Concesiunea terenului municipalităţii către o societate comercială pentru realizarea unei construcţii. Nefinaliza-rea investiţiei. Restituirea terenului către fostul proprietar în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Transmiterea calit
| Comentarii |
|
C. civ., art. 3, art. 480, art. 1073-1077, art. 1080
Legea nr. 10/2001, art. 14
Potrivit art. 14 din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul restituit face obiectul unui contract de concesiune, persoana îndreptăţită poate opta pentru restituirea în natură sau pentru măsuri reparatorii în echivalent. în situaţia opţiunii pentru restituirea în natură, persoana îndreptăţită se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare în contractul de concesiune, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii. în Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 498/20031*, se arată că această subrogare a noului proprietar în drepturile con-cedentului intervine de drept prin efectul legii, însă dispoziţia de restituire trebuie să indice expres contractul care afectează imobilul restituit.
Prin urmare, proprietarul este subrogat în toate drepturile şi obligaţiile concedentului Consiliul General al Municipiului Bucureşti din contractul de concesiune invocat. Legalitatea încheierii contractului de concesiune sau aspecte care ţin de executarea acestuia, precum şi cele de încetare ale concesiunii nu pot face obiectul unei cercetări pe cale incidentală într-o acţiune în obligaţie de a face. Faţă de titlul de proprietate al autorului şi dispoziţia de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001, fostul deţinător al bunului notificat, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi-a îndeplinit obligaţia de a transmite concesiunea la momentul soluţionării cererii de restituire în natură.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 1666/A din 27 noiembrie 2006, nepublicată
Prin cercrca înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 3770/2003, reclamanta G.M.L. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, să ridice, pe cheltuiala sa, construcţia (fundaţia) ridicată pe terenul proprietatea sa, situat în Bucureşti, sector 1 şi să-i lase în deplină proprietate şi posesie
imobilul. In motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 4 noiembrie 2002, prin dispoziţia nr. 632 a Primarului General, i-a fost restituit în natură terenul în suprafaţă de 61,75 mp, situat în Bucureşti, sector 1, fiind pusă în posesie prin procesul-verbal nr. 26882 din 7 noiembrie 2002. Pe terenul respectiv se află o fundaţie care a fost construită cu mai mulţi ani în urmă. La solicitarea adresată funcţionarilor din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, cu privire la existenţa acestei fundaţii, singura informaţie pe care a primit-o a fost aceea că există un contract de concesiune încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi o societate de construcţii care nu i-a putut fi indicată deoarece nu se găsesc documentele respective.
La termenul de judecată din 15 aprilie 2004, a fost depusă la dosar
o cerere de intervenţie în interes propriu de către numitul C.I. care a cumpărat de la reclamantă, prin contractul de vânzarc-cumpărare autentificat sub nr. 437 din 26 martie 2003 de B.N.P. F.D., drepturile litigioase ce rezultă din dosarul nr. 3770/2003 aflat pc rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Instanţa a constatat transmiterea calităţii procesuale active de la G.M.L. către cumpărătorul de drepturi litigioase, astfel încât toate actele de procedură au fost îndeplinite în cauză în continuare numai faţă de C.I.
Prin sentinţa civilă nr. 9805 din 16 decembrie 2004, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea, ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a analizat înscrisurile depuse la dosar de reclamant, dar şi cele comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti din care rezultă că Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin contractul de concesiune din data de 31 ianuarie 1997, a concesionat societăţii comerciale SC M. & CO SA suprafaţa de 93 mp, aferentă imobilului situat în Bucureşti, sector 1, imobil restituit reclamantului prin dispoziţia nr. 632 din 4 noiembrie 2002 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti. Faţă de existenţa contractului de concesiune, instanţa de fond a apreciat cererea reclamantului ca neîntemeiată. De asemenea, al doilea capăt de cerere a fost găsit neîntemeiat, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada că terenul proprietatea sa este stăpânit de persoane care ar pretinde un drept de proprietate asupra terenului.
împotriva acestci sentinţe, reclamantul C.I. a declarat apel la data de 23 ianuarie 2005, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti. Se critică hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie şi se solicită admiterea apelului, în principal anularea sentinţei de fond faţă de dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. şi rejudecarea cauzei în fond, cu admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei să ridice pe cheltuiala sa construcţia fundaţie ridicată pe terenul proprietatea sa din Bucureşti, sector 1 şi obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul
determinat. In subsidiar, se solicită schimbarea în tot a sentinţei de fond şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
In expunerea motivelor de apel formulate la 11 mai 2005, apelantul-reclamant arată că hotărârea de fond este lovită de nulitate prin aceea că nu este motivată după cum impune art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Simpla trimitere la existenţa contractului de concesiune, fară a analiza derularea acestuia şi efectele pe care atitudinea pârâtei autoritate publică o are asupra reclamantei reprezintă o nemotivare a hotărârii. De asemenea, se susţine că instanţa a încălcat apelantului dreptul la un proces echitabil, drept de ordine publică europeană consfinţit de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin aceea că nu a rezolvat cererea privind protecţia proprietăţii şi garantarea acesteia în faţa abuzurilor administraţiei ceea ce reprezintă un exces de putere.
Susţine apelantul că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 3 C. civ., denegarea de dreptate, judecătorul fondului ignorând dispoziţiile art. 480 C. civ. Mai mult, instanţa a ignorat cadrul procesual al litigiului încălcând prevederile art. 129 alin. ultim C. proc. civ. prin aceea că putea invoca necesitatea lărgirii cadrului procesual, în virtutea rolului activ, însă era datorare să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestită. Nepronunţarea asupra cererii privind revendicarea şi obligaţia de a face este egală cu ignorarea cadrului procesual. Se arată şi faptul că instanţa nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului. Deşi s-a arătat că este cu neputinţă a se afla informaţii despre soarta contractului de concesiune şi a societăţii beneficiare SC M. & CO SA, instanţa nu a stăruit prin cereri la Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, în vederea lămuririi execuţiei contractului de concesiune. Pe fondul cauzei, apelantul arată că instanţa nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii cererii de intervenţie pe care a formulat-o în conformitate cu art. 49 şi urm. C. proc. civ., astfel că nu putea să respingă pe
fond cercrca. Susţine că are dreptul şi interesul de a sta în proces în calitate de proprietar al terenului dobândit prin cesiunea drepturilor litigioase.
Un alt motiv de apel vizează faptul că instanţa s-a pronunţat introducând motive străine de natura pricinii atunci când constată fară temei că există un contract de concesiune din data de 31 ianuarie 1997, contract care nu conţine un plan de situaţie, iar imobilul concesionat nu are indicat nr. poştal. Se susţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii în obligaţie de a face derivată din art. 1073-1077 şi art. 1080 C. civ., în raport de care Municipiul Bucureşti nu s-a pronunţat ca un proprietar şi să retragă concesiunea concesionarului care nu a început şi nici nu a continuat lucrările în cadrului termenului de punere în funcţiune. Susţine că fundaţia existentă pe teren nu este o construcţie, nu a fost finalizată, nu este recepţionată, fiind o sarcină ce afectează terenul, culpa aparţinând însă autorităţii publice.
Un alt motiv de apel vizează vătămarea dreptului de proprietate al apelantului-reclamant prin respingerea acţiunii în revendicare ce a format capătul doi al cererii. Prin faptul că terenul proprietatea sa este afectat de o fundaţie înfiinţată nelegal şi pentru care autoritatea are atributul de autorizare a desfiinţării, posesia sa este grav vătămată. Şi atributul folosinţei, aferent dreptului său de proprietate, îi este afectat ca de altfel şi atributul dispoziţiei.
In acest fel, instanţa a stabilit o inegalitate în faţa legii între proprietarul privat şi drepturile împreună cu obligaţiile ce derivă din lege, fară a aşeza pe picior de egalitate şi autoritatea care a restricţionat proprietatea privată şi care nu este chemată a răspunde în niciun fel.
Examinând motivele de apel faţă de hotărârea atacată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina în conformitate cu dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., sub toate aspectele deduse judecăţii şi invocate în apel. Tribunalul reţine următoarele:
Instanţa de fond a fost învestită de către G.M.L., în calitate de proprietar al terenului din Bucureşti, sector 1, cu acţiune în obligaţie de a face, în sensul obligării pârâtului Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, de a ridica pe cheltuiala lui construcţia ridicată pe teren cu destinaţie de fundaţie. Un al doilea capăt de cerere a fost acela de obligare a pârâtului să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie acest teren. S-a invocat, drept titlul de proprietate asupra terenului, dispoziţia nr. 632 din 4 noiembrie 2002 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, prin care se restituie numitei G.M.L., în temeiul Legii nr. 10/2001, în natură, terenul în
suprafaţă de 61,75 mp situat în Bucureşti, sector 1. Imobilul restituit în natură a fost predat proprietarului conform procesului-verbal de predare primire 26892 din 7 noiembrie 2002.
La data de 26 martie 2003, proprietara G.M.L. a înstrăinat imobilul numitului C.I., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 437 de B.N.P. F.D. Noul cumpărător adresează instanţei la data de 15 aprilie 2004 o cerere intitulată „intervenţie în interes propriu” prin care arată că a cumpărat drepturile litigioase în cauză şi
invocă dispoziţiile art. 49 C. proc. civ. In legătură cu această cerere, judecătoria dispune la 15 aprilie 2004 comunicarea către pârât a unei copii şi conceptarea lui C.I., în calitate de intervenient. Cererea nu este pusă în discuţia părţilor, iar de la termenul de judecată din 9 septembrie 2004, C.I. figurează în actele de procedură ale cauzei în calitate de reclamant, iar prin hotărârea pronunţată se respinge cererea reclaman-
tului ca neîntemeiată. In apel, se critică modul în care a fost discutată cererea de intervenţie, aspect ce ar atrage anularea hotărârii de fond.
Critica este nefondată. Tribunalul observă că cerere de intervenţie în interes propriu poate formula, conform art. 49 C. proc. civ., orice persoană care are interes, adică care invocă un drept al său într-o pricină ce se poartă între alte persoane. Aşadar, poate fi intervenient în interes propriu cel care afirmă un drept propriu şi care are o pretenţie proprie faţă de părţile cauzei, fară a le înlătura pe acestea din cadrul procesual. Participarea acestui terţ în proces este posibilă numai după ce se discută de către reclamant şi pârât admisibilitatea cererii, iar în cazul în care cererea este declarată admisibilă, hotărârea este opozabilă atât reclamantului şi pârâtului, cât şi intervcnicntului.
In cauză însă, C.I. nu se găseşte în poziţia intervenientului în interes propriu, ci a unei persoane căreia i-a fost transmisă calitatea procesuală activă de la reclamanta G.M.L. Ceea ce a invocat C.I. este faptul că a cumpărat drepturi litigioase de la proprietara imobilului în litigiu, astfel încât are îndreptăţirea de a continua procesul început de aceasta. Deşi cererea pe care a formulat-o la 15 aprilie 2004, este intitulată greşit „cerere de intervenţie în interes propriu”, a fost corect calificată de prima instanţă, chiar fară o arătare expresă în cuprinsul încheierilor de şedinţă, ca fiind o cerere de transmitere a calităţii procesuale active. Aşadar, în mod corect C.I. a avut calitatea de reclamant în procesul judecat în primă instanţă, iar motivele de apel în aceste limite sunt nefondate.
In ceea ce priveşte soluţionarea fondului cauzei, instanţa de fond respinge prima pretenţie a reclamantului pe motiv că există un contract de
concesiune încheiat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti la 31 ianuarie 1997, în baza căruia s-a ridicat fundaţia în litigiu, astfel încât cererea de obligare a pârâtului să ridice construcţia a fost considerată nefondată. La fel, în privinţa capătului de cerere având ca obiect acţiunea în revendicare, judecătoria arată că reclamantul, căruia îi revine sarcina probei, nu a probat că pârâtul stăpâneşte imobilul sau că afirmă un drept de proprietate asupra acestuia, adică situaţia juridică care este de esenţa acţiunii în revendicare.
Tribunalul apreciază nefondate criticile de apel referitoare la motivarea hotărârii şi faţă de care se invocă nulitatea acestui act juris-dicţional. Chiar dacă într-o manieră succintă, judecătoria a arătat care sunt motivele pentru care a respins cererea, respectiv simpla existenţă a unui contract de concesiune în baza căreia s-a ridicat fundaţia a fost considerat suficient pentru a înlătura primul capăt de cerere şi nedo-vedirea posesiei terenului de altă persoană decât reclamantul a fost considerat suficient pentru a înlătura al doilea capăt de cerere. Or, această modalitate de soluţionare a unei acţiuni respectă cerinţele prevăzute de art. 261 C. proc. civ. în sensul că s-au arătat motivele pentru care s-au înlăturat cele două pretenţii.
Pe cale de consecinţă, vor fi înlăturate şi celelalte critici de apel ce vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil, ca şi denegarea de dreptate. Reclamantul a beneficiat de un proces echitabil în sensul că i-a fost încuviinţată proba cu înscrisuri, respectiv cele pe care acesta lc-a depus la dosar, dar şi cele care s-au solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primarul General în legătură cu contractul de concesiune. Insă, pe baza acestor înscrisuri, instanţa şi-a format convingerea că cererca de chemare în judecată este neîntemeiată.
La fel, instanţa nu a respins acţiunea pe motiv că legea este insuficientă sau că nu prevede nimic asupra situaţiei învederate de reclamant, ci textele de lege invocate în cuprinsul cererii au fost considerate neaplicabile faţă de situaţia de fapt şi de drept rezultată din înscrisurile administrate în cauză.
In ceea ce priveşte susţinerile apelantului referitoare la lipsa de rol activ a instanţei de fond este de observat că principiul rolului activ în procesul civil nu trebuie să fie în niciun caz mai puternic decât principiul disponibilităţii. Cu alte cuvinte, într-o cauză civilă, judecătorul nu are obligaţia de a administra din oficiu probe care sunt la îndemâna părţilor care au astfel posibilitatea de a cere încuviinţarea lor şi administrarea în cauză, în măsura în care consideră că sunt relevante asupra pretenţiei deduse judecăţii. Această concluzie se impune
cu atât mai mult cu cât reclamantul a bcncficiat de asistenţă juridică calificată din partea unui avocat ales, nefiind astfel la adăpostul convenabil al neştiinţei juridice.
Criticilc de apel ce vizează fondul cauzci sunt găsite nefondate de către tribunal. Se observă că imobilul în litigiu a fost restituit moştenitoarei fostului proprietar, în temeiul Legii nr. 10/2001. De altfel, în cuprinsul dispoziţiei de restituire se menţionează că imobilul se restituie în natură persoanei îndreptăţite, cu păstrarea concesiunii, această obligaţie izvorând din art. 14 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul restituit face obiectul unui contract de concesiune, persoana îndreptăţită poate opta pentru restituirea în natură sau pentru măsuri reparatorii în echivalent, în situaţia opţiunii pentru restituirea în natură, persoana îndreptăţită se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare în contractul de concesiune, dacă aceste contracte au fost încheiate
potrivit legii. In Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, se arată că această subrogare a noului proprietar în drepturile concedcntului intervine de drept prin cfectul legii, însă dispoziţia de restituire trebuie să indice expres contractul carc afectcază imobilul restituit. Deşi dispoziţia menţionează doar vag păstrarea concesiunii asupra terenului, nefiind indicat contractul, acest contract a fost depus la dosar, fiind încheiat sub nr. 3 din 31 ianuarie 1997 între Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi socictatea comercială SC M. & CO SA.
Apelantul-reclamant susţine că Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, are obligaţia de a ridica construcţia începută în baza contractului de concesiune, construcţie rămasă la nivel de fundaţie, deoarece acest contract a fost reziliat pentru nerespectarea obligaţiei concesionarului. Aceste susţineri nu pot fi cercetate, nu pot face obiectul probelor în cadrul procesului de faţă. Legalitatea încheierii contractului de concesiune sau aspecte care ţin de executarea acestuia, precum şi cele de încetare ale concesiunii nu pot face obiectul unei cercetări pe cale incidentală într-o acţiune în obligaţie de a face. Faţă de titlul de proprietate al autoarei reclamantului, dispoziţia de restituire emisă în baza legii nr. 10/2001, tribunalul reţine că fostul deţinător al bunului notificat, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi-a îndeplinit obligaţia de a transmite concesiunea la momentul soluţionării cercrii de restituire în natură. Prin urmare, în prezent, proprietarul C.I. este subrogat în toate drepturile şi obligaţiile
conccdcntului Consiliul General al Municipiului Bucureşti din contractul de concesiune invocat. Pentru realizarea concretă a pretenţiilor sale, apelantul are la îndemână alte căi faţă de concesionar. Pe cale de consecinţă, simpla existenţă a contractului de concesiune coroborat cu dispoziţiile legale enunţate anterior duc la concluzia netemeiniciei cererii faţă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, concluzie la care de altfel a ajuns şi în instanţa de fond.
Faţă de cele arătate, Tribunalul va înlătura motivele de apel ce vizează fondul cauzei referitoare la valabilitatea contractului de concesiune, obligaţiile concedentului şi consecinţele produse de această concesiune asupra dreptului său de proprietate.
In ceea ce priveşte critica adusă modului de soluţionare a acţiunii în revendicare, tribunalul constată că reclamantul se găseşte în poziţia juridică a unui proprietar posesor asupra unui imobil ce a fost restituit, solicitând obligarea unui neproprietar şi a unui neposesor să predea în natură şi în posesie ceea ce deja stăpâneşte. Această situaţie juridică nu face obiect al acţiunii în revendicare, care a fost corect respinsă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Tribunalul a respins apelul ca nefondat.
| ← Soţi titulari ai dreptului de uzufruct viager asupra... | Teren aparţinând domeniului privat al unităţii... → |
|---|
