Linie electrică de înaltă tensiune construită în anul 1967. Zonă de protecţie şi siguranţă. Servitute legală asupra terenului pe care este instalată. Limitele de exercitare a dreptului de proprietate asupra terenului, drept recunoscut în temeiul Legii nr.
| Comentarii |
|
C. civ., art. 480, art. 998 Legea nr. 318/2003, art. 16, art. 19, art. 3511
Legea nr. 318/2003, care reglementează regimul juridic al energiei electrice, conţine dispoziţii cu privire la situaţia în care reţelele electrice aeriene, aflate în proprietatea publică a statului român conform Legii nr. 213/1998, traversează terenurile proprietate privată. S-au instituit astfel zone de protecţie şi zone de siguranţă în care este interzisă orice activitate cu caracter permanent fără avizul titularului licenţei de exploatare, dar cu privire la care legea declară o servitute legală în favoarea acestui din urmă titular [art. 19 alin. (3) din Legea nr. 318/2003].
Legea reglementează situaţia în care terenul proprietate privată a unui terţ este necesar pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei capacităţi energetice, caz în care titularul autorizaţiei de înfiinţare poate recurge la procedura legală de expropriere a terenului sau poate cumpăra terenul de la proprietarul său. Aceste posibilităţi sunt la îndemâna titularului autorizaţiei pentru înfiinţarea unor noi capacităţi energetice după apariţia acestei legi, nu însă şi la îndemâna celor care exploatează aceste capacităţi energetice amplasate anterior.
Exploatarea zonelor de siguranţă cu titlu gratuit, conform art. 16 alin. (4), ar semnifica în fapt o expropriere gratuită, interzisă de Constituţie, a bunului ce se găseşte în proprietate privată. Situaţia juridică ar putea fi sintetizată în sensul că de la data emiterii titlului de proprietate prin care se reconstituie dreptul de proprietate, 1994, şi până la data apariţiei Legii energiei electrice, 2003, exploatarea făcută de administratorul reţelei electrice nu ar fi fost cu titlu gratuit şi, implicit, ar fi fost nelegală, iar după data emiterii acestei legi, legiuitorul aduce atingere dreptului real absolut, opozabil erga omnes şi instituie o limitare perpetuă şi gratuită, fără a repara în vreun fel paguba produsă proprietarului căruia, în temeiul Legii nr. 18/1991, a încercat să îi facă o reparaţie echitabilă.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 1114/R din 1 iunie 2006,
nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 336 pronunţată la data de 13 ianuarie 2006, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins cercrea reclamantei Ş.T. de obligare a pârâtei SC FDFEE Elcctrică Muntenia Sud SA la plata echivalentului bănesc al lipsei de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 1.500 mp, situat în Bucureşti, sectorul 4, ca fiind neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că reclamanta este proprietara terenului în suprafaţă de 10.000 mp situat în Bucureşti, sectorul 4, conform titlului de proprietate nr. 13175 din 21 noiembrie 1994 emis de Comisia Judeţeană Ilfov pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor şi în baza certificatului de moştenitor suplimentar nr. 81 din 22 martie 1996 emis de B.N.P. M.V.
Ca situaţie de fapt, s-a reţinut că deasupra terenului reclamantei trece o linie electrică de înaltă tensiune ce aparţine pârâtei, linie electrică ce are instituită o zonă de protecţie şi siguranţă conform art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 318/2003, dar şi un drept de servitute legală asupra terenului pc care este amplasat şi aflat în proprietatea
unui terţ, conform art. 19 alin. (3) din Legea energiei elcctriec. Din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expert I.I.D., s-a reţinut că suprafaţa fâşiei de siguranţă-protecţie este de 1585 mp.
In privinţa pretenţiei reclamantei de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului său de 1585 mp, instanţa de fond a reţinut că aceasta nu poate efectua niciun fel de construcţii în zona de siguranţă a instalaţiilor, fară avizul de amplasament al operatorului de transport şi de sistem, potrivit art. 35 din Legea nr. 318/2003, însă din probe nu a rezultat că s-ar fi solicitat vreodată pârâtei „avizul de amplasament” necesar eliberării autorizaţiei de construire de către Primăria Sectorului 4 Bucureşti, ci numai plata de către pârâtă a unei chirii.
Pentru a aprecia netemeinicia cererii reclamantei, s-a mai avut în vedere şi dispoziţia art. 16 alin. (2) din Legea nr. 318/2003, care instituie dreptul de uz al titularilor autorizaţiilor de înfiinţare şi titularilor licenţelor şi dreptul de servitute de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea de reţele electrice sau alte echipamente asupra terenurilor şi bunurilor proprietate publică sau privată a altor persoane fizice sau juridice. Cum drepturile de uz şi de servitute au ca obiect utilitatea publică, au deci un caracter legal şi se exercită cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora. Dacă cu ocazia intervenţiei pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor energetice, titularii de licenţă au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile legii.
Instanţa de fond a concluzionat, din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 318/2003, că pârâta este beneficiara unui drept de a exploata investiţiile, indiferent de proprietarul terenului pe deasupra căruia trec, investiţii carc reprezintă un interes general major.
împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat recurs la data de 1 martie 2006, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. 8320/300/2005, criticând-o pentru nelegalitate şi nete-meinicie. Se solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei de fond în sensul de a obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.378,85 lei RON pe lună, cu titlu de echivalent bănesc a lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de 1.585,93 mp, începând cu data introducerii acţiunii.
In expunerea motivelor de recurs se arată că instanţa de fond a respins cererea de mărire a obiectului pretenţiei din data de 13 ianuarie 2006, ca tardiv formulată, cu motivarea că la termenul din 13 ianuarie 2006, reclamanta a înţeles în realitate să îşi modifice acţiunea, în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri de
15.000 Ici mp/lună, rcspectiv 23.788,50 Ici/lună cu titlu de echivalent bănesc a lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de teren de 1.585,93 mp situată în Bucureşti, sector 4, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată. Consideră recurenta că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că cererea de mărire a câtimii obiectului acesteia a fost considerată cerere de modificare a acţiunii şi a respins-o ca tardiv formulată. De asemenea instanţa de fond, din eroare, a menţionat în încheierea şedinţei din data de 9 septembrie 2005 că reclamanta, prin apărător, în şedinţă publică a precizat că valoarea obiectului cererii este de 15.000.000 lei şi nu de
15.000.000 lei pe lună; deşi s-a solicitat rectificarea încheierii de şedinţă, instanţa de fond a omis să procedeze la rectificarea acesteia.
S-a mai susţinut că instanţa de fond s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, în sensul că deşi nu a fost învestită cu soluţionarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la eliberarea avizului de amplasament necesar emiterii autorizaţiei de construire pe suprafaţa de teren de 1.585 mp care constituie zonă de protecţie şi de siguranţă, în mod vădit netemeinic şi nelegal, în considerentele sentinţei civile recurate se reţine că reclamanta nu ar fi solicitat vreodată pârâtei „avizul de amplasament”, ci numai plata unei chirii pentru suprafaţa de teren ce constituie zona de protecţie. Recurenta-reclamantă precizează că, în prezent, terenul său este evidenţiat în planul urbanistic general din anul 2000 şi în planul urbanistic zonal întocmit în anul 2003, ca fiind un teren de construcţii, putând cdifica o locuinţă P+l+2, în acest sens obţinând certificatul de urbanism nr. 1183 din 15 iunie 2005, în vederea vânzării terenului care face obiectul prezentei cauze, teren carc însă nu se poate vinde din cauza liniilor de curent clectric de înalta tensiune care îl traversează.
Recurenta-reclamantă precizează că nu a solicitat emiterea unei autorizaţii de construire la care să fi ataşat documentaţia prevăzută de Legea nr. 50/1991 şi avizul de amplasament, întrucât nu are posibilităţi materiale să construiască o casă. De asemenea, mai precizează recurenta că nu se găseşte în imposibilitatea folosirii terenului său, deoarece are posibilitatea să îl cultive pe porţiunea ce constituie zonă de siguranţă şi să construiască pe restul suprafeţei, avizul pârâtei fiindu-i necesar numai pentru zona de siguranţă. Nu sunt contestate dispoziţiile Legii nr. 318/2003, însă, în calitate de proprietar, este de acord ca pârâta să obţină concesiunea terenului său pe care nu îl poate exploata, pe durata existenţei capacităţii cnergetiec sau să îl cumpere la valoarea actuală de circulaţie.
Cererea de recurs se întemeiază, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La data de 20 aprilie 2006, intimata-pârâtă SC Electrica Muntenia Sud SA - Sucursala de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice Ilfov a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca
nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală. In expunerea apărărilor sale de fond, intimata arată că terenul recurentei este traversat de linia electrică aeriană de înaltă tensiune (LEA 110 KW CET Progresul I.M.G.B. Circuitul 2), linie ce a fost pusă în funcţiune în anul 1967, anterior reconstituirii dreptului de proprietate al recurentei, amplasarea instalaţiei facându-se cu respectarea legislaţiei în vigoare la data efectuării lucrării.
Examinând motivele de recurs faţă de hotărârea recurată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele după cum dispune art. 3041 C. proc. civ., Tribunalul constată recursul fondat, pentru următoarele argumente.
Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi următoarele C. civ., pe temeiul răspunderii civile delictuale a pârâtei. Cât priveşte situaţia de fapt, prima instanţă prin probele administrate a lămurit această chestiune, reţinând pe de o parte, faptul că reclamanta este titulara unui drept real deplin şi absolut, opozabil tuturor, dreptul de proprietate asupra terenului de 10.000 mp situat în Bucureşti, sectorul 4, conform titlului de proprietate nr. 13175 din 21 noiembrie 1994 eliberat de Comisia Judeţeană Ilfov pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, iar pe de altă parte, că pârâta este exploatatorul liniei clectriec aeriene de înaltă tensiune realizată în anul 1967 carc traversează terenul reclamantei şi în jurul căreia Legea specială nr. 318/2003 instituie o zonă de protecţie pe o fâşie cu o lăţime de 37 ml, cu o suprafaţă totală de 1585,93 mp. Prin urinare, pentru această suprafaţă din terenul său, care prin lege este declarată zonă de sigu-ranţă-protecţie pentru linia electrică aeriană, reclamanta solicită a fi despăgubită pentru lipsa de folosinţă, estimată de parte la 1.631 lei RON/lună.
Prima critică a recurentei-reclamante se referă la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.
Tribunalul constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a precizat obiectul, plata unei sume de bani cu titlu de lipsă de folosinţă a unui teren, însă nu a indicat cuantumul pretenţiilor, deşi avea această obligaţie conform art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. La
termenul de judecată din 9 septembrie 2005 se consemnează în încheierea de şedinţă faptul că valoarea pretenţiilor este de 15 milioane lei, iar ulterior, în şedinţa publică din 13 ianuarie 2006, după administrarea probelor, reclamanta depune la dosar o cerere precizatoare asupra cuantumului despăgubirilor, în sensul că acesta este de 2.378,89 lei.
Tribunalul consideră nelegală măsura instanţei de fond de a respinge ca fiind tardivă cererea precizatoare formulată de reclamantă
după administrarea probelor. In acest sens, se reţine faptul că cuantumul despăgubirilor a fost indicat la primul termen de judecată, astfel cum precizează art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., adică după preţuirea reclamantului şi cu titlu provizoriu, întrucât întinderea pretenţiei sale nu putea fi cunoscută în mod cert decât după administrarea probelor. Pentru această situaţie de fapt, legea de procedură prevede în art. 132 alin. (2) pct. 2 posibilitatea reclamantului de a-şi mări sau micşora câtimea obiectului cererii, fară ca aceasta să fie considerată o modificare a acţiunii, ci doar o precizare, obligatoriu a fi inserată în încheierca de şedinţă. Argument în acest sens este şi faptul că mărirea sumei solicitatc se face printr-o simplă declaraţie şi nu printr-o cererc care să modifice acţiunea şi care să urmeze regulile stricte de comunicare către părţi şi de discutare în contradictoriu cu pârâtul. Aşadar, judecătoria a considerat greşit ca tardivă declaraţia scrisă a reclamantei sub aspectul cuantumului pretenţiilor, urmând a fi înlăturată măsura luată de prima instanţă.
Criticile aduse de recurenta-reclamantă pe fondul cauzei sunt justificate. Problema care se impune a fi analizată este aceea de a se interpreta dispoziţiile Legii speciale nr. 318/2003, iar pentru situaţiile nereglementate de a interpreta şi aplica legea generală - Codul civil. Este adevărat că Legea nr. 318/2003, care reglementează regimul juridic al energiei electrice, conţine dispoziţii cu privire la situaţia în care reţelele electrice aeriene, aflate în proprietatea publică a statului român conform Legii nr. 213/1998, traversează terenurile proprietate privată. S-au instituit astfel zone de protecţie şi zone de siguranţă în care este interzisă orice activitate cu caracter permanent fară avizul titularului licenţei de exploatare, dar în care legea declară o servitute legală în favoarea acestui din urmă titular [art. 19 alin. (3) din Legea nr. 318/2003].
Legea reglementează situaţia în care terenul proprietate privată a unui terţ este necesar pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei capacităţi cncrgctice, caz în care titularul autorizaţiei de înfiinţare poate recurge la procedura legală de expropriere a terenului sau poate cumpăra terenul
de la titularul său. Este evident însă că aceste posibilităţi sunt la îndemâna acelui titular al autorizaţiei pentru înfiinţarea unor noi capacităţi energetice după apariţia acestei legi şi nu se găsesc la îndemâna celor care exploatează aceste capacităţi energetice amplasate anterior.
Cum reclamanta deţine un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, titlu care îi conferă toate atributele dreptului său, posesia, folosinţa şi dispoziţia, cum Legea specială nr. 318/2003 nu reglementează situaţia în care se găseşte reclamanta, pentru că ar însemna ca efectele acestei legi să retroactiveze, Tribunalul constată că proprietarul terenului are dreptul de a fi despăgubit pentru lipsa de folosinţă a acestuia, în limitele stricte ale zonei de protecţie sau de siguranţă ale liniei aeriene. Chiar dacă exploatarea terenului său nu poate fi făcută datorită interesului superior general de exploatare a liniei aeriene, exploatarea bunului său de către pârâtă nu poate fi făcută cu titlu gratuit atât timp cât utilitatea publică nu a fost declarată conform Legii exproprierii nr. 33/1994 şi, prin urmare, proprietarul nu a fost despăgubit la justa valoare a bunului.
Nu se poate reţine apărarea intimatei-pârâte că legea în discuţie îi permite exploatarea zonelor de siguranţă cu titlu gratuit, conform art. 16 alin. (4), deoarece ar semnifica în fapt o expropriere gratuită, interzisă de Constituţie, a bunului ce se găseşte în proprietatea recurentei-reclamante. Situaţia juridică ar putea fi sintetizată în sensul că de la data emiterii titlului de proprietate prin care se reconstituie dreptul de proprietate, 1994, şi până la data apariţiei Legii energici electrice, 2003, exploatarea făcută de intimata-pârâtă nu ar fi fost cu titlu gratuit şi implicit ar fi fost nelegală, iar după data emiterii acestei legi, legiuitorul aduce atingere dreptului real absolut, opozabil intimatei-pârâte şi instituie o limitare perpetuă şi gratuită, fară a repara în vreun fel paguba produsă proprietarului căruia, în temeiul Legii nr. 18/1991, a încercat să îi facă o reparaţie echitabilă. Aşadar, Tribunalul consideră că recurenta-reclamantă are dreptul de a fi despăgubită pentru paguba ce i-a fost produsă, în temeiul răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 998-999 C. civ. coroborat cu art. 480 C. civ.
In ceea ce priveşte însă elementele răspunderii civile, Tribunalul observă că în această cale de atac nu se poate proceda la cuantificarea pagubei. Astfel, reclamanta indică un cuantum lunar al lipsei de folosinţă, preluat după aprecierea expertului judiciar care a reţinut că terenul în litigiu este potenţial productiv agricol mijlociu şi pe care îl evaluează după profit ca teren agricol, dar şi ca teren destinat construcţiilor, diferenţa între cele două valori fiind semnificativă.
Sc observă că terenul în litigiu este un teren situat în extravilan, conform menţiunilor din titlul de proprietate, inclus ulterior în intravilanul Municipiului Bucureşti, subdiviziune sector 4, în certificatul de urbanism nr. 1183 din 15 iunie 2005 menţionându-se regimul de teren liber de construcţii cuprins în zona de locuinţe M 3. Chiar dacă terenul de 10.000 mp poate fi folosit ca teren pentru edificarea construcţiilor, terenul în litigiu, care are destinaţie de zonă de protecţie a liniei aeriene nu poate fi folosit ca teren de ridicare a unor construcţii decât în condiţii foarte restrictive, adică cu condiţia obţinerii avizului de amplasament emis de titularul licenţei de exploatare.
In caz contrar şi în lipsa vreunui aviz de amplasament depus la dosar (reclamanta negând chiar că ar fi încercat obţinerea acestora) terenul nu poate fi considerat decât având destinaţia economică menţionată în
titlul de proprietate, respectiv teren agricol, arabil. In această situaţie, o lipsă de folosinţă a acestui teren nu poate fi analizată decât din perspectiva unei exploatări agricole medii. Cum această determinare poate fi făcută numai prin intermediul unei expertize agricole şi nu a unei expertize tehnice imobiliare, cum s-a dispus la instanţa de fond, Tribunalul urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 305 C. proc. civ., fiind necesară efectuarea unei probe ce nu poate fi administrată în calea de atac a recursului.
Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor amintite, constatând aplicarea greşită a legii de către instanţa de fond, Tribunalul a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis pricina spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Notă: Conform art. 3 pct. 48 din Legea nr. 318/2003, zona de protecţie este zona adiacentă capacităţii energetice, extinsă în spaţiu, în care se introduc interdicţii privind accesul persoanelor şi regimul construcţiilor.
Conform art. 3 pct. 49 din Legea nr. 318/2003, zona de siguranţă este zona adiacentă capacităţii energetice, extinsă în spaţiu, în care se instituie restricţii şi interdicţii în scopul asigurării funcţionării normale şi pentru evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor şi mediului; zona de siguranţă cuprinde şi zona de protecţie.
| ← Acţiune în constatare negativă a dreptului unui proprietar de... | Drept de proprietate privată limitat în exercitare de... → |
|---|
