Despăgubiri din erori judiciare. Estimare
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4134 din 24 octombrie 2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul V. O.M. a chemat în judecată Statul Român solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1 milion lei reprezentând prejudiciu moral şi material suferit prin privarea de libertate cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive 22 luni, precum şi prin restrângerea libertăţii de mişcare prin dispunerea măsurii obligării de nu părăsi ţara timp de 7 ani, cu cheltuieli de judecată.
Reclamantul a formulat o precizare de acţiune (f.26), prin care arată că solicită suma de 25.000 euro cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuielile făcute de el şi familia sa în perioada cât a stat în detenţie până la finalizarea procesului precum şi câştigurile salariale nerealizate în acea perioadă, precum şi suma de 1.000.000 lei prejudiciu moral.
Prin sentinţa civilă nr. 285 din 07 iunie 2013 a Tribunalului Cluj s-a admis in parte acţiunea civila formulata de reclamantul V.O.M. in contradictoriu cu STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL DE FINANŢELOR PUBLICE şi în consecinţă a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 15.091 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 90.000 lei cu titlu de despăgubiri morale, respingând alte pretenţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală 45/22.04.2010, pronunţată de Curtea de apel Iaşi reclamantul a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 C.pen, combinat cu art. 20 C. pen., raportat la art. 174 şi 175 C.pen.
S-a reţinut că reclamantul a fost arestat preventiv de la data de 17.01.2004 până la data de
03.11.2005. După data de 03.11.2005 s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi ţara, dispoziţie care a fost menţinută prin această sentinţă.
Prin Decizia penală 3700/2012, s-a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva sentinţei penale 45/2010 a Curţii de Apel Iaşi.
Din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sus amintite rezultă fără echivoc că reclamantul a fost arestat preventiv, dispunându-se interdicţia de a părăsi ţara. Analiza încheierilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în faza de recurs confirmă că măsura interzicerii de a părăsi ţara a fost menţinută, cu singura precizare că în perioada soluţionării recursului, reclamantul a fost arestat într-o altă cauză, perioadă în care, evident, interzicerea de a părăsi ţara este fără obiect.
Art. 504 C.pr.pen. are în vedere repararea prejudiciului cauzat prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal, finalizat printr-o soluţie de achitare.
În ceea ce priveşte daunele materiale, din actele dosarului rezultă că reclamantul a fost deţinut în mai multe penitenciare în executarea măsurii arestării preventive.
Din adresa comunicată de Penitenciarul Jilava rezultă că în contul acestuia au intrat diverse sume care au totalizat 934 lei. Din actele comunicate de acelaşi penitenciar, rezultă că reclamantul a mai primit vizite din partea familiei, cât şi pachete. În perioada arestului în Penitenciarul Jilava, reclamantul a fost vizitat de 16 ori de fosta soţie.
În perioada arestului în penitenciarul Iaşi ( f.83) reclamantul a deţinut în conturi suma de 400
lei.
Din declaraţia martorului C.M.I. rezultă că reclamantul a fost vizitat de soţie, martorul fiind cel care a sprijinit familia cu diverse sume de bani. Acesta a mai declarat că sumele necesare unei vizite al unui membru al familiei la acea perioadă se cifrau la nivelul sumei de 2-300 euro, sume care includeau transportul, cazarea şi pachetele. Acelaşi martor a declarat că, urmare a măsurii preventive luate faţă de reclamant, relaţiile acestuia cu familia s-au deteriorat, intervenind chiar divorţul, iar relaţiile de afaceri ale acestuia au fost afectate.
Având în vedere nivelul de 200 euro necesar pentru realizarea unei vizite, nivel care apare rezonabil în raport cu costurile de transport, cazare, dar şi de realizarea unor pachete, menţionate în evidenţa organelor de urmărire penală, paritatea leu/euro de 4,45 lei, la cursul pronunţării hotărârii, precum şi sumele de bani efective care au fost înaintate reclamantului, s-a putut trage concluzia că suma de 15.091 lei a fost cheltuită în perioada detenţiei.
În ceea ce priveşte daunele morale, trebuie reţinut că acestea constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, referitoare la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Din această perspectivă, privarea de libertate în mod nelegal, aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar suferinţele psihice provocate de o atare măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri. Însă la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial există o doză de aproximare, instanţa trebuind să aibă în vedere consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan psihic, măsura în care ele au fost vătămătoare şi intensitatea acestora, modul în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Declaraţia testimonială sus amintită justifică faptul că reclamantul a suferit urmare a măsurilor preventive luate faţă de el, inclusiv prin desfacerea căsătoriei şi alterarea relaţiilor de afaceri. Pe de altă parte, durata mare a privării de libertate, de aproximativ 22 luni, este în măsură să ducă la concluzia unor vătămări consistente.
În soluţionarea acestei cereri este important de reţinut că atunci când circumstanţele justifică acordarea unei reparaţii aceasta să nu fie teoretică şi iluzorie, căci astfel s-ar goli de conţinut dreptul garantat de art. 505 alin.1 C.pr.civ., precum şi protecţia oferită de art. 5 paragraf 5 din CEDO.
Raportat la apărarea pârâtei prin care se afirmă nedovedirea unui prejudiciu, instanţa a reţinut că despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăşi destinaţia ei aceea de a uşura situaţia persoanei lezate de a-i acorda o satisfacţie, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii fireşti de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Această despăgubire nu poate fi negată pe considerentul că dacă ar fi apreciată prea mare să constituie o sursă de îmbogăţire fără temei legitim.
Rolul daunelor morale este şi trebuie înţeles într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci având scopul raportat la particularităţile fiecărui caz în parte, de oferire a unei satisfacţii pentru suferinţele îndurate.
Aprecierea prejudiciilor morale nu are la baza criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor şi cel bănesc, patrimonial al despăgubirilor.
Cu reţinerea unei anumite doze de relativitate, ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care să compenseze prejudiciul şi nu prejudiciul ca atare. Această evaluare înseamnă practic o apreciere multilaterală, globală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile.
Raportat la natura învinuirii, circumstanţele arestării, fiind vorba de un dosar cu o relevanţă crescută inclusiv în canalele de informare media, ale soluţionării procesului care a durat o perioadă relativ mare până la soluţia definitivă de achitare, aproximativ 9 ani, vârsta şi statutul socio-profesional al reclamantului, precum şi deteriorarea situaţiei personale şi familiale a acestuia prin desfacerea căsătoriei prin divorţ, instanţa a apreciat că suma de 90.000 lei este suficientă şi răspunde cerinţelor de mai sus în determinarea cuantumului daunelor morale.
Instanţa a avut în vedere şi jurisprudenţa decurgând din cauzele Pantea contra României şi Bursuc contra României, statuând în echitate această sumă pe care a apreciat-o că nu este de natură să justifice o îmbogăţire fără just titlu a reclamantului.
Pentru aceste considerente, instanţa, în temeiul art. 504 C.pr.civ., a admis in parte acţiunea civila formulata de reclamantul V.O.M. in contradictoriu cu STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL DE FINANŢELOR PUBLICE şi în consecinţă a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 15.091 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 90.000 lei cu titlu de despăgubiri morale, respingând alte pretenţii.
Cu ocazia dezbaterilor, reclamantul a învederat că nu solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul V.O.M. şi pârâtul STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.
1.Prin recursul declarat de reclamantul V.O.M. s-a solicitat modificarea în parte a sentinţei în sensul majorării cuantumului daunelor morale la suma de 659.736 lei.
În motivare s-a arătat că din probele administrate în cauză s-a dovedit fără putinţă de tăgadă suferinţele provocate reclamantului prin arestarea sa pe o durată de 22 de luni şi restrângerea libertăţii de mişcare pe o durată de 7 ani, cu toate acestea reţinând şi apreciind cuantumul daunelor morale cu o anumită doză de relativitate şi fără să facă vreo trimitere la practica judecătorească în materie.
Criteriile după care se cuantifică prejudiciul moral este apanajul exclusiv al judecătorului prin apreciere în funcţie de consecinţele negative produse asupra celui în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, efectul produs asupra situaţiei sociale, familiale şi profesionale, toate aceste criterii trebuind subordonate unei aprecieri rezonabile corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.
Au fost invocate cu titlu de practică judiciară decizia nr. 182/2008 a Tribunalului Maramureş, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. .../3/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, alte decizii, fără a le fi indicat numărul, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În baza acestora s-a reţinut că media aritmetică a sumelor acordate pe zi de detenţie este de 830 lei, raportat la această sumă apreciindu-se că se impune a fi acordată suma de 659.736 lei cu titlu de daune morale.
În drept au fost invocate prevederile art. 3041 raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 C.pr.civ.
Pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE nu a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant până la finalizarea dezbaterilor în cauză.
2.Prin recursul declarat de pârâtul STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE s-a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant.
În motivare s-a arătat că pârâtului nu i s-a comunicat răspunsul reclamantului în ceea ce priveşte excepţiile invocate, încălcându-se astfel dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ.
Soluţia instanţei de fond este rezultatul interpretării greşite a prevederilor art. 504 C.pr.pen.
Instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii invocată de către pârât fără a motiva soluţia, în soluţionarea excepţiei tardivităţii şi a inadmisibilităţii ignorând prevederile art. 506 alin. 2 şi art. 504 alin. 3 C.pr.pen.
În ceea ce priveşte temeiul de drept al acţiunii formulate s-a arătat că reclamantul nu se află în situaţia prevăzută de art. 504 alin. 1 C.pr.pen., nefiind condamnat definitiv în cadrul procesului penal.
În ceea ce priveşte art. 504 alin. 2 C.pr.pen. s-a arătat că trebuie analizată îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de acest text de lege: actul procesual prin care s-a stabilit nelegalitatea măsurii privative sau restrictive de libertate şi apoi verificarea respectării termenului de 18 luni în care poate fi introdusă acţiunea, termen care curge de la data rămânerii definitive a hotărârilor instanţei de judecată sau ordonanţelor procurorului prevăzute de art. 504.
În cauza dedusă judecăţii instanţa a ignorat prevederile menţionate şi a admis acţiunea fără a analiza îndeplinirea celor două condiţii prevăzute de art. 504 alin. 3 şi art. 506 alin. 2 C.pr.pen., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Răspunderea statului se angajează în cazul în care se face dovada că reclamantul a fost victima unei erori judiciare ceea ce în speţă ar fi însemnat dovedirea faptului că măsura privativă de libertate dispusă în temeiul mandatului de arestare a fost nelegală iar apoi dovedirea faptului că măsura interdicţiei de a părăsi ţara a fost nelegală. Nelegalitatea acestor măsuri trebuia dovedită printr-unul din actele prevăzute la art. 504 alin. 3 C.pr.pen. şi nu prezumată.
S-a mai arătat că prin sentinţa penală nr. 45/2010 a Curţii de Apel Iaşi, rămasă definitivă, nu s-a făcut nicio menţiune despre caracterul ilegal al măsurilor privative sau restrictive de libertate.
În ceea ce priveşte cererea de despăgubiri pentru măsura privativă de libertate a arestării pentru perioada 17.01.2004-30.10.2005 s-a arătat că în mod greşit a respins instanţa de fond excepţia tardivităţii, cu ignorarea prevederilor art. 504 alin. 3 C.pr.pen.
Instanţa de fond nu a observat că măsura arestării în mod nelegal a fost stabilită prin încheierea de şedinţă din data de 31.10.2005 prin care s-a revocat arestarea preventivă, fiind înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi ţara. Termenul de 18 luni curge de la data când privarea de libertate a fost stabilită ca nelegală, respectiv încheierea din 31.10.2005 (03.11.2005) a Tribunalului Iaşi.
Pentru ca termenul de 18 luni să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 45/2010 a Curţii de Apel Iaşi trebuia ca în cuprinsul acesteia să se fi stabilit nelegalitatea măsurilor, respectiv să se fi revocat măsurile privative sau restrictive de libertate.
Referitor la cererea de despăgubiri pentru măsura restrictivă de libertate, interdicţia de a părăsi ţara pe o perioadă de 7 ani, instanţa de fond a ignorat prevederile art. 504 alin. 3 C.pr.pen., neanalizându-se prin ce act a fost stabilită nelegalitatea acesteia. S-a mai precizat că prin hotărârea de achitare s-a menţinut măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Atâta timp cât măsura restrictivă de libertate nu a fost stabilită ca nelegală, cererea în despăgubiri trebuia respinsă ca inadmisibilă.
Pe fond s-a arătat că în conformitate cu prevederile art. 504-507 C.pr.pen. acordarea unei reparaţii morale se impune numai în situaţia în care este necesară şi nu se constituie într-o obligaţie împovărătoare pentru Statul Român, în cauză nefiind administrate suficiente probe din care să rezulte că pretenţiile acordate de instanţă sunt justificate.
Reclamantul a formulat întâmpinare la recursul declarat de către pârât solicitând respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. S-a solicitat de asemenea respingerea excepţiei tardivităţii ca nefondată.
În motivare s-a arătat că acţiunea a fost formulată în termenul de prescripţie de 18 luni care a început să curgă la data de 14.11.2012, data pronunţării hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând recursul declarat de reclamantul V.O.M. şi cel declarat de pârâtul STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE împotriva sentinţei civile nr. 285 din 7 iunie 2013 a Tribunalului Cluj, Curtea reţine următoarele:
Raportat la cele două cereri de recurs formulate împotriva sentinţei pronunţate de tribunal în primă instanţă, se impune a se analiza mai întâi criticile formulate prin recursul declarat de pârât, reclamantul înţelegând să conteste numai cuantumul sumelor acordate cu titlu de daune morale, solicitând majorarea acestora.
I. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este nefondat
1. În primul rând se invocă încălcarea dreptului la apărare al pârâtului de către instanţa de fond şi a principiului contradictorialităţii, prin aceea că nu s-a comunicat răspunsul reclamantului la excepţiile invocate de către pârât, apreciindu-se a fi incident art.304 pct.5 C.pr.civ.
Pârâtul nu invocă în susţinerea acestei critici care este textul de lege din codul de procedură civilă care impunea instanţei de judecată comunicarea acestui înscris intitulat „răspuns la întâmpinare”, aceasta deoarece nu există un asemenea text, reclamantul putând să răspundă acestor excepţii şi numai oral, în faţa instanţei, nefiind necesară întocmirea unui înscris în acest sens. Din punct de vedere procedural, Codul de procedură civilă aplicabil în cauză nu reglementează cadrul juridic al „răspunsului la întâmpinare”, nepunându-se deci problema amânării cauzei doar în vederea comunicării unui astfel de înscris întocmit de către una dintre părţi.
Nu se pune nici problema vreunei vătămări a pârâtului prin necomunicarea scriptului depus de reclamant la dosar cu titlu de „ răspuns la întâmpinare”, pârâtul fiind cel care a invocat excepţiile în cauză prin întâmpinare, reclamantul formulându-şi la termenul de judecată din 10.05.2013 numai apărările referitor la acestea, atât oral cât şi în scris, ceea ce nu putea lua prin surprindere pârâtul.
2. În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiilor tardivităţii şi inadmisibilităţii acţiunii, se constată că acestea au fost soluţionate în sensul respingerii la termenul de judecată din data de
10.05.2013.
Excepţia tardivităţii a fost apreciată a fi neîntemeiată, reţinându-se că termenul de 18 luni începe să curgă de la data pronunţării deciziei nr.3700/2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceeaşi fiind soluţia şi în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reţinându-se că nu există vreun impediment de natură legală în promovarea acţiunii.
Într-adevăr nici în cuprinsul încheierii de şedinţă întocmite pentru termenul de judecată din
10.05.2013, când au fost soluţionate excepţiile, şi nici în cuprinsul sentinţei civile nr.285/2013 a Tribunalului Cluj, nu a fost indicat care dintre cazurile prevăzute la art.504 C.pr.pen este incident în cauză, reţinându-se generic art.504 C.pr.pen., fiind pertinente susţinerile pârâtului din recurs în sensul că este vorba de art.504 alin.2 şi 3 C.pr.pen.
Nu sunt însă pertinente susţinerile din recurs referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de 18 luni prevăzut de art.506 alin.2 C.pr.pen în ceea ce priveşte acţiunea în repararea pagubei cauzate ca urmare a privării sau restrângerii de libertate în mod nelegal şi nici cele referitoare la inadmisibilitatea acţiunii.
Într-adevăr la alin.3 al art.504 C.pr.pen. se prevede că: „Privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin hotarare definitiva de achitare sau prin hotarare definitiva de incetare a procesului penal pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j).”
Nelegalitatea măsurii privative sau restrictive de libertate dispuse împotriva reclamantului în dosarul penal nu a fost constatată în mod expres de către nici una dintre instanţele penale investite cu soluţionarea cauzei, asfel cum în mod corect a susţinut pârâtul.
În aceste condiţii se pune însă problema dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile prevăzute de art.504 alin.2 şi 3 C.pr.pen pentru admisibilitatea acţiunii în despăgubiri şi totodată a momentului de la care începe să curgă termenul de 18 luni prevăzut de art.506 alin.2 C.pr.pen, conform acestuia din
urmă termenul de 18 luni începând să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului prevăzute de art.504 C.pr.pen.
La art.504 alin.3 C.pr.pen., printre actele prin care se poate constata privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal este menţionată şi hotărârea definitivă de achitare.
Astfel cum a arătat şi instanţa de fond, reclamantul a fost achitat prin sentinţa penală nr.45/2010 a Curţii de Apel Iaşi, soluţie menţinută prin respingerea recursului prin decizia penală nr.3700/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin sentinţa penală nr.45/2010 a fost menţinută măsura obligării de a nu părăsi ţara, măsură cu care a fost înlocuită începând cu data de 03.11.2005 măsura arestării preventive dispuse la data de 17.01.2004.
Nici în cuprinsul sentinţei penale prin care s-a dspus achitarea reclamantului şi nici a deciziei penale prin care a fost menţinută soluţia de achitare nu s-a analizat în mod expres legalitatea măsurii privative de libertate sau a celei restrictive de libertate, ambele dispuse împotriva reclamantului în cursul procesului penal. Având însă în vedere soluţia pronunţată, de achitare, prin hotărâre definitivă, Curtea apreciază că sunt îndeplinite condiţiile art.504 alin.3 C.pr.pen., aspect care rezultă implicit din soluţia pronunţată, nefiind necesară constatarea în mod expres a nelegalităţii măsurilor restrictive sau privative de liberatate prin hotărârea definitivă de achitare.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa în materie. Astfel, prin decizia civilă nr.143/2009 a Curţii de Apel Bucureşti s-a stabilit că în materia reglementată de art.504-507 C.pr.pen., caracterul nelegal al privării de libertate nu se raportează numai la dispoziţiile art.143, art.148 C.pr.pen., când are loc revocarea măsurii preventive conform art.139 alin.2 teza I C.pr.pen, ci şi la terminarea procesului penal prin una din soluţiile enumerate la art.504 alin.3 C.pr.pen., inclusiv achitarea. Ceea ce a urmărit legiuitorul a fost acordarea de despăgubiri persoanelor a căror nevinovăţie a fost stabilită la finalizarea procesului penal, după ce au suportat privări sau restrângeri de libertate, chiar dacă respectivele măsuri apăreau ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor.
Aceeaşi idee este reluată şi în considerentele deciziei civile nr.301/2007 a Curţii de Apel Craiova, ca răspuns la aspecte similare cu cele din prezenta cauză, invocate de către Statul Român prin recursul formulat împotrva hotărârii de fond, în decizia civilă nr. 269/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, menţinută prin decizia civilă nr.5292/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în decizia civilă nr.40/2010 a Curţi de Apel Braşov, menţinută prin decizia civilă nr.1179/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În această din urmă decizie s-a subliniat că nelegalitatea măsurii reţinerii şi arestării preventive rezultă din achitarea prin hotărâre judecătorească definitivă, cererea reclamantului în repararea pagubei fiind admisibilă în temeiul art.504 alin.2 şi 3 C.pr.pen. Simpla existenţă a hotărârii de achitare, indiferent în ce temei, aşa cum s-a statuat prin decizia Curţii Constituţionale nr.45/1998, conduce la concluzia că lipsirea de libertate a fost ilegală, făcând admisibilă acţiunea în despăgubiri.
Din ansamblul considerentelor de mai sus rezultă că acţiunea formulată de reclamant este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile art.504 alin.2 şi 3 C.pr.pen pentru exercitarea acesteia, soluţia fiind aceeaşi atât în ceea ce priveşte măsura privativă de libertate cât şi în ceea ce priveşte măsura restrictivă de libertate.
Implicit este rezolvată şi problema momentului de la care începe să curgă termenul de 18 luni pentru exercitarea acţiunii, acesta neputând fi altul decât momentul pronunţării hotărârii definitive de achitare, numai prin pronunţarea acesteia măsurile restrictive sau privative de libertate dispuse în cursul procesului penal căpătând caracter nelegal.
De altfel în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea acţiunii în despăgubiri pârâtul se contrazice, susţinând că acesta ar începe să curgă de la data la care s-a revocat arestarea preventivă, 31.10.2005(sau 03.11.2005), reclamantul fiind pus în libertate. Aceasta după ce anterior, în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, acelaşi pârât a arătat că nu a fost constatat prin nici un act, în mod expres, caracterul ilegal al măsurilor dispuse împotriva reclamantului în cursul procesului penal. Oricum, din actele dosarului rezultă că nu a fost vorba despre o revocare a măsurii arestării preventive în anul 2005, dispunându-se numai înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, în acelaşi sens fiind şi susţinerile pârâtului din recurs(raportat la aceasta nefiind relevantă decizia anexată cererii de recurs cu titlu de practică judiciară).
Critica formulată în ceea ce priveşte fondul cauzei este de asemenea nîntemeiată, susţinându-se în mod greşit, prin adăugarea la textele de lege incidente în cauză, că dispoziţiile art.504-507 C.pr.pen nu au urmărit să ofere o despăgubire materială, ci o reparaţie morală, prin recunoaşterea publică a
faptului săvârşirii unei erori judiciare, despăgubirea morală acordându-se numai unde este necesară şi nu se constituie într-o obligaţie împovărătoare pentru stat.
Invocarea neîndeplinirii condiţiilor art.505 alin.1 C.pr.civ. este de asemenea nejustificată, motivându-se această critică numai generic, prin aceea că nu s-ar fi administrat suficiente probe care să justifice sumele acordate.
II. Recursul declarat de către reclamant este nefondat
Ceea ce se critică prin recursul declarat de reclamant este numai suma acordată de către instanţa de fond cu titlu de daune morale, apreciindu-se că aceasta nu este rezonabilă raportat la consecinţele negative produse reclamantului pe toate planurile.
În vederea calculării sumei apreciate ca fiind una rezonabilă, reclamantul a invocat mai multe hotărâri judecătoreşti(fără a le depune la dosar şi a le individualiza corespunzător), apreciind că suma reprezentând media aritmetică a celor acordate prin hotărârile judecătoreşti invocate este suma care trebuie acordată reclamantului cu titlu de daune morale pentru fiecare zi de detenţie, rezultând suma de 830 lei/zi de detenţie, adică un total de 659.736 lei.
În ceea ce priveşte principiile invocate în stabilirea despăgubirii acordate cu titlu de prejudiciu moral nu s-au invocat critici, Curtea apreciind că instanţa de fond a făcut o justă analiză, din punct de vedere teoretic, a criterilor în funcţie se stabilesc despăgubiri cu titlu de daune morale raportat la prevederile art.505 alin.1 C.pr.pen.
Relevantă în acest sens este decizia civilă nr.1534/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţe prin care s-a statuat că din perspectiva art.505 alin.1 C.pr.pen, criteriile în funcţie de care de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit şi consecinţele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate se analizează în circumstanţele particulare ale fiecărei cauze. Din perspectivă jurisprudenţială, s-a reţinut că instanţele naţionale şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului se raportează nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională ci au în vedere şi o judecată în echitate-aprecierea circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, în esenţă prin raportare la privarea de libertate şi consecinţele pe care le-a avut cu privire la viaţa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.
Se sesizează de asemenea că în jurisprudenţă există diferenţe mari în ceea ce priveşte sumele stabilite cu acest titlu, şi faptul că jurisprudenţa mai recentă în materie este în sensul reducerii sumelor acordate cu titlu de daune morale. Astfel, prin decizia civilă pronunţată în dosarul nr.248/54/2010 al Curţii de Apel Craiova s-a stabilit cu tilu de despăgubire sums de 250 lei /zi de detenţie, apreciindu-se că este o sumă rezonabilă, de natură să compenseze suferinţele fizice şi psihice din timpul privării de libertate; prin decizia civilă nr.40/2010 a Curţii de Apel Braşov s-a stabilit o sumă de 10.000 lei cu titlu de daune morale pentru o perioadă de privare de libertate nelegală de 6 luni şi 8 zile, având în vedere circumstanţele cauzei şi principiul echităţii şi al echilibrului social; prin decizia civilă nr.50/2011 a Curţii de Apel Bucureşti s-a stabilit suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale pentru arestarea preventivă nelegală pe o durată de 4 luni şi 11 zile şi îcarcerarea nelegală pe o durată de 10 luni şi 8 zile.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului din recurs, în sensul că instanţa de fond nu a ţinut cont de jurisprudenţa naţională în materie, relevante sunt considerentele deciziei civile nr.457/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care se precizează că în materia daunelor morale atât jurisprudenţa naţonală, cât şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri, şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Reclamantul nu a prezentat deci nici un argument pertinent, prin raportare la circumstanţele personale ale cauzei, astfel cum acestea se desprind din probele administrate, care să justifice mărirea cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa de fond cu titlu de daune morale pentru privarea şi restrângerea în mod nelegal a libertăţii acestuia.
Prin urmare, având în vedere ansamblul celor reţinute mai sus referitor la cele două recursuri declarate în cauză, Curtea, în temeiul art.3041, art.312 alin.1 C.pr.civ. le va respinge ca nefondate, menţinând ca temeinică şi legală soluţia pronunţată de tribunal.
| ← Despăgubiri pentru pagube produse prin excavarea terenului... | Erori judiciare. Cuantificarea despăgubirilor → |
|---|
