Erori judiciare. Cuantificarea despăgubirilor
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 3809 din 1 octombrie 2013
I. Prin sentinţa civilă nr. 857 din 28 noiembrie 2012 a Tribunalului Cluj, s-a admis acţiunea civilă înaintată de reclamanta D.M. împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, dispunându-se obligarea pârâtului la a-i plăti reclamantei: suma de 400.000 lei, cu titlul de despăgubiri pentru privarea de libertate a reclamantei şi pentru durata lungă a procedurilor judiciare; suma de 2480 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere, în principal, următoarele:
Instanţa de fond a reţinut că temeiul de drept al acţiunii îl constituie dispoziţiile art. 504 alin l si 2 - art. 506 C.pr.pen., precum si încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, care statuează asupra dreptului persoanei la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale.
Sub aspectul stării de fapt, instanţa a reţinut că reclamanta a fost trimisa in judecata prin Rechizitoriul nr. 9/PMF/1994 din 20.07.1994 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa -Secţia Maritima si Fluviala, pentru săvârşirea unor infracţiuni de abuz in serviciu contra intereselor publice cu consecinţe deosebit de grave, faptă prevăzută si pedepsita de art. 248 alin. 2 Cod penal, de fals intelectual, fapta prevăzută si pedepsita de art. 289 alin. l Cod penal şi de uz de fals, fapta prevăzută si pedepsită de art.291 Cod penal.
Reclamanta a făcut parte dintr-un lot de inculpaţi, in aşa numitul dosar « F. », in care s-a regăsit întreaga echipa manageriala a Companiei de Navigaţie Maritima ( CNM) P. SA, faptele reţinute in sarcina acelor inculpaţi fiind de abuz in serviciu, fals, uz de fals, contrabanda cu nave, operaţiuni interzise de export si folosire fara drept a creditului societăţii.
Prin Sentinţa penala nr. 5 MF din 9.12.1996 pronunţată in dosarul nr. 27/MF/1994 al Tribunalului Constanta, Secţia Maritima si Fluviala s-a dispus achitarea reclamantei.
Prin Decizia penala nr. 2/MF din 8.07.1997, pronunţată in dosarul nr. 561/MF/1997 al Curţii de Apel Constanta, Secţia Maritima si Fluviala a fost respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea De Apel Constanta.
Prin Decizia penală nr. 1604/10.06.1998 pronunţată in dosarul nr. 2202/1997 al Curţii Supreme de Justiţie, fără a se administra alte probe decât cele avute in vedere de Curtea de Apel Constanta, a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanta, au fost casate hotărârile pronunţate in fond şi s-a dispus condamnarea tuturor inculpaţilor in cauza, inclusiv a reclamantei, la pedepse cuprinse intre 2 ani si 12 ani închisoare.
Reclamanta a fost condamnata la pedeapsa închisorii de 7 ani si interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b si c C.pen. şi a fost obligată, in solidar cu ceilalţi inculpaţi din cauză, la plata sumei de 100.540.659 USD către partea civila CNM P. SA iar in conformitate cu dispoziţiile art. 385 indice 15 pct.2 lit. c C.pr.pen. cauza a fost trimisa la Tribunalul Galaţi - Secţia Maritima si Fluviala, in vederea judecării laturii civile sub aspectul stabilirii beneficiului nerealizat.
Împotriva Deciziei penale nr. 1604/10.06.1998 pronunţată de Curtea Suprema de Justiţie, condamnaţii, printre care şi reclamanta, au formulat cerere de revizuire in temeiul dispoziţiilor art. 394 alin. l lit. a C.pr.pen, cerere care a făcut obiectul dosarului nr. 34/MF/1998 al Tribunalului Constanta.
In acest dosar s-a dispus in data de 9.09.1998 admiterea in principiu a cererii de revizuire cu consecinţa rejudecării cauzei şi a suspendării in întregime a hotărârii supuse revizuirii.
Prin Sentinţa nr. 8/MF/21.07.2000, Tribunalul Constanta a respins, pentru prima dată, cerere de revizuire ca nefondata.
Prin Decizia penala nr. 3/PMF din 9.03.2001, pronunţata in dosarul nr.4180/MF/2000 al Curţii de Apel Constanta, s-a dispus admiterea apelului, desfiinţarea in totalitate a Sentinţei nr. 8/MF din 21.07.2000 pronunţată de Tribunalul Constanta şi trimiterea cauzei, in vederea rejudecării, la instanţa iniţială.
In rejudecare, prin Sentinţa penala nr. 1/MF din 8.01.2002, pronunţată in dosarul nr. R.6/MF/2001 al Tribunalului Constanta, s-a dispus, din nou, respingerea cererii de revizuire ca nefondata.
In cursul judecării apelului în procedura de revizuire, urmare Încheierii nr. 2857 din 4.06.2002, pronunţată de Curtea Suprema de Justiţie, s-a dispus strămutarea cauzei la Curtea de Apel Galaţi, astfel încât s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Curţii de Apel Constanţa şi s-a trimis cauza la Curtea de Apel Galaţi.
Urmare unei sesizării a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanta (nr. 1256/111/11/7.06.2002, formulata urmare a unui Ordin - nr. 160/02/31.05.2002 al Prim adjunctului Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie, la data de 11.06.2002 s-au pronunţat 6 încheieri de rectificare a mandatelor de executare, după care organele de poliţie au primit dispoziţii in vederea încarcerării condamnaţilor revizuienţi.
Conform mandatului de executare, reclamanta a fost încarcerată la data de 14.06.2002.
Au fost formulate contestaţii la executare respinse însă prin Sentinţa penala nr. 5/MF/14.06.2002, pronunţata in dosarul nr. 7/MF/2002 al Tribunalului Constanta (fond), menţinuta prin Decizia penala nr. 2/PMF/9.07.2002, pronunţata in dosarul nr. 609/PMF/2002 al Curţii de Apel Constanta (apel) şi menţinute prin Decizia nr. 5639/11.12.2002, pronunţata in dosarul nr. 3431/2002 al Curţii Supreme de Justiţie (recurs).
Prin Decizia penala nr. 2/A/MF din 25.11.2002, pronunţata in dosarul nr. 1/MF/2002 al Curţii de Apel Galaţi, a fost respins apelul în procedura revizuirii, ca nefondat.
Prin Decizia penala nr. 656 din 4.02.2004, pronunţata in dosarul nr. 630/2003 al instanţei supreme, devenită între timp Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, s-a dispus admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate in fond si in apel si trimiterea cauzei, in vederea rejudecării, la instanţa de fond -Tribunalul Galaţi, precum si punerea reclamantei in libertate.
Urmare a acestei decizii, reclamanta a fost pusă în libertate, la data de 5.02.2004.
A continuat însă judecarea revizuirii, în rejudecare, prin Sentinţa penala nr. 3/MF din
17.03.2005, pronunţata in dosarul nr. 5/MF/2004 al Tribunalului Galaţi, s-a dispus, din nou, pentru a treia dată, respingerea cererii de revizuire.
Prin Decizia penala nr. 3/MFA din 22.03.2006, pronunţata in dosarul nr. 2574/2005 al Curţii de Apel Galaţi, s-a dispus admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi, din nou, s-a dispus trimiterea cauzei, in vederea rejudecării fondului revizuirii, la instanţa de fond - Tribunalul Galaţi.
In a patra rejudecare a fondului revizuirii, prin Sentinţa penala nr. 2 MF din 16.11.2007, pronunţata in dosarul nr. 5735/121/2006 (nr. 2/MF/2006 in format vechi) al Tribunalului Galaţi, s-a dispus admiterea cererii de revizuire, anularea Deciziei penale nr. 1604 din 10.06.1998, pronunţată de Curtea Suprema de Justiţie şi, in temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a C.pr.pen., raportat la art. 10 lit. d C.pr.pen., achitarea in legătură cu toate infracţiunile puse în sarcina sa precum şi respingerea acţiunii civile ca nefondata.
Prin Decizia penala nr. 2/A/MF din 11.12.2008, a Curţii de Apel Galaţi, s-a dispus respingerea apelului declarat de Ministerul Public si de către partea civilă.
Prin Decizia penala nr. 1820 din 7.05.2010. a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, s-a dispus respingerea recursului declarat, de asemenea, de către Ministerul Public si de către partea civila.
Astfel, procedura finalizata cu achitarea reclamantei s-a încheiat, prin urmare, la data de 7.05.2010.
Ca urmare a celor expuse, instanţa a reţinut ca starea de detenţie a reclamantei a durat de la data de 14.06.2002 până la data de 05.02.2004, aşadar 1 an 7 luni si 22 de zile, iar de la data începerii urmăririi penale si până la data soluţionării definitive a cauzei au trecut 17 ani.
Raportat la aspectele menţionate, instanţa a apreciat că executarea unei pedepse privative de libertate în urma unei condamnări definitive, in condiţiile in care reclamanta a obţinut în revizuire, până la urmă, o soluţie de achitare in privinţa faptelor reţinute in sarcina sa, face posibilă aplicarea in
cauza a dispoziţiilor art. 504 C.pr.pen şi urm. C.pr.pen., fiind întrunite condiţiile de răspundere a statului, reclamanta fiind îndreptăţită la despăgubiri, cu condiţia dovedirii acestora.
De asemenea, instanţa a reţinut ca împotriva reclamantei a fost începută urmărirea penala in anul 1993, fiind trimisă în judecată în anul 1994, iar procedura penala desfăşurată împotriva sa a durat 17 ani, fiind finalizata in anul 2010, cu achitarea reclamantei. Având in vedere vârsta actuala a reclamantei, rezulta că, aproximativ o treime din viata sa, reclamanta s-a luptat cu autorităţile judiciare pentru dovedirea nevinovăţiei sale.
In sensul art. 6 din CEDO, orice persoana are dreptul la judecarea intr-un termen rezonabil a cauzei sale.
Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.
Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanţie a unui proces echitabil.
Luând în considerare aceste aspecte, instanţa a apreciat că, în cauza, nu a fost respectat termenul rezonabil pretins de art. 6 din CEDO, desfăşurarea procedurii penale pe parcursul a 17 ani, chiar având in vedere complexitatea cauzei, fiind nerezonabila.
Astfel, acţiunea reclamantei este întemeiata sub aspectul solicitării de despăgubiri atât pentru privarea sa de libertate cât şi pentru durata lungă a procedurii penale.
Instanţa a reţinut că prin privarea de libertate, reclamantei i s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, iar durerile psihice şi suferinţele fizice provocate de o atare măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unei daune morale se include o doză de aproximare, iar instanţele au, de regulă, în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost receptate consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Dovedirea acestor aspecte, s-a făcut în cauză prin audierea a trei martori, depunerea unor înscrisuri din care rezultă condiţiile de detenţie din închisorile româneşti, corespondenţa reclamantei din perioada lipsirii de libertate şi extrase din presa vremii.
Din probele care au fost administrate in prezenta cauza, a reieşit faptul ca privarea de libertate a reclamantei şi condamnarea acesteia au avut consecinţe negative asupra existenţei sale.
Reclamanta a lucrat in calitate de economist între anii 1980-1990 la N., iar ulterior reclamanta a deţinut funcţia de director comercial al SC P. SA.
După ce reclamanta a părăsit această funcţie, a deschis la Constanta o librărie, numita „S.”
Aşa cum au relatat si martorele audiate in cauza, reclamanta a avut preocupări culturale, reuşind sa confere librăriei un loc de referinţă in viata culturala a oraşului. In aceasta librărie, cu un profil unic la acel moment, erau îndrumaţi studenţii facultăţilor de litere filosofie si istorie din oraş.
În anul 2009 reclamanta a părăsit Constanţa, mutându-se in oraşul T.
Reclamanta a trecut prin procedura incomodă a anchetelor, a interogatoriilor, a confruntărilor şi a percheziţiilor domiciliare si a parcurs cele trei stadii procedurale in fata instanţei de judecata, la finalul cărora a fost încarcerata şi toate acestea, în mod gratuit, până la urmă, în revizuire dovedindu-se nevinovăţia sa.
Începând cu momentul încarcerării, reclamanta a luat contact cu sistemul penitenciar roman care potrivit rapoartelor întocmite in acea perioada de APADOR - CH se confrunta in mod dramatic cu problema suprapopulării, precaritatea asistentei medicale si a condiţiilor de igienă, reflectate in incidenta mare a bolilor de piele ale deţinuţilor, cu frigul si umezeala din celule, precaritatea hranei. Mai ales în închisorile de tranzit suprapopularea era o mare problema, fiind necesar ca un pat să fie folosit în mod simultan de mai multe persoane.
Aşa cum reiese din scrisorile scrise de reclamantă în acea perioadă, dar şi din relatările martorilor audiaţi in cauză, reclamanta a fost afectată de aceste realităţi ale închisorilor româneşti.
Frigul, umezeala, suprapopularea şi precaritatea condiţiilor de igienă, lipsa tratamentelor medicale, violenta verbala si agresivitatea fizica a deţinutelor alături de care reclamanta era nevoita sa coabiteze au marcat în mod profund reclamanta sub aspectul stării sale de sănătate fizice şi psihice.
În afara detenţiei efective, o mare parte din atingerile aduse drepturilor nepatrimoniale s-au produs si în perioada in care procesul se afla in derulare. Urmărirea penala declanşata împotriva reclamantei, urmata de condamnare si încarcerare au stigmatizat reclamanta din punct de vedere social.
Reclamanta a fost nevoită să suporte dispreţul public si excluderea socială datorate atât existentei procedurii judiciare în sine dar şi mediatizării excesive a procesului.
În comunitatea locală, cercetarea şi condamnarea reclamatei au avut ecouri profunde, iar presa a relatat şi a comentat în cea mai mare parte, in mod defavorabil faptele anchetate. Din extrasele depuse la dosar, din presa vremii, reiese că procesul a fost speculat politic, oamenii politici ai vremii, la fel ca şi presa s-au raportat la acest proces în lupta politica, astfel încât expunerea publică a celor cercetaţi şi condamnaţi a fost maxima.
Consecinţa acestei mediatizări excesive a fost faptul că şi ulterior achitării, reclamanta a continuat sa fie privită cu suspiciune şi să fie considerată vinovata de către opinia publică pentru săvârşirea faptelor care au constituit temeiul acuzării.
Efectele mediatizării si ecourile pe care le-a avut condamnarea au determinat reclamanta ca, în anul 2009, să părăsească oraşul Constanta si să se stabilească la T., unde era o persoana mai puţin cunoscuta iar şansele de a duce o existenta normala erau mai mari.
In ceea ce priveşte modul de stabilire a despăgubirilor pentru atingerile aduse valorilor nepatrimoniale care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional, instanţa s-a raportat la practica judiciară care a consacrat principiul că repararea prejudiciilor morale nu trebuie să ocazioneze o îmbogăţire fără just temei a persoanelor prejudiciate, fiind necesară aprecierea unei anumite proporţionalităţi între cuantumul despăgubirilor şi valorile lezate.
Din acest punct de vedere, instanţa a apreciat că acordarea unor despăgubiri morale în valoare de 370 000 RON reclamantei sunt în măsură să acopere prejudiciile morale suferite, suma acordată fiind proporţională valorilor afectate.
În ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor faţă de încălcarea dispoziţiilor art. 6 din CEDO referitoare la depăşirea unei durate rezonabile a procesului, instanţa s-a raportat la cauzele pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele contra României, (Cauza Balint împotriva României din 26 ianuarie 2010, Cauza Crăciun împotriva României din 30 septembrie 2008), apreciind că o sumă de 30 000 RON este corespunzătoare încălcării dreptului protejat.
II. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, solicitând schimbarea ei în sensul admiterii în totul a acţiunii şi obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 1.000.000 Euro (echivalentul în lei la data plăţii) cu titlu de despăgubiri, precum şi a unor cheltuieli de judecată care să cuprindă şi costul transportului la instanţă (50 lei pentru fiecare termen de judecată), deoarece:
a) Suma de 619 lei/zi de detenţie acordată de prima instanţă este prea mică în raport cu natura şi gravitatea prejudiciului produs reclamantei prin condamnarea suferită. Era prin urmare just a se acorda o sumă de 2.000 lei / zi de detenţie, starea de fapt existentă în cauză fiind, de altfel, bine reţinută de instanţă.
Starea de detenţie a reclamantei a durat de la data de 14.06.2002 până la data de 05.02.2004, deci 1 an, 7 luni şi 22 de zile, iar de la data începerii urmăririi penale şi până la data soluţionării definitive a cauzei au trecut 17 ani.
Trebuie prin urmare reţinută şi durata excesivă a procedurii judiciare, din motive neimputabile reclamantei.
Probele administrate în cauză atestă că încarcerarea şi condamnarea reclamantei au avut efecte devastatoare asupra întregii existenţe a reclamantei. Aceasta a cunoscut teama şi tensiunea provocate de anchete şi interogatorii, de confruntările şi percheziţiile domiciliare efectuate.
Penitenciarul în care a fost încarcerat era suprapopulat, insalubru, friguros, reclamanta fiind marcată şi de violenţa verbală şi agresivitatea fizică a celorlalte deţinute. Tot în închisoare s-au declanşat ori au apărut germenii unor afecţiuni care au necesitat o ulterioară intervenţie chirurgicală.
Urmărirea penală declanşată, urmată condamnarea şi încarcerarea reclamantei, au stigmatizat-o din punct de vedere social, ecourile acestei mediatizări persistând şi în prezent. Efectele mediatizării şi
ecourile pe care le-a avut condamnarea reclamantei au determinat-o în anul 2009 să părăsească municipiul Constanţa şi să se stabilească în T., în acest oraş reclamanta fiind mai puţin cunoscută.
Achitarea tardivă (survenită în anul 2010) nu a mai produs efecte pozitive semnificative în ce priveşte felul în care a fost percepută de cei din jur, în condiţiile în care procesul penal a fost inclusiv speculat politic, ceea ce a intensificat expunerea publică a celor învinuiţi sau inculpaţi.
b) Atât Tribunalul Cluj, cât şi Tribunalul Maramureş au formulat hotărâri judecătoreşti prin care, în alte procese, au stabilit daune morale/zi de detenţie mai mari decât cele acordate de către prima instanţă în prezentul proces. Tot astfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stablit,prin decizii de speţă, un nivel al despăgubirilor mai ridicat decât acela acordat în prezentul proces de Tribunalul Cluj.
c) Daunele morale acordate trebuie să acopere şi despăgubirea cuvenită pentru durata excesivă a procesului penal.
Expunerea pe larg a motivelor de recurs se regăseşte la dosarul instanţei de apel, f. 4-10.
III. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând schimbarea ei în principal în sensul respingerii acţiuni reclamantei, iar în subsidiar, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate, deoarece:
a) Dispoziţiile art. 504 C.pr.pen. nu sunt incidente în cauză câtă vreme achitarea reclamantei a fost dispusă în contextul admiterii unei cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 394 alin. 1 lit. a C.pr.pen. Aşa fiind, nu se poate considera că hotărârea de condamnarea (decizia penală nr. 1604/10.06.1998) a fost nelegală, din moment ce probele care au determinat achitarea tuturor inculpaţilor au fost depuse la dosarul cauzei de către P. abia cu ocazia rejudecării în fond a cererii de revizuire. Nu există, deci, o culpă a statului în condamnarea reclamantei.
b) În subsidiar, se impune reducerea cuantumului daunelor morale întrucît achitarea reclamantei s-a datorat apariţiei unor probe noi, deci fără a exista o culpă a instanţelor de judecată.
Prima instanţă nu a prezentat nici modul de cuantificare a despăgubirilor acordate, acestea apărând ca prea mari în aport cu practica C.E.D.O. şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reducerea cuantumului despăgubirilor se impune şi pentru că prelungirea duratei procesului s-a datorat apariţiei unor probe noi, deci fără a exista o culpă a instanţelor de judecată.
Prima instanţă nu a prezentat nici modul de cuantificare a despăgubirilor şi criteriile care au condus la stabilirea sumei de 400.000 lei.
IV. Împotriva sentinţei a declarat recurs şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, pentru Ministerul Public, solicitând casarea în totul a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă, fiind incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C.pr.civ., totodată cu incidenţa prevederilor art. 3041 C.pr.civ., întrucât:
a) Deşi motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată a cuprins referiri la nemulţumirile reclamantei faţă de durata excesivă a procesului penal, reclamanta nu a procedat totuşi la modificarea sau precizarea acţiunii iniţiale prin introducerea unui nou şi separat petit de acordare de despăgubiri pentru acest motiv, astfel că unicul temi de drept al cererii a rămas cel reprezentat de dispoziţiile art. 504 alin. 1 şi 2 C.pr.pen. Cu toate acestea, prima instanţă a reţinut, în considerentele sentinţei şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 998-999 C.civ. raportat la art. 6 pct. 1 din C.E.D.O., acordând inclusiv despăgubiri în sumă de 30.000 lei pentru durata prea lungă a procedurilor judiciare.
Se impune, aşadar, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind suficient ca reclamanta a indicat abia prin concluziile sale scrise, depuse după închiderea dezbaterilor şi prevederile art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. Este de remarcat, sub acelaşi aspect, şi că reţinerea incidenţei art. 998-999 C.civ. pentru acordarea de despăgubiri ar fi impus în primul rând stabilirea instanţei competente material (judecătorie sau tribunal) în funcţie de suma solicitată, precum şi verificarea altor aspecte de natură juridică.
b) Cuantumul daunelor morale acordate reclamantei este excesiv faţă de perioada totală de detenţie a reclamantei. Această concluzie rezultă inclusiv din examinarea jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, fiind de avut în vedere inclusiv că acordarea unor sume foarte mai de bani, nejustificate faţă de întinderea prejudiciului real suferit, nu este legală deoarece instituţia răspunderii delictuale nu poate reprezenta pentru nimeni un izvor de îmbogăţire fără just temei.
V. Reclamanta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de Statul Român şi Ministerul Public (f. 17-20).
V. Cu privire la recursurile declarate, Curtea are în vedere următoarele:
Contrar celor afirmate de recurentul Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, referirea pe care reclamanta a făcut-o, în cuprinsul cererii de chemare în judecată la durata excesivă a procesului penal ca temei al acordării de daune morale era suficientă cunoaşterii exacte, sub aspect juridic, a faptului că reclamanta a înţeles să solicite dezdăunarea sa nu doar ca o consecinţă a faptului că, urmare condamnării şi încarcerării sale, a fost ulterior achitată prin hotărâre definitivă, ci distinct, şi pentru că procesul penal a avut o durată mult prea mare.
Neindicarea în cuprinsul cererii de chemare în judecată ori printr-o cerere adiţională ulterioară a dispoziţiilor legale în raport de care puteau fi solicitate despăgubiri aferente duratei excesive a judecăţii nu reprezintă, în concret, un viciu formal care să aibă vocaţia de a cauza, în sensul prevederilor art. 105 alin. 2 C.pr.civ., o vătămare, fiind de principiu ca într-o cerere de chemare în judecată esenţială este adecvata menţionare a motivelor de fapt, motivele de drept fiind o consecinţă necesară şi univocă a celor dintîi.
Sunt nejustificate şi susţinerile Ministerului Public cu privire la posibilele consecinţe asupra determinării instanţei competente material în funcţie de întinderea daunelor atrase de durata excesivă a procesului penal, în condiţiile în care şi o asemenea pretenţie intră tot sub incidenţa prevederilor art. 2 pct. 1 lit. h din codul de procedură civilă din 1865, fiind asimilabilă unei erori judiciare săvârşite într-un proces penal.
În ce priveşte îndreptăţirea reclamantei la a primi despăgubiri pentru daunele morale ce i-au fost cauzate prin arestarea sa pe timp de 1 an, 7 luni şi 22 de zile, Curtea observă, contrar celor afirmare de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, că procesul penal - ca şi cel civil, de altfel - trebuie privit ca întreg, căile extraordinare de atac făcând (sau, după caz, putând face) parte integrantă din el. Prin urmare, împrejurarea că reclamanta a fost achitată în procesul penal numai ca urmare a admiterii unei cereri de revizuire, efect al descoperirii unor fapte şi împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de instanţa sau instanţele care iniţial pronunţaseră condamnarea penală a reclamantei, nu este de natură a trimite la concluzia că nu s-ar găsi întrunite condiţiile prevăzute de art. 504 alin. 1 şi 2 C.pr.pen.
Ceea ce prezintă cu adevărat relevanţă, în sensul acestor prevederi legale, este faptul privării de libertate urmat, mai apoi, de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de achitare a celui ce fusese privat de libertate, ceea ce face ca privarea de libertate să dobândească un caracter nelegal şi să justifice, în consecinţă, acordarea de despăgubiri.
În prezenta cauză prima instanţă a stabilit în mod corect starea de fapt şi întreaga evoluţie a procesului penal în care, finalmente, s-a pronunţat achitarea reclamantei, niciunul dintre recurenţi neînţelegând să conteste aceste chestiuni de fapt.
Sunt pe deplin juste şi statuările primei instanţe cu privire la suferinţele şi stigmatizarea socială pe care privarea de libertate i le-au provocat reclamantei. Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că luarea împotriva unei persoane a unei măsuri procedurale ce conduce la lipsirea sa de libertate ori încarcerarea în vederea executării unei pedepse cu închisoarea sunt de natură a-i provoca celui vizat o suferinţă psihică puternică şi poate avea inclusiv consecinţe de natură pur fizică asupra acestuia. Drept urmare, dezdăunarea ce i se cuvine în temeiul art. 504 C.pr.pen. trebuie astfel stabilită încât să asigure un echilibru cât mai corect între suferinţă şi, în genere, neajunsurile şi disconfortul provocate şi suma acordată cu titlu de compensaţie financiară.
În cazul reclamantei se poate considera că suferinţa psihică ce i-a fost provocată de plasarea sa în detenţie, precum şi, ulterior eliberării sale, de reacţia dezaprobatoare sau chiar de respingere socială pe care a trebuit să o suporte, a fost încă mai intensă decât în cazul altor persoane ce au suferit condamnări penale nelegale, întrucât anterior poziţia sa socială era una onorabilă, recunoscută social şi preţuită, reclamanta fiind director comercial al S.C. P. S.A.
Sunt, de asemenea, corecte şi constatările primei instanţe referitoare la insuficienţele sistemului penitenciar din România în perioada detenţiei reclamantei, la suprapopularea existentă şi la precaritatea condiţiilor de detenţie, precum şi la particularităţile relaţiilor interumane stabilite în interiorul penitenciarului, caracterizate uneori prin violenţă verbală şi chiar agresivitate fizică între deţinuţi.
Mediatizarea excesivă a procesului penal a constituit, în sine, un factor cauzator de tensiune şi suferinţă pentru reclamantă, accentuând stigmatizarea publică la care a fost supusă şi provocându-i, în acest fel, o certă suferinţă psihică.
Pe de altă parte însă, Curtea nu poate ignora că, în acord şi cu cele ce se degajă şi din jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilirea cât mai exactă a suferinţelor provocate de privarea nelegală de libertate trebuie să fie în egală măsură acompaniată de preocuparea de a determina cât mai exact întinderea compensaţiei financiare cuvenite victimei. Cum oportun s-a precizat, compensaţia financiară acordată trebuie să fie adecvată, deci rezonabilă, astfel încât să aibă calitatea de a reprezenta o despăgubire suficientă pentru victimă, dar, în acelaşi timp, să nu se dovedească nici excesivă, adică disproporţionat de mare şi, din acest motiv, convertită într-o sursă injustă de îmbogăţire.
Plecând de la aceste principii generale şi corelându-le cu situaţia particulară a reclamantei, Curtea are a observa că prima instanţă a acordat o sumă totală de 400.000 lei, din care suma de 30.000 lei corespunde duratei nejustificat de mari a procedurilor judiciare penale finalizate cu achitarea reclamantei.
În ce priveşte această sumă de 30.000 lei (aproximativ 6.600 Euro), prezenta instanţă o apreciază ca fiind corect stabilită, fiind evident că importanţa pentru reclamantă a procesului penal -acesta punându-i în discuţie onorabilitatea socială şi calitatea de cetăţean onest, dar, în acelaşi timp, inducându-i şi temerea că îşi poate pierde libertatea - impunea o concentrare a procedurilor judiciare, astfel ca durata fiecărei etape sau faze procedurale să fie cât mai scurtă. Deşi nu se poate nega complexitatea ridicată a procesului penal, examinarea în ansamblu a tuturor factorilor şi circumstanţelor specifice trimite la concluzia că durata generală a fost prea mare.
Prezenta Curte nu este însă de acord cu prima instanţă în ce priveşte întinderea daunelor morale acordate aferent privării de libertate a reclamantei, Tribunalul stabilind o sumă de 370.000 lei (aproximativ 83.000 Euro).
În împrejurările concrete ale cauzei de faţă, ţinându-se seama de durata privării de libertate (1 an, 7 luni şi 22 luni), precum şi de suferinţa şi consecinţele cauzate de aceasta, astfel cum au fost ele relevate de către prima instanţă, precum şi în sensul celor arătate mai sus, prezenta Curte apreciază că stabilirea unei sume de cca. 53.400 euro cu titlu de daune morale aferente privării de libertate reprezintă o compensaţie pecuniară suficientă.
La aceasta se mai adaugă echivalentul în Euro al sumei de 30.000 lei acordate reclamantei pentru durata excesivă a procedurilor judiciare penale, astfel că suma totală cuvenită este de 60.000 Euro (sau echivalentul în lei al acesteia la data efectuării plăţii de către Statul Român).
În ce priveşte criteriile Statului Român privitoare la neindicatoare de către prima instanţă a criteriilor în raport de care a stabilit întinderea despăgubirilor acordate, Curtea le consideră nefondate, tribunalul motivând într-o măsură suficientă soluţia la care s-a oprit.
Sunt neîntemeiate şi criticile formulate de reclamanta recurentă cu privire la neacordarea de către prima instanţă a cheltuielilor de judecată reprezentate de costul transportului la sediul Tribunalului Cluj, nefiind făcută de către reclamantă dovada efectivă, pentru fiecare deplasare în parte, a acestor cheltuieli.
În raport cu cele ce preced, se va respinge ca nefondat recursul reclamantei şi se va admite în parte recursul Statului Român, precum şi recursul declarat de Ministerul Public, urmând a se dispune, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ., modificarea sentinţei în sensul stabilirii unei sume totale de 60.000 Euro (sau echivalentul în lei la data efectuării plăţii) cu titlu de daune morale cuvenite reclamantei.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
| ← Despăgubiri din erori judiciare. Estimare | Rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare.... → |
|---|
