Imobil autorizat a fi construit cu un regim de înălţime superior celor din jur. Obligaţia proprietarului imobilului învecinat de a permite montarea marcărilor de tasare pe bunul său pentru monitorizarea eventualelor degradări
| Comentarii |
|
C. proc. civ., art. 581 Legea nr. 50/1991, republicată
în soluţionarea acţiunii în obligaţie de a face, având ca obiect obligarea unui proprietar de a permite accesul unor reprezentanţi pentru a constata starea fizică şi tehnică a construcţiei, precum şi obligarea de a permite montarea marcărilor de tasare, instanţa trebuia să verifice, pe de o parte, legalitatea pretenţiei, iar pe de
altă parte, dacă există sau nu un refuz. Câtă vreme proprietarul a dovedit că autorizaţia de construire şi toate celelalte documente în baza cărora a început edificarea unei construcţii, învecinată construcţiilor aparţinând unui terţ, i-au impus o obligaţie de rezultat, aceea de a monitoriza efectele produse prin construirea unui imobil cu un subsol de patru nivele asupra construcţiilor învecinate de jur împrejur, monitorizare realizată cu ajutorul unor marcări de tasare, se constată legitimitatea cererii deduse judecăţii.
Nu se încalcă dreptul de proprietate, pentru că acest drept este absolut şi opozabil tuturor, creează nu numai plenitudine de atribuţii în favoarea titularului său, ci şi obligaţii impuse fie prin lege, fie datorită raporturilor de vecinătate. Or, în cauză, legislaţia autorizării construcţiilor impune pentru realizarea unei construcţii cu un alt regim de înălţime decât construcţiile învecinate, obligaţia proprietarului de a lua toate măsurile pentru a împiedica degradarea construcţiilor învecinate.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 341/R din 8 martie 2007,
nepublicată
Prin cercrca înregistrată sub nr. 11793/299/2006 pc rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 12 aprilie 2006, reclamanta SC M.B.D. SRL a solicitat pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale prin care pârâta Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti să fie obligată să permită accesul specialiştilor nominalizaţi de reclamantă pentru a constata starea fizică şi tehnică a imobilelor situate în Bucureşti, sectorul 1, clădirea Catedralei „Sf. losif’ şi Palatul Episcopal, care sunt proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, precum şi să le permită accesul aceloraşi specialişti pentru a monta marcării de tasare necesari în vederea monitorizării acestor clădiri în timpul lucrărilor de construire.
In motivarea cererii s-a arătat că reclamanta a încheiat contractul de antrepriză de construcţii nr. 16 din 17 ianuarie 2006, iar lucrările de construire a edificiului numit „Cathedral Piaza” autorizate legal şi avizate de toate autorităţile nu pot începe datorită opoziţiei nejustificate a pârâtei, căreia i s-au îndeplinit toate condiţionările. Reclamanta a susţinut că Avizul Inspectoratului în Construcţii al Municipiului Bucureşti nr. 3332 din 14 octombrie 2005 i-a obligat să realizeze această monitorizare a construcţiilor din împrejurimi şi să instaleze elementele tehnice adecvate.
A mai arătat că obligaţia de a face este susceptibilă de a fi instituită pc calea ordonanţei preşedinţiale în cazurile şi cu respectarea condi-
ţiilor prevăzute de art. 581 C. proc. civ. In cauză, rezultă existenţa unui caz grabnic, iar necesitatea măsurii este impusă de prevenirea unei pagube iminente şi de înlăturarea piedicilor care au apărut în executarea lucrărilor şi în stabilirea stării fizice a imobilelor. Interesul formulării cererii este dat de păstrarea şi realizarea dreptului reclamantei care s-ar păgubi prin întârziere, fiind şi în interesul pârâtei de a determina starea clădirilor sale şi de a lua toate măsurile tehnice de monitorizare recomandate de specialişti şi de autorităţile de stat competente, respectiv Inspectoratul de Stat în Construcţii. A considerat reclamanta că măsura este vremelnică, întrucât monitorizarea presupune accesul iniţial şi montarea acelor elemente tehnice fară a afecta funcţionalitatea şi starea fizică a clădirilor. A arătat şi că, din corespondenţa purtată cu pârâta, a rezultat că reclamanta a solicitat în mod sistematic în ultimele două luni acordul pârâtei şi a îndeplinit toate cererile şi condiţiile, unele chiar excesive, iar pe de altă parte, s-a produs o mare întârziere în graficul de execuţie, cu consecinţa unui prejudiciu zilnic, estimat la suma de 213.757 euro pentru fiecare zi de întârziere.
Prin sentinţa civilă nr. 6213 din 17 aprilie 2006, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 11793/299/2006, s-a admis cererea formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale de către reclamanta SC M.B.D. SRL, în contradictoriu cu pârâta Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti şi a fost obligată pârâta să permită accesul specialiştilor nominalizaţi de reclamantă pentru a constata starea fizică şi tehnică actuală a imobilelor situate în sectorul 1, Bucureşti şi pentru a se monta marcării de trasare necesari pentru monitorizarea clădirilor în timpul lucrărilor de construcţii la imobilul din Bucureşti, sectorul 1.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta, în calitate de beneficiar şi proprietar al imobilului din Bucureşti, sectorul 1, a încheiat la data de 17 ianuarie 2006 cu SC W.C. SRL, în calitate de antreprenor, un contract de antrepriză de construcţii având ca obiect angajarea antreprenorului pentru administrarea, coordonarea şi realizarea proiectului imobiliar constând într-un imobil de birouri, în schimbul unei contraprestaţii. A reţinut că Inspectoratul în Construcţii al Municipiului Bucureşti a adus la cunoştinţă reclamantei că, înainte de începerea lucrărilor, se vor expertiza toate lucrările din vecinătate şi se va întocmi un proiect de urmărire specială a construcţiilor învecinate pe perioada execuţiei, însuşit, semnat, ştampilat şi de către
expertul care a realizat expertiza acestora.
Instanţa de fond a reţinut că pârâta s-a opus accesului reclamantei
în imobilul său în vederea efectuării acestor verificări şi pentru a
monta elementele tehnice necesare monitorizării clădirii învecinate cu clădirea ce se cdifică. Prima instanţă a mai reţinut şi că între părţi s-a purtat corespondenţă prin adresele emise reciproc, pârâta motivând împiedicarea accesului reclamantei în imobilul proprietatea sa prin neprezentarea de către reclamantă a unor documente şi prin temerea că începerea lucrărilor va afecta siguranţa construcţiei proprietatea sa. Totodată, prin adresa nr. 195 din 10 martie 2006, pârâta a fost de acord cu procedura de constatare a stării actuale a Catedralei „Sf. Iosif’ pentru data de 13 martie 2006, ocazie cu care a fost întocmit un proces-verbal.
Instanţa de fond, examinând admisibilitatea şi temeinicia cererii formulate pe calea ordonanţei preşedinţiale, a apreciat că aceasta întruneşte cerinţele art. 581 C. proc. civ. şi este întemeiată, fiind în consecinţă admisă. Astfel, s-a considerat că în cauză a fost îndeplinită condiţia urgenţei prin aceea că interzicerea accesului reclamantei în imobilul proprietatea pârâtei, pentru constatarea pe cale de expertiză a stării tehnice a imobilului şi pentru montarea elementelor de monitorizare a clădirii pe parcursul executării lucrărilor la imobilul în discuţie, a dus la imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor contractuale izvorâte din contractul de antrepriză de construcţii, ccea ce putea cauza un prejudiciu ce nu ar fi putut fi reparat.
Cu privire la posibilitatea degradării construcţiei proprietatea pârâtei, s-a apreciat că măsura solicitată de reclamantă nu prejudecă fondul raporturilor juridice dintre părţi, întrucât arc ca scop tocmai prevenirea deteriorării şi afectării acestei construcţii şi nimic nu împiedică pârâta să valorifice susţinerile sale pc calca dreptului comun. De asemenea, măsura ce face obiectul cererii arc caractcr vremelnic prin faptul că este reversibilă în cazul în care situaţia de fapt reţinută se schimbă sau atunci când raporturile juridice dintre părţi primesc o soluţionare contrară.
împotriva acestei sentinţe, pârâta Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti a declarat recurs la 18 mai 2006, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. 11793/299/2006. Se critică hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie şi se solicită admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei recurate.
In motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarca greşită legii, întrucât în mod nejustificat s-a dispus judecarea ordonanţei preşedinţiale fară citarea părţilor, o astfel de procedură fiind aplicabilă doar în situaţia în carc există motive temeinice şi care impun desfăşurarea procesului civil cu celeritatc sporită, în situaţia de faţă nejustificându-se acest fapt. Recurenta apreciază că în
mod greşit instanţa de judecată a procedat la judecarea fară citarea părţilor, fară ca o urgenţă deosebită să justifice îndepărtarea de la regula de drept comun privind citarea părţilor. Consideră recurenta-pârâtă că i s-a încălcat dreptul său constituţional recunoscut în exercitarea religiei, întrucât instituţia pe care o reprezintă este un locaş de cult frecventat de un număr impresionant de oameni din ţară şi din străinătate, fiind astfel tulburat în activitatea sa. Se arată că necitarea sa este cu atât mai surprinzătoare cu cât pe rolul aceleiaşi instanţe se mai găsea un dosar prin care se urmăreşte de fapt aceeaşi finalitate, respectiv o cerere de asigurări de dovezi, dosar în care s-a dispus judecarea cu citarea părţilor.
Al doilea motiv de recurs vizează faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată de către instanţa de fond fară a se analiza în profunzime adevărata natură a cauzei. Reclamanta prezintă a fi un drept incontestabil al său desfăşurarea activităţii de construire în imediata vecinătate a Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti şi obligarea instituţiei să permită accesul şi efectuarea expertizelor, deşi, în realitate, autorizaţia de construire care stă la baza documentaţiei reclamantei este contestată în justiţie ca fiind emisă cu nerespectarea legii sub mai multe aspecte şi cu ignorarea totală a refuzului pârâtei de a permite realizarea acestei construcţii. Recurenta a arătat că intimata-reclamantă nu putea începe lucrările de construire înainte ca Biserica „Sf. losif’ să fie expertizată, iar refuzul recurentei de a permite această expertizare a reprezentat de fapt ultima măsură ce a putut fi luată pentru a împiedica aceste lucrări. S-a mai arătat că autorizaţia de construire a fost emisă în lipsa acordului valabil exprimat al pârâtei, fiind astfel încălcată legea, iar ordonanţa preşedinţială formulată forţează recurenta-pârâtă să îşi dea acordul pentru începerea lucrărilor de construire.
Menţionează recurenta-pârâtă că hotărârea atacată a fost dată cu ignorarea principiului respectării dreptului de proprietate, întrucât obligarea acesteia de a permite unor experţi accesul în interiorul clădirii lezează dreptul său de proprietate. De asemenea, hotărârea încalcă principiul relativităţii actelor juridice, pentru că Arhiepiscopia nu este parte a contractului de antrepriză, iar antreprenorul şi-a asumat răspunderea de a aduce lucrarea la îndeplinire „pe riscul şi pe cheltuiala sa”.
Cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând motivele de recurs faţă de hotărârea recurată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele după cum dispune art. 3041 C. proc. civ., Tribunalul constată recursul nefondat. Reclamanta SC M.B.D. SRL a solicitat instanţei de judecată pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale fară citarea părţilor. Judecătoria admi
te cererea şi dispune soluţionarea pretenţiei la termenul de judecată fixat la 17 aprilie 2006, fară citarea pârâtei Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti. în recurs se critică procedura admiterii cererii fară citarea pârâtei, însă această critică nu poate fi reţinută, cu toate că soluţionarea unei cereri de ordonanţe preşedinţiale fară citarea părţilor reprezintă o măsură excepţională şi trebuie să fie motivată de instanţă.
Exigenţele principiului contradictorialităţii impun ca orice cercre care se adresează instanţelor judecătoreşti să fie soluţionată cu citarea părţilor, regulă care se aplică în general şi în materia ordonanţei preşedinţiale. în mod excepţional, fapta prejudiciabilă reclamată prin cerere impune soluţionarea ei grabnică atunci când arc un caracter grav. Aşadar, raţiunea acestei dispoziţii prevăzute de art. 581 alin. (3) C. proc. civ., emiterea ordonanţei fară citarea pârâtului, era aceea a unei fapte grave prezentată în cerere, care impune soluţionarea ei în chiar ziua înregistrării.
în cauză, cererea de ordonanţă nu a fost soluţionată în aceeaşi zi a înregistrării ei, ci a fost soluţionată după ce a fost repartizată aleatoriu, conform exigenţelor prevăzute de H.C.S.M. nr. 387/2005, însă fară citarea părţilor, întrucât în cazul citării, ar fi fost necesar respectarea termenului de citare prevăzut de art. 89 alin. (1) C. proc. civ., adică cel puţin 5 zile înaintea termenului. Instanţa de fond a apreciat că subzistă urgenţă deosebită în soluţionarea cererii fară citare, faţă de valoarea mare a prejudiciului material încercat de reclamantă pentru fiecare zi de întârziere, astfel cum s-a arătat în cerere. în recurs se apreciază corectă modalitatea de soluţionare, recurenta-pârâtă prezentându-şi apărările pe fondul cauzei în calea de atac.
Criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea dreptului său constituţional în exercitarea religiei, la nelegalitatea autorizaţiei de construire eliberată reclamantei sau la încălcarca principiului relativităţii actelor juridice, nu pot fi avute în vedere de Tribunal, întrucât exced cererii reclamantei care s-a îndreptat împotriva pârâtei cu o acţiune în obligaţie de a face. Obiectul acestei acţiuni este acela de a se permite accesul reprezentanţilor reclamantei în a constata starea fizică şi tehnică a două construcţii aparţinând pârâtei, respectiv Catedrala „Sf. Iosif’ şi Palatul Episcopal, precum şi obligarea pârâtei de a permite accesul specialiştilor în montarea marcărilor de tasare.
în soluţionarea acestor două pretenţii, instanţa trebuia să verifice, pe de o parte, legalitatea pretenţiei, iar pe de altă parte, dacă exista sau nu refuzul pârâtei. Câtă vreme reclamanta a dovedit că autorizaţia de construire şi toate celelalte documente în baza cărora a început edificarea unei construcţii, învecinată construcţiilor pârâtei, i-au impus o
obligaţie de rezultat, aceea de a monitoriza efectele produse prin construirea unui imobil cu un subsol de patru nivele asupra construcţiilor învecinate de jur împrejur, monitorizare realizată cu ajutorul unor marcări de tasare, se constată că reclamanta a dovedit legitimitatea cererii sale. Sub acest aspect, nu arc nicio relevanţă faptul că s-a promovat o acţiune în anularea autorizaţiei, câtă vreme nu s-a dispus anularea acesteia. Dc asemenea, nu arc nicio relevanţă faptul că există un contract de antrepriză încheiat de reclamată, care produce efecte relative între părţile semnatare, dar care se impune pârâtei ca un fapt juridic, cu consecinţele acestuia. Totodată, nu se încalcă nici dreptul în exercitarea religiei, câtă vreme acţiunea reclamantei are o durată limitată în timp şi nu contravine sau împiedică în niciun fel activitatea desfaşurată de pârâtă în catedrală.
In ceea ce priveşte refiizul pârâtei în a permite reclamantei montarea marcărilor de tasare, în mod corect a fost apreciat de judecătorie drept nejustificat, cu atât mai mult cu cât a fost reiterat în cuprinsul cererii de recurs ca fiind un refuz pur şi simplu. Acest refuz a fost justificat prin aceea că la emiterea autorizaţiei de construire era necesar acordul Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, în formă autentică. Această aprecicre nu poate fi reţinută de Tribunal, câtă vreme autorizaţia de construire prezentată de intimata-reclamantă este un document legal, care îşi produce efectele. De altfel, un eventual acord al vecinilor construcţiei, putea fi impus intimatei-reclamante prin certificatul de urbanism şi nu prin autorizaţia de construire prin care, conform Legii nr. 50/1991, se autorizează edificarea construcţiei în limitele impuse de regulamentul de urbanism.
Din verificarea conţinutului autorizaţia de construire nr. 179/18 B/43074 din 24 februarie 2006 eliberată de Primăria Sectorului 1 Bucureşti, Tribunalul constată că se fac referiri la organizarea de şantier în incinta terenului propriu al SC M.B.D. SRL, cu barăci tip şi montarea a două macarale fixe, pentru al căror amplasament se vor obţine în prealabil acordurile de la A.D.P. şi vecinii perimetrali aflaţi în razele de acţiune ale braţelor macaralelor. Aşadar, acordul pârâtei era impus sub aspectul organizării de şantier şi nu a lucrării propriu-zise.
Mai susţine în recurs Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti că îi este încălcat dreptul de proprietate prin aceea că se permite unui corp de experţi să aibă acces în interiorul cădirii, în lipsa acordului său, şi prin aceea că se permite efectuarea unor lucrări care aduc atingere desfăşurării normale a activităţii de cult. Această susţinere este nefondată, întrucât dreptul de proprietate, drept absolut şi opozabil tuturor, creează nu numai plenitudine de atribuţii în favoarea
titularului său, ci şi obligaţii impuse fie prin lege, fie datorită raporturilor de vecinătate. Or, în cauză, legislaţia autorizării construcţiilor impune pentru realizarea unei construcţii cu un alt regim de înălţime decât construcţiile învecinate, obligaţia proprietarului de a lua toate măsurile pentru a împiedica degradarea construcţiilor învecinate.
în cauză, tocmai aceasta este problema. Datorită edificării de către reclamantă a unui subsol cu patru nivele, există riscul de a se deteriora construcţia învecinată a pârâtei care are un alt regim de înălţime. în această situaţie, se impune amplasarea unor mărci de tasare pe construcţiile învecinate, vizibile, care constituie repere de nivel cu scopul creării posibilităţii de a se măsura topografic, cu precizie deosebită, eventuala modificare în timp a cotelor de nivel ale unor puncte izolate. Se urmăreşte, aşadar, evoluţia tasărilor construcţiilor pe verticală. Aceste mărci de tasare se fixează într-adevăr, solidar pe construcţie, fiind confecţionate din fontă, bronz sau oţel şi se raportează la repere de referinţă fixe din reţeaua geodezică.
în privinţa construcţiei edificate de SC M.B.D. SRL, Primăria Sectorului 1 Bucureşti, cu avizul Inspectoratului de Stat în Construcţii, a impus amplasarea acestor marcări de tasare în privinţa tuturor construcţiilor existente de jur împrejurul construcţiei edificate de reclamantă, marcări de altfel amplasaţi asupra tuturor imobilelor, mai puţin imobilului aparţinând recurentei-pârâte. Aşadar, nu se poate reţine vreo încălcare a dreptului de proprietate al recurentei, critica fiind nefondată.
în concluzie, Tribunalul apreciază că prima instanţă a făcut o corectă apreciere asupra celor trei condiţii pe care art. 581 C. proc. civ. impune a fi îndeplinite cumulativ pentru emiterea unei ordonanţe preşedinţiale în obligaţie de a face. Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins.
| ← Teren aparţinând domeniului privat al unităţii... | Acţiune în constatare negativă a dreptului unui proprietar de... → |
|---|
