietatea înscrisă în C.F. 4634 Vişeu de Sus cu nr. top. 67/5, 1732/4 şi 1732/a/4 în două loturi egale: unul format din nr. top. 67/5/1, nr. top. 1732/8 şi nr. top. 1732/a/8, celălalt din nr. top. 67/5/2, nr. top. 1732/9 şi nr. top. 1732/a/9.
Schiţa din 20.12.1972 de care se prevalează pârâta apelantă, a fost întocmită de N. R. pentru a-i servi vânzătoarei G.P. la înstrăinarea imobilelor cu nr. top. 67/5/2, nr. top. 1732/9 şi nr. top. 1732/a/9.
Din conţinutul ambelor schiţe rezultă că linia de delimitare dintre cele două loturi, astfel cum a fost stabilită prin voinţa proprietarului de la momentul formării lor, G.P., nu era amplasată pe linia peretelui casei cu nr. 67. aşa cum susţine pârâta apelantă, ci pe linia de streaşină a acestei case.
Părţile au confirmat că imobilul casă cu nr. 67 evidenţiat pe ambele schiţe din 1972 există şi în prezent, fiind casa de lemn cu nr. 67 utilizată ca reper atât de părţi, cât şi de expert, pentru stabilirea hotarului.
Amplasamentul liniei de hotar dintre nr. top. 67/5/1 şi 67/5/2 trasat în cele două schiţele din 1972 la distanţa picăturii streşinii faţă de peretele casei cu nr. 67 se coroborează cu depoziţiile martorilor R.M. şi T.M. şi susţine prezumţia ce rezultă din prevederile art. 615 Cod civil, că limita dintre proprietăţi se stabileşte după linia picăturilor streaşinii caselor.
Aşadar, cum pârâta apelantă nu a dovedit o altă linie de graniţă stabilită fie prin voinţa comună şi concordantă a dobânditorilor celor două fonduri, fie prin hotărâre judecătorească, tribunalul a apreciat că în mod corect a fixat prima instanţă hotarul dintre părţi pe aliniamentul 33-32-31-30-20-12-A, ce corespunde vechiului aliniament trasat atât în schiţa de dezmembrare nr. 418/02.11.1972, cât şi în schiţa din 20.12.1972 întocmită de N.R., cu consecinţa respingerii apelului pârâtei ca neîntemeiat.
Întrucât cererea pârâtei de obligarea reclamanţilor de a deschide accesul la fântână de consum a apei potabile nu a fost formulată în faţa instanţei de fond, tribunalul a reţinut că ea nu poate fi primită direct în apel faţă de dispoziţiile art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă care prevăd că în apel nu se pot face alte cereri noi.
Urmare stabilirii unui alt amplasament al liniei de graniţă decât cel al folosinţei actuale, tribunalul a apreciat că în mod greşit a respins prima instanţă revendicarea diferenţei de 9 mp de teren cuprinsă între hotarul ce corespunde folosinţei de fapt şi cel nou stabilit, suprafaţă aflată în posesia pârâtei intimate dar în proprietatea reclamanţilor apelanţi, fiind parte din nr. top. 67/5/1 înscris în C.F. 6964 Vişeu de Sus.
Tribunalul a apreciat fondată şi critica reclamanţilor apelanţi vizând obligarea pârâtei să execute lucrări de captare şi depozitare a dejecţiilor provenind de la gospodăria sa, căci declaraţia martorului R.M. potrivit căreia”atunci când plouă dejecţiile de la grajdul familiei T. curg pe terenul familiei M.” coroborată cu constatările expertului judiciar privind existenţa scurgerilor de material lichid din platforma de gunoi din spatele grajdului pârâtei în terenul reclamanţilor, a confirmat starea de fapt afirmată de reclamanţi şi a justificat îndatorirea pârâtei a executa lucrările pretinse sau, în caz contrar, autorizarea lor a le îndeplini.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă tribunalul a obligat-o pe pârâta intimată să le plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în primă instanţă constând onorariu expert şi suma de 2013,5 lei cu titlu de onorariu avocaţial şi taxă de timbru, timbru judiciar în apel.
În temeiul art. 22 al. 2 şi 3 şi art. 23 al. 2 din 0.G.2/2000 tribunalul a obligat-o pe intimata B.F. să plătească expertului tehnic judiciar F.I., prin Biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile Maramureş, suma definitivă aprobată la plată de 700 lei, pentru completarea raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit la data de 21.12.2012.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta T.F., solicitând instanţei admiterea recursului şi modificarea în totalitate a deciziei atacate, cu consecinţa schimbării sentinţei civile nr. 376/3.02.2011 în sensul respingerii acţiunii reclmanţilor cu privire la toate petitele şi obligarea intimaţilor M.V. şi I. la plata cheltuielilor de judecată în apel şi în recurs.
În motivarea recursului pârâta a arătat că decizia pronunţată în apel este criticabilă sub aspectul interpretării probelor administrate în cauză. Instanţa de apel a dispus din oficiul completarea probaţiunii cu proba testimonială şi recurenta a solicitat efectuarea unui nou raportul de expertiză în specialitatea topografiei, considerând că primul raport este neconcludent, precum şi o expertiză tehnică în construcţii, considerată ca fiind pertinentă şi utilă cauzei, însă instanţa de apel a respins cererile în probaţiune şi a dispus din oficiu completarea raportului de expertiză efectuat iniţial în cauză.
Deşi instanţa de apel a dispus din oficiu completarea raportului de expertiză, în mod nelegal a fost obligată pârâta să suporte costurile acestei completări de expertiză, efectuate de expertul contestat de pârâtă.
În consecinţă, pârâta recurentă a solicitat să fie reanalizat întregul material probator şi, dând o
nouă interpretare a acestuia, să se dispună admiterea recursului cum a fost formulat.
Deşi în lucrarea de expertiză a rezultat că intimaţii folosesc mai mult teren, prin admiterea apelului s-a dispus obligarea pârâtei să le lase reclamanţilor în deplină posesie şi paşnică folosinţă o suprafaţă de 9 mp teren, fapt care ar conduce la o îmbogăţire fără just temei a acestora.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod proc.civ.
Prin întâmpinare, intimaţii M. V. şi M.I. au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi pe
cale de excepţie au invocat inadmisibilitatea recursului, deoarece în motivele de recurs se critică exclusiv probele administrate în cauză, abordând aspecte legate de temeinicia deciziei pronunţate în apel.
În subsidiar, s-a arătat că art. 304 pct. 7 Cod proc. civ., nu este incident în cauză, întrucât considerentele deciziei pronunţate în apel sunt în concordanţă cu dispozitivul acesteia. Linia de hotar stabilită de expertul topograf în prezenta cauză coincide cu schiţele de dezmembrare întocmite în 1972, de care s-a prevalat recurenta pârâtă şi care au fost întocmită de proprietarul comun al celor două fonduri învecinate - G.P. care şi-a împărţit proprietatea înscrisă în CF 4634 Vişeu de Sus, în două loturi egale, unul constituind proprietatea reclamanţilor, iar celălalt proprietatea recurentei pârâte.
Petitul de revendicare a fost o consecinţă firească al stabilirii unui alt amplasament al liniei de hotar decât cel al folosinţei actuale, iar petitul de obligare a recurentei să execute lucrări de captarea şi depozitarea dejecţiilor, a fost admis, ca urmare a coroborării depoziţiilor martorului R.M. cu constatările expertului judiciar.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat. 304 cpt. 9 Cod proc.civ., recurenta nu a precizat pe care din cele două ipoteze reglementate de textul de lege se întemeiază, hotărârea recurată fiind lipsită de temei legal sau fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Analizând decizia pronunţată prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prima critică invocată de recurentă vizează greşita interpretare a probelor administrate în apel.
Recursul este o cale extraordinară de atac şi potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 1-9 Cod proc.civ., motivele de recurs vizează numai nelegalitatea deciziei pronunţate în apel, iar motivele prevăzute de art. 304 pct. 10 şi 11 C.Pr.Civ. care permiteau analizarea deciziei pronunţate în apel pentru motive de netemeinice au fost abrogate.
Aşadar, în prezenta configuraţie, recursul vizează numai motive de nelegalitate ale deciziei pronunţate în apel şi această decizie nu poate fi verificată sub aspectul temeiniciei. Cu alte cuvinte, instanţa de recurs nu mai poate reanaliza probele administrate şi să stabilească o altă stare de fapt decât
cea avută în vedere de către instanţa de apel. Deci, criticile vizând interpretarea probelor administrate, precum şi solicitarea de a da o nouă interpretare probelor administrate sunt inadmisibile în recurs.
Curtea constată că instanţa de apel, din oficiu, a administrat o vastă probaţiune, completând probaţiunea administrată la fond, exercitându-şi astfel rolul activ pentru pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale. Astfel, în apel s-a suplimentat probaţiunea cu probe testimoniale, fiind ascultaţi câte doi martori pentru fiecare parte (f. 41).
Deşi în memoriul de recurs pârâta recurentă T.F. arată că a solicitat efectuarea unui nou raportul de expertiză, curtea constată că în faţa instanţei de apel (în şedinţa publică din 15.03.2012, f. 60) pârâta a solicitat refacerea expertizei şi în şedinţa publică din 12.04.2012 a solicitat efectuarea unei completări la expertiză.
Instanţa a dispus completarea la expertiză sub aspectul identificării topografice, având în vedere şi depoziţiile martorilor şi evident, s-a dispus ca această completare la expertiză să fie făcută de acelaşi expert care a făcut raportul iniţial, expertul F.I.. Curtea constată că pârâta nu a solicitat un alt expert topograf, situaţie în care susţinerea că instanţa de apel i-a respins cererea de efectuare a unei contraexpertize este în contradicţie cu susţinerile pârâtei consemnate în încheierile mai sus arătate.
În ceea ce priveşte solicitarea efectuării unei expertize în construcţii, curtea constată că, într-adevăr, aceasta cerere în probaţiune a fost formulată de recurentă, însă instanţa de apel a respins motivat proba solicitată ca nefiind utilă soluţionării cauzei şi respingerea acestei probe s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 167 alin. 1 Cod proc. civ. Prin urmare, curtea constată că instanţa de apel a respectat dispoziţiile legale referitoare la administrarea probaţiunii, întrucât nu se impunea efectuarea unei expertize în construcţii, raportat la obiectul cauzei şi probele deja administrate.
Recurenta a fost nemulţumită de concluziile completării la raportul de expertiză, însă completarea raportului de expertiză efectuată de dl. expert F.I. s-a făcut la solicitarea apelantei pârâtă T.F. şi având în vedere acest aspect, chiar dacă recurenta nu a fost mulţumită de concluziile raportului de expertiză, este obligată să achite onorariul expert, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Ordonanţa nr. 2/2000. Potrivit dispoziţiei legale anterior enunţate, partea care a solicitat efectuarea unui raportul de expertiză, are obligaţi să şi avanseze cheltuieli de judecată necesare administrării probei.
Aşadar, nici critica legată de obligaţia suportării costurilor completării la raportul de expertiză nu este fondată.
Pârâta recurentă a invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 Cod proc. civ., însă nu a criticat în concret decizia pronunţată în apel şi nu a menţionat care din cele trei ipoteze reglementate de art. 304 pct. 7 Cod proc.civ. ar fi incidente, hotărârea nu este motivată, hotărârea conţine motive contradictorii ori hotărârea conţine motive străine de natura pricinii şi să arate care sunt acestea.
Verificând decizia pronunţată în apel, curtea constată că în considerentele deciziei instanţa de apel a stabilit starea de fapt raportându-se la probatoriul administrat în cauză, înscrisurile depuse: extrasele de carte funciară, schiţele de dezmembrare ale imobilului înscrise în CF 4634 Vişeu de Sus, din 1972, când proprietarul tabular iniţial, G.P. a dispus partajarea imobilului în două loturi egale, care ulterior au fost vândute reclamanţilor intimaţi şi pârâtei. Chiar pârâta recurentă se prevalează de această schiţă din 1972, în baza căreia în completare la raportul de expertiză s-a stabilit linia de demarcaţie dintre cele două fonduri ale reclamanţilor şi pârâtei, linie despărţitoare confirmată de martorii audiaţi în apel.
Aşadar, dispoziţiile art. 584 şi 480 C.civil, au fost legal aplicate la starea de fapt reţinută, curtea apreciind că nu este incident nici motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod proc.civ., curtea va respinge recursul pârâtei recurente.
În temeiul art.274 Cod proc.civ., recurenta va fi obligată să le plătească intimaţilor M.V. şi Mezeniuc Ilişca suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial (f. 16).
| ← Rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare.... | Grăniţuire. Stabilire pe baza documentaţiei de intabulare → |
|---|
