Acţiune în constatare negativă a dreptului unui proprietar de a racorda bunul său la instalaţia de gaze naturale a imobilului vecin fără plata cotei din investiţie
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1073, art. 1075, art. 1076, art. 1078 Decizia nr. 1 din 3 noiembrie 2000 a Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale"
Este întemeiată în fapt şi în drept cererea proprietarului unui imobil de a obliga proprietarul imobilului vecin să se abţină de la efectuarea lucrărilor de racordare pe care le putea efectua în baza unei hotărâri judecătoreşti, câtă vreme exista obligaţia legală (Decizia nr. 1 din 3 noiembrie 2000 dată de Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale) şi contractuală [art. 11 lit. b) din contract] asumată faţă de furnizorul SC Distrigaz Sud SA, de a nu permite altor persoane să se racordeze la reţea decât cu avizul furnizorului şi cu plata cotelor-părţi corespunzătoare din investiţia iniţială.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 719/A din 7 noiembrie 2005, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 8404 din 2 noiembrie 2004, pronunţată de Judecătoria Sectorului l Bucureşti, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii N.P. şi N.A., în contradictoriu cu pârâţii D.M.A. şi D.R. şi, în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii să nu se racordeze la instalaţia de gaze a reclamanţilor până la achitarea sumei de 48.424 lei, actualizată în raport de indicele de inflaţie, de la data de 19 noiembrie 1992 până la achitarea efectivă la zi către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanţii N.P. şi N.A. au încheiat cu SC Distrigaz Sud SA la 1 iulie 2001 un contract de furnizare gaze naturale prin carc clienţii şi-au asumat obligaţia de a nu permite altor persoane să se racordeze la instalaţia proprie de gaze decât cu avizul furnizorului şi după achitarea cotci-părţi către investitorii iniţiali. Această obligaţie este considerată de instanţa de fond ca fiind în realitate îndatorirea persoanei care se racordează ulterior investitorului iniţial la reţeaua de gaze naturale, să plătească investitorului iniţial cota sa parte din cheltuielile de racor-
dare, justificată în drept pe principiul îmbogăţirii fară justă cauză. Instanţa de fond reţine şi faptul că reclamanţii au plătit suma iniţială de 96.848 lei la racordarea imobilului lor la reţeaua de gaze naturale, iar familiei pârâte îi revine obligaţia de a achita jumătate din această sumă reactualizată, situaţie faţă de care a fost găsită întemeiată acţiunea în obligaţie de a nu face.
împotriva acestei hotărâri, pârâţii au declarat apel la data de 20
decembrie 2004, înregistrat la Tribunalul Bucureşti. In motivarea apelului, pârâţii au arătat că reclamanţii au solicitat pronunţarea unei hotărâri care să îi oblige să nu se branşeze la reţeaua de gaze până la achitarea cotei-părţi ce le revine din valoarea investiţiei iniţiale suportate de aceştia. Consideră apelanţii-pârâţi că această acţiune este o acţiune în pretenţii, mascată într-o acţiune de obligaţie de a face, pentru a se eschiva de la plata taxelor de timbru şi pentru a paraliza excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, care de altfel a fost invocată de pârâţi şi respinsă de instanţă. In expunerea motivelor de apel, apelanţii-pârâţi prezintă litigiile purtate între părţi şi soluţiile pronunţate de instanţe, considerând că intimaţii-reclamanţi, deşi au un contract încheiat cu SC Distrigaz Sud SA prin care şi-au asumat anumite obligaţii, nu se pot opune hotărârii judecătoreşti obţinute de apelanţii-pârâţi şi care îi îndreptăţeşte la branşare la reţeaua de gaze naturale, în situaţia de faţă Distrigaz fiind cel care poate pretinde suma de bani de la apelanţi. Se solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în baza art. 296 C. proc. civ., în sensul respingerii acţiunii civile promovate de reclamanţi.
Examinând motivele de apel faţă de hotărârea apelată şi probele administrate, Tribunalul consideră apelul de faţă ca nefondat.
Critica adusă hotărârii instanţei de fond vizează greşita calificare a acţiunii civile, cu consecinţe vizând regularitatea taxei de timbru ce trebuie achitată şi prescripţia dreptului material la acţiune. Critica este nefondată.
Cererea formulată de reclamanţi la data de 23 martie 2004 are ca petit solicitarea pronunţării unei hotărâri prin care să fie obligaţi pârâţii să nu execute racordul la instalaţia de gaze până nu achită cota-parte din valoarea investiţiei suportate iniţial de reclamanţi, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1073, 1075, 1076, 1078 C. civ. şi art. 109 C. proc. civ.
In mod corect prima instanţă a calificat cererea introductivă ca fiind o acţiune în obligaţie de a nu face, faţă de care taxa de timbru se datorează de către reclamanţi în cuantumul fix (art. 13 din Legea nr. 146/1997) şi nu la valoarea vreunei pretenţii, iar excepţia prescrie
rii dreptului material la acţiune a fost respinsă, considerându-se că dreptul subiectiv invocat este imprescriptibil extinctiv. Această calificare, cu consecinţele juridice precizate anterior, este corectă, deoarece reclamanţii nu au solicitat condamnarea pârâţilor la plata vreunei sume de bani cu titlu de cotă-parte din valoarea investiţiei de racordare la reţeaua de gaze naturale a imobilului, ci au solicitat doar obligarea acestora de a nu executa lucrările materiale de racordare a locuinţei, situate la aceeaşi adresă poştală, însă la apartamentul 1 de la etajul 1, deţinut de pârâţi, până nu achită sumele de bani datorate. Reclamanţii nu au solicitat pârâţilor plata sumelor de bani, ci obligarea lor la o anumită conduită negativă, adică la abţinerea de a face ceva ce ar fi putut face, dacă nu ar exista o obligaţie faţă de creditor.
Or, instanţa de fond a considerat întemeiată în fapt şi în drept cererea reclamanţilor de a-i obliga pe pârâţi să se abţină de la efectuarea lucrărilor de racordare pe care le puteau efectua în baza hotărârii judecătoreşti invocată de pârâţi, sentinţa civilă nr. 5150 din 3 septembrie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosar nr. 9396/2003, fară niciun impediment din partea reclamanţilor, dacă nu ar exista obligaţia legală (Decizia nr. 1 din 3 noiembrie 2000 dată de Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale) şi contractuală [art. 11 lit. b) din contract] asumată de reclamanţi faţă de furnizorul SC Distrigaz Sud SA, de a nu permite altor persoane să se racordeze la reţea decât cu avizul furnizorului şi cu plata cotelor-părţi corespunzătoare din investiţia iniţială.
Din punctul de vedere al prescripţiei dreptului material la acţiune, cererea reclamanţilor nu se supune termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Acţiunea prin care se tinde la realizarea unei obligaţii civile de a nu face este imprescriptibilă extinctiv. De altfel, apărarea apelanţilor-pârâţi vizează prescripţia prin raportare la sumele de bani de care se leagă racordarea imobilului lor la reţeaua de gaze naturale. Aceste pretenţii sunt într-adevăr prescriptibile de la data naşterii raportului juridic dintre părţile cauzei de faţă şi nu de la data efectuării de către reclamanţi a investiţiei iniţiale.
In apel, au susţinut apelanţii că obligaţiile contractuale ale intimaţilor-reclamanţi nu pot fi opuse unei hotărâri judecătoreşti prin care aceştia din urmă au fost obligaţi să permită realizarea branşamentului la conducta de gaze naturale fară plata unei sume de bani. Susţinerea va fi înlăturată de tribunal deoarece soţii P. şi-au asumat obligaţia analizată aici, printr-un contract de adeziune, cu conţinut
prestabilit şi impus de o reglementare legală, după cum s-a arătat anterior. Contractul producc cfectc obligatorii şi faţă de terţii D., cu atât mai mult cu cât terţii trebuie să încheie la rândul lor cu SC Distrigaz Sud SA contract de furnizare a gazelor naturale pentru consumatori casnici, cu aceleaşi clauze obligatorii. Nefondată este şi susţinerea că furnizorul de gaze naturale se va putea îndrepta împotriva noilor consumatori D. deoarece contravaloarea investiţiei iniţiale a fost achitată în totalitate furnizorului de către investitorul iniţial P., iar reţeaua proprie de racordare se achită de fiecare beneficiar.
Faţă de cele arătate, Tribunalul consideră corect calificată şi soluţionată acţiunea pe fondul său, astfel încât, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
Notă: Contractul de furnizare a gazelor naturale pentru consumatorii rezidenţiali, încheiat de reclamanţi cu societatea de distributie a
9 1 9 9
gazelor naturale, în temeiul Deciziei nr. 1 din 3 noiembrie 2000, dată de Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale, are caracterul unui contract de adeziune, adică a unui contract ale cărui clauze sunt prestabilite, în întregime, de una din părţi. Acceptând clauzele, reclamanţii au aderat la contractul prestabilit, inclusiv la clauza din art. 11 lit. b), aceea de a nu permite altor persoane de a se racorda la instalaţia proprie de utilizare a gazelor naturale. între părţile contractante, contractul de adeziune se impune cu putere de lege (art. 969 C. civ.). în virtutea principiului relativităţii efectelor contractului, acesta nu poate da naştere la obligaţii şi la drepturi în sarcina, respectiv favoarea terţilor.
Dar, pentru terţi, contractul are valoarea unui fapt juridic, fiind opozabil acestora. Prin urmare, contractul în discuţie este opozabil şi pârâţilor, care sunt ţinuţi să respecte situaţia juridică creată prin contract.
| ← Imobil autorizat a fi construit cu un regim de înălţime... | Linie electrică de înaltă tensiune construită în anul 1967.... → |
|---|
