Acţiune în evacuare. Locuinţă ce a făcut obiectul unor înstrăinări succesive. Nechemarea în judecată a tuturor persoanelor interesate. Respingere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 4328 din 4 noiembrie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 2.869 din data de 30.04.2009 pronunţată de Judecătoria Baia Mare, s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi reconvenţionali S.L. şi S.A., în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi reconvenţionali T.G.G. şi T.T.M. şi s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii T.G.G. şi T.T.M. împotriva pârâţilor S.L. şi S.A. şi în consecinţă, s-a dispus evacuarea pârâţilor S.L. şi S.A. din imobilul situat în Baia Mare, str. P. nr. 23A, ap. 22 în natură apartament compus din patru camere
şi dependinţe în suprafaţă de 83,23 mp şi teren în suprafaţă de 20 mp în indiviziune, înscris în CF 11152/22 Baia Mare, nr. top 2737/434.
S-a luat act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 05.06.2008, s-a dispus conexarea cererii reconvenţionale (disjunsă din primul ciclu procesual) la cererea principală.
În rejudecare, pârâţii S.L. şi S.A., prin avocat, şi-au precizat cererea reconvenţională, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140/10.01.2007, prin care reclamanţii - în calitate de cumpărători au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului din litigiu, de la vânzătorii M.M.L. şi M.D.M., act de ascunde altă operaţiune, atâta timp cât preţul nu a fost achitat, cumpărătorii nu au intrat în posesia apartamentului, precum şi anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 645/31.09.1998, prin care pârâţii S.L. şi S.A. au vândut cumpărătorilor M.M.L. şi M.D.M. apartamentul în litigiu, contract ce s-a încheiat formal pentru garantarea împrumutului de 50.000 DM luat de fiul pârâţilor S.M.I.L. de la numiţii M., împrumut restituit.
Deşi prin cererea reconvenţională se solicită anularea a două contracte de vânzare-cumpărare, pârâţii, deşi asistaţi de avocat, nu au înţeles să cheme în judecată toate părţile contractante ale acestor convenţii, coparticiparea procesuală a acestor părţi contractante fiind obligatorie atâta timp când persoanele - părţi în aceste convenţii, se află într-o legătură care impune soluţionarea unitară a litigiului cu privire la toţi, nefiind cu putinţă ca un act juridic să fie anulat faţă de o parte şi să rămână valabil faţă de alta.
Apartamentul din litigiu a făcut obiectul mai multor contracte de vânzare-cumpărare după cum urmează:
1.Potrivit CF 11152/22 Baia Mare coroborat cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20.06.1993 între vânzătorul R.A. G.şi pârâţii S.L. şi S.A., în calitate de cumpărători aceştia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Baia Mare, str. P., nr. 23A/22, jud. Maramureş.
2. Ulterior, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 645/31.08.1998, pârâţii S.L. şi S.A., în calitate de vânzători, au înstrăinat apartamentul din litigiu cumpărătorului M.M.L. căsătorit cu M.D.M..
3. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 831/10.09.2003, numiţii M.M.L. şi M.D.M., în calitate de vânzători, prin împuternicit S.I.L.M. (fiul pârâţilor) au înstrăinat apartamentul din litigiu cumpărătorului S.D.. Acest contract de vânzare-cumpărare a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 150/16.03.2004 pronunţată de Judecătoria Şomcuta Mare rămasă irevocabilă prin respingerea apelului conform deciziei civile nr. 141/A/2005 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, dispunându-se restabilirea situaţiei anterioare acestei vânzări-cumpărări, în sensul reînscrierii în CF a dreptului de proprietate asupra apartamentului în favoarea numiţilor M.M.L. şi M.D.M..
4. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140/10.01.2007, proprietarii tabulari M.M.L. şi M.D.M., în calitate de vânzători, au înstrăinat apartamentul cumpărătorului reclamant T.G.G. căsătorit cu reclamanta T.M.T., cu preţul total de 41.000 EuRo.
Conform acestei convenţii, la data încheierii acesteia, s-a achitat din preţ suma de 1000 EURO, convenindu-se ca diferenţa de 40.000 EURO să se achite de cumpărători până la data de 20.05.2007, inserându-se pactul comisoriu potrivit căruia în caz de neplată la termenul stabilit, contractul este considerat rezoluţionat de plin drept, fără somaţie şi punerea în întârziere a cumpărătorului.
Părţile acestui contract au avut cunoştinţă de existenţa somaţiei de plată emisă de executorul judecătoresc la data de 23.11.2006 şi înscrisă în CF 11152/22 Baia Mare prin
care vânzătorii M.M.L. şi M.D.M. erau somaţi să plătească creditorului M.I. anumite sume de bani, aspect menţionat în convenţie.
Totodată, părţile au convenit ca intrarea în posesia de fapt a cumpărătorilor-reclamanţi să se realizeze în momentul achitării integrale a preţului.
În speţă se invocă prin cererea reconvenţională faptul că cele două convenţii invocate mai sus la punctele 2 şi 4 sunt ilicite, cauza acestor acte juridice fiind ilicită şi imorală.
Astfel, prin precizarea cererii reconvenţionale, pârâţii au invocat nulitatea absolută a contractului autentificat sub nr. 645/31.09.1998, contract prin care au vândut apartamentul numiţilor M.M.L. şi M.D.M., nulitate ce derivă din aceea că el a constituit de fapt, nu o vânzare, ci o garanţie a restituirii unui împrumut acordat de aceşti cumpărători fiului pârâţilor, respectiv numitului S.M.I.L., împrumut restituit dar fără ca aceşti cumpărători să restabilească situaţia anterioară.
De principiu, încheierea unei vânzări-cumpărări cu pact de răscumpărare în scopul garantării împrumutului, este o convenţie lovită de nulitatea absolută, clauza penală fiind interzisă în contractele de împrumut, iar vânzarea-cumpărarea are o clauză prohibită de lege conform art. 4 din Legea nr. 61/1931.
Însă, faţă de prevederile art. 1169 Cod civil, în speţă nu s-a făcut dovada condiţiilor existenţei vânzării cu pact de răscumpărare.
Mai mult, prin sentinţa civilă nr. 552/01.10.2004 pronunţată de Judecătoria Şomcuta Mare, rămasă irevocabilă, s-a respins acţiunea pârâţilor S.L. şi S.A. promovată împotriva cumpărătorilor M.M.L. şi M.D.M., având ca obiect anularea acestui contract de vânzare-cumpărare, invocându-se aceleaşi motive.
Această hotărâre judecătorească produce pe lângă efecte obligatorii între părţi, întemeiată pe principiul relativităţii, şi efecte de opozabilitate faţă de terţi, hotărârea opunându-se reclamanţilor cu valoarea unui fapt juridic, dar şi cu valoarea unui mijloc de probă (de prezumţie relativă).
Astfel, statutările acestei sentinţe irevocabile se răsfrâng în mod direct asupra pârâţilor şi în mod indirect asupra reclamanţilor (care nu au fost părţi în proces), respectiv, prezumţia de valabilitate a actului, confirmată prin hotărârea judecătorească respectivă, precum şi prezumţia de autenticitate şi validitate ale contractului de vânzare-cumpărare autentic nu au putut fi răsturnate în speţă.
Sub aspectul criticilor de nevalabilitate a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140/10.01.2007, prin care apartamentul din litigiu a fost înstrăinat reclamanţilor de către vânzătorii M.M.L. şi M.D.M., instanţa a reţinut următoarele:
Conform scriptului intitulat „MINUTĂ” încheiat la data de 16.05.2007, vânzătorul M.M.L. confirmă primirea sumei de 40.000 EURO de la cumpărătorul-reclamant, cu titlu de diferenţă de preţ. Acest act sub semnătură privată a fost semnat de aceste părţi precum şi de către martorii C.O.şi B.D.B.
La dovedirea cauzei false, ilicite sau imorale ale convenţiei nu operează interdicţia de a dovedi cu martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul scris, stipulată de dispoziţiile art. 1191 Cod civil, fiind vorba de împrejurări de fapt.
Din declaraţiile martorelor B.D.B., C.O. şi M.M.L., semnatari ai scriptului intitulat „MINUTĂ” rezultă că aceştia au perceput personal predarea sumei de bani cu titlu de diferenţă de preţ al apartamentului, vânzătorul imobilului recunoscând încasarea integrală a preţului.
De principiu, plata, fiind un act juridic, se poate dovedi în condiţiile art. 1191 Cod civil, în speţă, scriptul intitulat „MINUTĂ” reprezintă o chitanţă liberatorie prin care se atestă plata efectuată şi, având în vedere faptul că priveşte executarea unei obligaţii (iar nu naşterea ei), ca o excepţie de la prevederile art. 1182 Cod civil, face dovada şi faţă de terţi
despre data trecută în el, până la proba contrară, deci şi faţă de pârâţi. În cauză proba contrară nu s-a făcut în condiţiile art. 1169 Cod civil.
Martorul M.M.L., a învederat instanţei existenţa unei înţelegeri intervenită între el, în calitate de dobânditor (cumpărător) al apartamentului şi pârâţi, în calitate de vânzători ai acestui imobil, în sensul ca pârâţii să locuiască în continuare în acest spaţiu până la înstrăinarea imobilului, întrucât martorul a cumpărat cu scopul de revânzare.
Reclamanţii, la interogatoriu spontan, au arătat faptul că au avut cunoştinţă de situaţia de fapt a imobilului, respectiv de ocuparea spaţiului de către pârâţi, susţinând că preţul apartamentului a fost achitat din banii primiţi cu titlu de avans în urma vânzării unor imobile din oraşul Mamaia.
Pârâţii, la interogatoriu, au arătat faptul că ei au garantat cu apartamentul un împrumut acordat fiului lor de către numitul M.M.L., refuzând eliberarea spaţiului motivat de faptul că nu s-a încheiat între părţi vreun contract de vânzare-cumpărare.
Având în vedere prevederile art. 1173 alin. 1 cod civil coroborat cu prevederile art. 1174 alin. 1 Cod civil, înscrisul autentic este opozabil şi faţă de terţi în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.
Astfel, având în vedere prezumţia de autenticitate şi validitate a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140/10.01.2007, prezumţie ce nu a fost răsturnată în cauză, dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra apartamentului din litigiu, considerat ca fapt juridic nu poate fi ignorat de către pârâţi.
Deşi se consideră în continuare proprietari ai imobilului, pârâţii invocând faptul că aceştia nu au înstrăinat apartamentul martorului M.M.L., aceste apărări sunt contrazise atât de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 645/31.09.1998, cât şi de sentinţa civilă nr. 552/01.10.2004 pronunţată de Judecătoria Şomcuta Mare (rămasă irevocabilă).
Aşadar, atâta timp cât actul de înstrăinare primar (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 645/31.08.1998) nu a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în condiţiile în care actul de înstrăinare subsecvent (contractul de vânzare-cumpărare nr. 140/10.01.2007) întruneşte condiţiile generale de valabilitate, dreptul de proprietate al reclamanţilor - subdobânditori înscris în cartea funciară, este opozabil pârâţilor - înstrăinători din actul juridic primar.
Pe de altă parte, din motivarea cererii reconvenţionale, pârâţii au învederat faptul că titlul reclamanţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 140/10.01.2007, reprezintă un act aparent care maschează o altă operaţiune juridică, însă, deşi sunt terţi faţă de acest contract, aceştia nu au putut dovedi prin orice mijloc de probă existenţa vreunei simulaţii.
Faţă de cele reţinute, având în vedere prevederile art. 967 Cod civil, ţinând seama de faptul că prezumţia de valabilitate şi existenţă a cauzei contractului de vânzare-cumpărare nr. 140/10.01.2007, nu a fost răsturnată în cauză, instanţa, în baza dispoziţiilor legale invocate a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţi.
Având în vedere contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâţii au înstrăinat apartamentul, dar şi sentinţa civilă nr. 552/01.10.2004 pronunţată de Judecătoria Şomcuta Mare (rămasă irevocabilă), luând în considerare răspunsul la interogatoriu al pârâţilor din care rezultă că aceştia au avut cunoştinţă de înstrăinarea ulterioară a imobilului către reclamanţi, rezultă în mod evident faptul că aceştia nu mai posedă imobilul sub nume de proprietar, astfel că, potrivit art. 1857 Cod civil, ei nu mai pot schimba calitatea deţinerii spaţiului, respectiv aceea de toleraţi.
Aşa fiind, pârâţii nu pot fi consideraţi că deţin posesia asupra imobilului, definită ca o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de ceilalţi, ca proprietari sau titulari al unui drept real.
În speţă, lipseşte elementul psihologic, intenţional, care constă în voinţa celui care posedă, de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, pârâţii fiind toleraţi în spaţiu, stăpânirea materială fiind exercitată de altul, neputând invoca vreun titlu propriu de aceeaşi natură cu a reclamanţilor.
Astfel, reclamanţii, dorind ca ocuparea fără titlu a locuinţei de către pârâţi să înceteze, respectiv, predarea locuinţei în materialitatea ei, creanţa acestora rezultând dintr-o obligaţie de a face, adică de a preda materialmente locuinţa, are caracter relativ şi personal, astfel încât, ţinând seama de considerentele arătate acţiunea în evacuare urmărind constrângerea pârâţilor-debitori să execute o obligaţie de a face adică de a evacua şi preda material locuinţa, este întemeiată, fapt pentru care instanţa o va admite conform dispozitivului.
Prin decizia civilă nr. 123/A din data de 24.06.2010 s-a respins apelul declarat de pârâţii-reclamanţi S.L. şi SA. împotriva sentinţei civile nr. 2869/30.04.2009 a Judecătoriei Baia Mare.
Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut că prima instanţă a soluţionat litigiul fără stabilirea unui cadru procesual corect prin introducerea în cauză în calitate de pârâţi a numiţilor M.M.L. şi M.D.M..
Se arată că instanţa a apreciat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii şi a dat o interpretare eronată probelor administrate.
Cu privire la prima critică formulată de către apelanţi, s-a constatat că ei înşişi recunosc în conţinutul precizării motivelor de apel că prima instanţă a pus în discuţie problema chemării în judecată a soţilor M. şi reprezentantul de atunci al apelanţilor a arătat că nu înţelege să cheme în judecată aceste persoane.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii părţilor. Cadrul procesual îl stabilesc părţile litigante, rolul instanţei fiind limitat sub acest aspect.
Prima instanţă a respectat întrutotul prev. art.129 Cod procedură civilă, a manifestat rol activ, a stăruit în aflarea adevărului, oferind toate garanţiile necesare desfăşurării unui proces echitabil. Reprezentantul pârâţilor-reclamanţi nu a înţeles să lărgească cadrul procesual.
În aceste condiţii nu există niciun temei juridic pentru desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, asupra nulităţii unui contract nu se poate dispune decât în contradictoriu cu toate părţile contractante. Or cele două acte juridice atacate prin cererea reconvenţională s-au încheiat prin participarea mai întâi în calitate de cumpărători a numiţilor M.M.L. şi M.D.M., iar apoi, în actul ulterior, în calitate de vânzători.
Nu este lipsit de relevanţă faptul menţionat de judecătorie şi anume că pentru aceleaşi motive acum invocate, pârâţii-reclamanţii Sâncean au atacat contractul autentificat sub nr.645/31.09.1998 prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Şomcuta Mare sub nr.149/2004. Prin sentinţa nr.552/2004 pronunţată de Judecătoria Şomcuta Mare, rămasă irevocabilă, acţiunea a fost respinsă.
Această sentinţă se opune apelanţilor cu putere de lucru judecat.
Cu privire la cea de-a doua critică, cea referitoare la incorecta apreciere a probelor de către prima instanţă, tribunalul a constatat că şi aceasta este nefondată.
Actele atacate sunt încheiate în formă autentică şi se bucură de forţa probatorie specifică acestora.
Cele două contracte, prin conţinutul lor, nu ridică probleme de interpretare, toate clauzele acestora fiind cele specifice unor contracte de vânzare-cumpărare.
Înscrisurilor autentice depuse la dosar li se mai alătură şi actul intitulat „minuta”, încheiat la 16.05.2007, precum şi declaraţiile martorilor audiaţi de către prima instanţă, C.O. şi B.D.B.
Potrivit art.967 Cod procedură civilă, existenţa şi valabilitatea cauzei actului juridic se prezumă până la dovada contrarie.
Sarcina probei, conform art.1169 Cod civil, revine pârâţilor-reclamanţi S. Martorul C.I. a cărui declaraţie e depusă la dosar nu a indicat elemente în susţinerea apărărilor acestora. Faptul că pârâţii-reclamanţi au continuat să folosească imobilul şi după încheierea contractelor, nu poate constitui o prezumţie care să aibă o greutate suficientă pentru a dovedi contrariul celor menţionate în actele autentice, folosinţa imobilului putându-se explica prin alte moduri.
Pârâţii-reclamanţi nu au produs aşadar nici o probă aptă să răstoarne prezumţia de valabilitate a cauzei, în condiţiile în care partea adversă a adus în faţa instanţei probele mai înainte menţionate, care atestă încheierea a două contracte subsecvente de vânzare-cumpărare privitoare la imobilul în litigiu. În baza ultimului dintre acestea cel încheiat în 2007, reclamanţii T. au dobândit un titlu de proprietate asupra apartamentului care le permite evacuarea pârâţilor, în condiţiile în care aceştia nu opun nici un titlu care să le permită folosinţa imobilului.
Pentru toate aceste considerente, apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, pârâţii-reclamanţi S.L. şi SA. au declarat recurs, solicitând modificarea deciziei, admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei civile nr. 2869/182/2009 a Judecătoriei Baia-Mare, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Judecătoria Baia-Mare.
În motivare s-a arătat că această soluţie se impune deoarece în faţa instanţei de fond şi apel cadrul procesual nu a fost corect stabilit, nefigurând în calitate de părţi numiţii M. M.L. şi M. D.M., părţi în contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 645/1998 şi 140/2007.
Este adevărat că în virtutea rolului activ instanţa de fond a pus în discuţie dacă reclamanţii apelanţi nu înţeleg să cheme în judecată şi aceste persoane, însă reprezentantul acestora nu a înţeles să facă acest lucru. Neştiinţa sau nepriceperea reprezentantului nu trebuie să afecteze drepturile părţilor, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la soluţionarea justă şi legală a cauzei.
Omisiunea chemării în judecată a tuturor părţilor semnatare ale contractelor a căror anulare s-a solicitat, în condiţiile în care aceste contracte sunt succesive, coparticiparea procesuală fiind obligatorie, a lipsit reclamanţii apelanţi de şansa soluţionării legale a cauzei întrucât aşa cum a reţinut instanţa de fond nu este cu putinţă ca un act juridic să fie anulat faţă de o parte contractantă şi să rămână valabil faţă de cealaltă parte.
Dovada vânzării-cumpărării cu pact de răscumpărare nu a putut fi dovedită în condiţiile în care în proces nu figurau ca şi părţi cei vizaţi de aceste aspecte, respectiv cumpărătorii M..
În aceste condiţii instanţa de fond şi de apel a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, dreptul reclamanţilor apelanţi la un proces echitabil fiind restrâns din motive neimputabile lor.
Raportat la art. 129 alin. 5 C.pr.civ., judecătorii puteau „să ordone” introducerea în cauză a tuturor părţilor semnatare ale contractelor a căror anulare s-a
solicitat, în caz de neconformare putând aplica măsuri procedurale, cum ar fi cele
prevăzute de art. 1551 C.pr.civ.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 3 şi 5
C.pr.civ.
Deşi legal citaţi intimaţii nu au formulat întâmpinare şi nu s-au prezentat în faţa instanţei pentru a-şi exprima poziţia procesuală faţă de recursul declarat.
Analizând recursul declarat de pârâţii reclamanţi S.L. şi SA. împotriva Deciziei civile nr. 123/24.06.2010 a Tribunalului Maramureş, Curtea reţine următoarele:
Conform susţinerilor recurenţilor nelegalitatea Deciziei civile nr. 123/A/2010 şi în consecinţă şi a Sentinţei civile nr. 2869/182/2009 a Judecătoriei Baia-Mare constă în acea că, această cauză având ca obiect anularea unor contracte de vânzare-cumpărare a fost soluţionată de către instanţa de fond şi de către cea de apel fără ca în dosar că figureze în calitate de părţi toate părţile contractante din contractele de vânzare-cumpărare supuse analizei instanţei.
În cererea de recurs se arată că într-adevăr instanţa de fond a dat dovadă de rol activ, punând în discuţia părţilor necesitatea chemării în judecată a tuturor părţilor contractante, dar reprezentantul pârâţilor reclamanţi, în mod nejustificat, a arătat că nu înţelege să extindă acţiunea şi împotriva altor persoane, acest fapt neputând fi lăsat nesancţionat deoarece ar prejudicia părţile.
În condiţiile în care pârâţii reclamanţi au încheiat un contract de asistenţă juridică şi reprezentare în faţa instanţei cu un avocat pe care în deplină cunoştinţă de cauză l-au mandatat să le reprezinte interesele în cauză nu se poate pune problema ca instanţa să reţină ca pertinente susţinerile acestora din cererea de recurs . Se poate pune eventual problema modalităţii în care avocatul ales a înţeles să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale raportat la contractul încheiat cu pârâţii reclamanţi şi a răspunderii acestuia faţă de aceştia.
Interpretarea dată de către pârâţii reclamanţi dispoziţiilor art. 129 alin. 5 C.pr.civ. în sensul că în virtutea acestui text de lege instanţa putea dispune introducerea în cauză a altor persoane decât cele indicate în cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională este eronată.
Într-adevăr acest text de lege stabileşte în sarcina judecătorilor obligaţia de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, în acest sens putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. Rezultă deci că ceea ce se poate ordona de către judecători, chiar dacă există o opoziţie a părţilor este administrarea unor probe considerate necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Raportat la principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa nu poate din oficiu să lărgească cadrul procesual stabilit de părţi prin cererile deduse judecăţii. Ceea ce poate face instanţa raportat la prevederile alin. 4 al art. 129 C.pr.civ. este să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept pe care le consideră oportune. Instanţa de fond a respectat întocmai prevederile acestui text de lege, punând în discuţia părţilor, aşa cum recunosc chiar pârâţii reclamanţi, necesitatea extinderii cadrului procesual prin împrocesuarea tuturor părţilor contractante care figurează în contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare se solicită, părţile, prin reprezentant, arătând că nu înţeleg să facă acest lucru. Respectând voinţa părţilor instanţa a purces la judecarea cauzei în limitele investirii sale, în mod corect.
În cauză au fost administrate toate probele solicitate de către părţi şi apreciate utile, pertinente şi concludente de către instanţă, raportat la acestea instanţa de fond ajungând la concluzia că în cauză nu a fost răsturnată prezumţia de valabilitate şi existenţă a cauzei contractului de vânzare-cumpărare nr. 140/2007. Referitor la contractul de vânzare-cumpărare nr. 645/1998 s-a reţinut că nu s-a făcut dovada că ar fi vorba despre o vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare, prezumţia de valabilitate a contractului care rezultă şi din sentinţa civilă nr. 552/2004 a Judecătoriei Şomcuta-Mare, rămasă irevocabilă, nefiind răsturnată. Prin această sentinţă a fost respinsă acţiunea pârâţilor reclamanţi Sîncean împotriva cumpărătorilor M., în cuprinsul cererii de chemare în judecată soluţionate prin sentinţă invocându-se aceleaşi motive cu cele invocate în prezentul dosar.
Din cele reţinute mai sus rezultă că anularea contractelor de vânzare-cumpărare nu s-a dispus deoarece nu s-a dovedit în condiţiile art. 1169 C.civ. că acestea nu ar fi legal încheiate, iar nu pentru că nu ar fi fost chemaţi în judecată şi numiţii M. care figurează ca părţi contractante în cele două contracte de vânzare-cumpărare. Faptul că într-adevăr anularea contractelor nu s-ar fi putut dispune în condiţiile în care nu au fost împrocesuate toate părţile contractante, chiar dacă s-ar fi constatat nevalabilitatea acestora, nu mai prezintă în această situaţie relevanţă, instanţa statuând că acestea au fost legal încheiate.
Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea, constatând că decizia civilă nr. 123/A/2010 a Tribunalului Maramureş a fost pronunţată în mod legal, în temeiul art. 304 pct. 9 C.pr.civ., raportat la art. 312 alin. 1 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii-reclamanţi S.L. şi S.A. împotriva deciziei civile nr. 123 din 24 iunie 2010 a Tribunalului Maramureş, pe care o va menţine.
| ← Rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare.... | Acţiune având ca obiect obligarea la desfiinţarea lucrărilor... → |
|---|
