Acţiune în despăgubiri. Erori judiciare. Competenţă
| Comentarii |
|
Dispoziţiile art.504 C.pr.pen., se referă în alin.1 la persoana care a fost condamnată definitiv şi care are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, iar în alin.2 la persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Cererea persoanei care nu s-a aflat într-una dintre situaţiile de mai sus în cursul procesului penal pornit împotriva sa şi prin care aceasta solicită plata venitului nerealizat pe perioada procesului, a cheltuielilor de judecată şi a daunelor morale, este o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art.998 C.civil, care, în raport de valoarea pretenţiei, potrivit dispoziţiilor art.1 pct.1 Codproc.civ., este de competenţa judecătoriei.
Decizia nr. 203/A din 11 septembrie 2008
Prin sentinţa civilă nr. 613 din 12.05.2008 a Tribunalului Maramureş a fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamantul B.I. pentru obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de D.G.F.P. Maramureş la plata sumei de 171.332 lei daune materiale şi 300.000 lei daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamantul B.I. a solicitat statului român despăgubiri materiale şi morale în sumă totală de 471.332 lei în
Pagina 3 din 27
baza art. 504 alin.(1) Cod procedură penală care prevede următoarele: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare”. Prin urmare, acest text din legea de procedură penală reglementează repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept, răspunderea statului fiind o răspundere obiectivă, fără culpă, ca o garanţie a statului pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare în procesele penale.
După cum rezultă însă din hotărârile penale anexate acţiunii sale, reclamantul B.I. n-a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 Cod penal ci în primă instanţă a fost achitat, în instanţa de apel a fost desfiinţată sentinţa de achitare şi s-a dispus încetarea procesului penal pentru lipsa autorizării Ministerului Justiţiei necesară punerii în mişcare a acţiunii penale, instanţa de recurs păstrând această ultimă hotărâre. Nefiind condamnat pe nedrept în cadrul procesului penal declanşat împotriva sa în anul 2003 şi terminat în martie 2007, reclamantul B.I. nu este în sensul reglementării mai sus menţionate victima unei erori judiciare care să atragă plata în favoarea sa de către stat a unor despăgubiri civile materiale şi morale în baza art. 505 din Codul de procedură penală.
Potrivit art. 52 alin.3 din Constituţia României, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare dar acelaşi text constituţional când spune că răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii - transferă codului de procedură penală (art.504-507) dreptul de a reglementa şi determina cazurile de erori judiciare ce atrag răspunderea patrimonială a statului iar reclamantul B.I. nu se încadrează în aceste dispoziţii cuprinse în legea de procedură penală.
Reglementarea cuprinsă în art. 504 alin.1 Cod procedură penală este în concordanţă cu reglementarea dreptului la despăgubiri în caz de eroare judiciară cuprinsă în art. 3 din Protocolul nr.7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea 30/1994 potrivit căreia: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte”.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul legal, recurs recalificat de instanţa de judecată în baza art.2812 Cod proc.civ., ca apel reclamantul, solicitând modificarea deciziei atacate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Reclamantul a criticat sentinţa atacată pentru netemeinicie, arătând că reţinerea instanţei de fond referitoare la faptul că nu este victima unei erori judiciare care să atragă plata în favoarea lui a unor despăgubiri materiale şi morale pentru că nu a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.246 C. penal, este greşită şi nu-şi găseşte corespondent normele legale în vigoare.
Instanţa de fond în motivarea hotărârii omite să invoce practica Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materie, cât şi faptul că pe parcursul celor 42 de luni cât a durat suspendarea din funcţia de executor judecătoresc a fost supus unui impact psihic deosebit, atât el cât şi familia lui, fiindu-i lezată grav demnitatea.
Pagina 4 din 27
Prin întâmpinarea depusă, Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş s-a opus admiterii recursului, arătând că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi respectă disp. art.504 alin.1 C.pr.pen. Norma constituţională cuprinsă în art.52 alin.3 din Constituţie nu poate fi considerată ca foarte explicită pentru că face trimitere la „dispoziţiile legii”, lege a cărei neconstituţionalitate parţială a fost constatată de Curtea Constituţională.
Relevantă în cauză este decizia nr.45/1998 a Curţii Constituţionale, care a stabilit că organul legislativ nu a pus de acord prev.art.504 C.pr.pen. cu cele ale art.48 alin.3 din Constituţie, că, curtea nu se poate substitui organului legislativ pentru a stabili condiţiile specifice de acordare a despăgubirilor, cât şi cele privind calificarea unei soluţii juridice ca fiind o eroare judiciară, pentru că ar depăşi statutul său constituţional.
Intimatul a mai arătat că decizia 8002/14.10.2005 nu are efecte juridice în prezenta speţă, că pentru suma de 171.332 lei pretinsă cu titlu de venit nerealizat pe perioada suspendării, reclamantul trebuie să se judece cu Ministerul Justiţiei şi nu cu Statul Român, că în privinţa cheltuielilor de judecată reclamantul trebuie să probeze realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora, iar în privinţa daunelor morale solicitate, acestea sunt exagerate şi neîntemeiate.
Examinând apelul declarat, curtea reţine următoarele:
Pretenţia reclamantei ce a constituit obiectul dosarului este de 486.332 lei şi se compune din 171.332 lei reprezentând venit nerealizat pe perioada martie 2004 - mai 2007, 15.000 lei cheltuieli de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei penale şi 300.000 lei daune morale, cu dobânda legală.
Acţiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile art.504 C.pr.pen şi 998
C.civil.
Curtea apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art.504 C.pr.pen., pentru că acestea se referă în alin. 1 la persoana care a fost condamnată definitiv şi care are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei sa pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, iar în alin.2 la persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Din actele dosarului nu rezultă că reclamantul a fost condamnat definitiv, a fost privat de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În sprijinul acestor reţineri vine şi faptul că prin Ordinul nr.1331/C/30 mai 2007 al Ministrului Justiţiei reclamantul a fost repus în funcţia de executor judecătoresc.
Prin urmare, cererea reclamantului prin care solicită obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata venitului nerealizat pe perioada martie 2004 - mai 2007, a cheltuielilor de judecată şi a daunelor morale, este o acţiune în despăgubiri întemeiată pe disp.art.998 C.civil, care, în raport de valoarea pretenţiei, potrivit dispoziţiilor art.1 pct.1 Cod proc.civ., este de competenţa judecătoriei.
În consecinţă, în baza art.2821 Cod proc.civ., curtea va admite apelul, iar în baza art.297 alin.2 Cod proc.civ., va anula hotărârea atacată în întregime şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Vişeul de Sus.
Pagina 5 din 27
| ← Cerere de instituire a unui sechestru asigurător. Competenţă | Plângere la Legea nr. 10/2001. Obligaţia de plată a... → |
|---|
