Recurs tardiv. Comunicarea deciziei pronunţate în apel, la domiciliul indicat în faţa primei instanţe. Neaducerea la cunoştinţa instanţei de apel, a faptului schimbării ulterioare a domiciliului
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 3039 din 22 octombrie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 14745/19.11.2009, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţii C.T. şi H.M.V..
S-a respins cererea formulată de reclamanta M.F.L.M. prin curator I.G., in contradictoriu cu pârâtii C.T. şi H.M.V. şi s-a respins cererea pârâţilor de obligare a reclamantei la cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că laa data de 26.08. 2003 s-a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare, între promitentul vânzător M.V.F.I. şi promitenţii-cumpărători C.T. şi H.M.V., asupra imobilului situat in Cluj-Napoca str. C. nr. 24 ap. 4 jud. Cluj. Preţul stabilit in contract a fost de 55.000 EURO, la data încheierii contractului plătindu-se vânzătorului 50.000 EURO, diferenţa de 5.000 Euro urmând a fi achitată în rate lunare de 100 EURO.
Prin sentinţa civilă nr. 517/1999 a Tribunalului Cluj numita M.V.F.I. a fost pusă sub interdicţie fiind numit tutorele acesteia in persoana mamei sale, reclamanta din prezentul dosar.
Din declaraţia de la dosar rezultă că reclamanta M.F.L. a fost de acord cu promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată între fiica sa şi promitenţii - cumpărători.
Reclamanta a contestat că această declaraţie ar fi fost scrisă şi semnată de ea, însă după administrarea probei cu expertiza grafoscopică, s-a dovedit că scrisul si semnătura de pe această declaraţie aparţine reclamantei.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a reţinut că prescripţia extinctivă, aşa cum se arată şi în literatura de specialitate este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv.
Potrivit art. 9 din Decretul Lege 167/1958 prescriptia dreptului la acţiune pentru violenţă incepe să curgă de la data când aceasta a incetat, iar in caz de viclenie sau eroare ori în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe sa curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul sau legal sau persoana chemată de lege sa-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai tirziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.
De asemenea, in conformitate cu disp. art. 14 din Decretul Lege 167/1958 „... prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele.”.
În speţă s-a dovedit că reclamanta - tutore al interzisului promitent-vânzător era lipsită de discernământ la data semnării declaraţiei de încuviinţare a actului încheiat de fiica sa pusă sub interdicţie. Imprejurarea că tutorele interzisului era lipsit de discernământ la data încuviinţării actului încheiat de incapabil, atrage nulitatea relativă a acestui act (declaraţie), nulitate pentru a cărei constatare nu a fost sesizată.
Se pune problema in această situaţie de la ce moment curge termenul de prescripţie de 3 ani invocat de pârâţi.
Instanţa de fond a apreciat că atât timp cât la data semnării declaraţiei de încuviinţare a actelor pusului sub interdicţie, reprezentantul legal - pentru care prezumţia capacităţii de exerciţiu a fost înlăturată prin proba contrară - era lipsit de discernământ, termenul de la care curge prescripţia prev. de art. 9 din Decretul Lege nr. 167/1958 este amânat până la momentul la care situaţia ce-l pune în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune încetează, în speţă până la momentul la care are cine să încuviinţeze actele incapabilului. Nu se poate vorbi de pasivitatea titularului dreptului subiectiv, din moment ce reprezentantul legal al incapabilului nu avea discernământ la data încuviinţării actului încheiat de pusul sub interdicţie.
Drept urmare, instanţa de fond a apreciat că prescripţia dreptului de a cere anularea promisiunii de vânzare-cumpărare nu a început să curgă, astfel că va respinge excepţia invocată de pârâţi.
Reclamanta a susţinut, pe lângă lipsa discernământului şi violenţa şi dolul ca motive de nulitate a promisiunii de vânzare-cumpărare.
Instanţa de fond a apreciat că aceste susţineri nu sunt întemeiate. Astfel martorii, semnatari ai promisiunii de vânzare-cumpărare, au arătat instanţei că încheierea şi semnarea contractului de către promitenta vânzătoare s-a desfăşurat fără ca promitenţii cumpărători să fi utilizat manevre dolosive sau constrângeri de vreun fel împotriva vânzătoarei.
Astfel, martorul C.T.A. a relatat că promitenta vânzătoare a fost cea care a redactat promisiunea de vânzare-cumpărare fără să fi fost obligată de cineva, că aceasta avea o înfăţişare şi un comportament ce nu a creat suspiciuni martorului, care a crezut că promitenta vânzătoare este profesoară. Acelaşi martor a relatat că vânzătoarei i s-a înmânat o sumă de bani în faţa sa, rămânând un rest de preţ faţă de ceea ce era scris in contract de cca. 5.000 Euro, că părţile s-au înţeles, neexistând discuţii în contradictoriu sau scandal. Martorul a precizat că la masă nu consuma nimeni băuturi alcoolice. Aceste afirmaţii au fost susţinute şi de martorul Bucur Simion care a relatat că promitenta vânzătoare l-a chemat să fie martor la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, că a fost stabilit un preţ de 55.000 Euro din care o parte s-a plătit pe loc in mâna promitentei-vânzătoare, că un rest de 5.000 Euro a fost plătit ulterior in rate lunare şi că în plus i s-a pus la dispoziţie si o locuinta. Martorul a arătat că nu cunoştea ca promitenta vânzătoare să fi fost pusă sub interdicţie, că la data la care chiar ea a redactat
antecontractul de vânzare-cumpărare era corespunzător îmbrăcată, că nu se afla sub influenţa alcoolului şi că la masă nu se consuma alcool.
Martorul P.C. a arătat că promitenta vânzătoare, cu care se află în relaţii de concubinaj, a vândut imobilul de pe str. C. nr. 24, primind atât o sumă de bani cât şi o locuinţă. Atunci când cumpărătorii s-au întîlnit cu M.V. aceasta a avut un comportament corespunzător. Martorul a mai arătat că reclamanta a aflat de contractul dintre fiica sa şi pârâţi în anul 2003 şi a semnat declaratia de la f. 8 în prezenţa martorului. Tot atunci reclamanta le-a adus la cunoştinţa cumpărătorilor - pârâti despre problemele de sănătate ale promitentei vânzătoare cu privire la consumul de alcool.
Acelaşi martor a mai relatat că reclamanta a primit diferite sume de bani de la fiica sa, provenite din vânzarea locuintei.
Instanţa de fond a apreciat că faţă de momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare la data de 26.08.2003, cele relatate de martorul H.Z. cu privire la comportamentul vânzătoarei nu prezintă relevanţă din moment ce acesta nu cunoaşte detalii despre actul incheiat cu pârâtii şi împrejurările în care a fost întocmit si semnat acel act, relatând instantei că in anul 2007 a văzut-o pe M.V. (pe care nu o cunoaşte personal) in doua ocazii, in public, in stare de ebrietate, cu o înfăţişare neîngrijită şi cu un comportament nepotrivit.
Instanţa de fond a apreciat că susţinerile martorului I.A. nu fac dovada celor susţinute de reclamantă cum că nu ar fi fost plătit preţul apartamentului obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare având în vedere că acesta a aflat de la promitenta vânzătoare că ar fi primit 10.000 Euro pe locuinta si un apartament cu 2 camere. La fel ca şi martorul H., martorul I. nu a asistat la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, deci nu poate cunoaşte condiţiile în care s-a încheiat actul şi comportamentul vânzătoarei din acel moment.
Faptul că reclamanta a cunoscut şi a încuviinţat actul încheiat intre fiica sa şi pârâtii cumpărători este susţinut si de înscrisurile de la dosar reprezentând chitante de plată a restului de preţ rămas neachitat.
Imprejurarea că tutorele interzisului era lipsit de discernământ la data încuviinţării actului încheiat de incapabil, ar atrage nulitatea relativă a acestui act (declaraţie), nulitate pentru a cărei constatare instanţa nu a fost sesizată.
Ca urmare, lipsa unei încuviinţări a actului întocmit de interzisul judecătoresc ar atrage nulitatea relativă a actului respectiv, însă potrivit art. 1162 Cod civil, “minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezulta din delictele sau cvasi-delictele sale”.
Instanţa de fond a apreciat că din modul în care s-a desfăşurat întocmirea şi semnarea promisiunii de vânzare-cumpărare promitenţii cumpărători nu puteau să cunoască situaţia în care se afla promitenta vânzătoare. Astfel, promitenta-vânzătoare a fost cea care redactat promisiunea de vânzare-cumpărare pe care a şi semnat-o în condiţii obişnuite la întocmirea unui contract şi s-a prezentat în faţa cumpărătorilor într-un mod în care a creat acestora convingerea că se contractează cu o persoană cu deplină capacitate de exerciţiu. Această convingere a fost creată şi martorilor semnatari ai actului ce au relatat instanţei că promitenta - vânzătoare s-a comportat ca o persoană capabilă. Faptul că în alte împrejurări promitenta-vânzătoare apărea intr-o stare ce nu lăsa loc de echivoc cu privire la precaritatea sănătăţii sale psihice, nu face decât să confirme faptul că în momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare a dorit să creeze o altă aparenţă, aceea a unei persoane pe deplin capabile.
In plus, cumpărătorii aveau convingerea că ulterior reprezentantul legal a încuviinţat actul încheiat prin semnarea declaraţiei de încuviinţare. Convingerea cumpărătorilor a fost întreţinută pe mai departe de reclamantă, aceasta nu a solicitat înscrierea punerii sub interdicţie in cartea funciară decât la data de 09.02.2006, după notarea in CF a promisiunii de vânzare-cumpărare.
Reprezentantul legal al incapabilului nu a solicitat constatarea nulităţii (absolute sau relative) a promisiunii de vânzare-cumpărare ori a declaraţiei de încuviinţare a actului încheiat de incapabil decât în cursul procesului înaintat iniţial de promitenţii -cumpărători, iar lipsa de discernământ a reclamantei (reprezentant legal al incapabilului) fiind invocata de apărătorul acesteia la peste un an după sesizarea instanţei, până atunci aceasta comportându-se de natură a crea instanţei impresia că este o persoană pe deplin capabilă (a formulat cereri, a răspuns la interogatoriu, a solicitat administrarea de probe -inclusiv cea cu expertiza grafoscopică).
Instanţa de fond a reţinut că atât incapabilul promitent vânzător (M.V.F.I.) cât şi tutorele său (reclamanta M.F.L.M.), prin comportamentul adoptat au prejudiciat pe pârâţi promitenţi-cumpărători, astfel că cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului este menţinerea actului juridic încheiat de incapabil (promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată la data de 26.08. 2003, între promitentul vânzător M.V.F.I. şi promitenţii-cumpărători C.T. şi H.M.V., asupra imobilului situat in Cluj-Napoca str. C. nr. 24), ca valabil.
Pe de altă parte, în cauză s-a făcut dovada că preţul menţionat in promisiunea de vânzare-cumpărare a fost achitat de către cumpărători şi care, dacă actul ar fi anulat ar fi în imposibilitate de a-şi recupera banii de la incapabil ori reprezentantul legal.
Efectul anulării actului juridic ar presupune desfiinţarea retroactivă a acestuia cu restituirea prestatiilor executate. Potrivit disp. art. 1164 Cod civil, când minorii, interzişii sunt admişi, în aceasta calitate, a exercita acţiune de resciziune în contra angajamentelor lor, ei nu întorc aceea ce au primit, în urmarea acestor angajamente, în timpul minorităţii, interdicţiei, decât dacă se probează ca au profitat de aceea ce li s-a dat, prin urmare in baza acestei excepţii de la principiul restitutio in integrum, incapabilul ar trebui să restituie numai sumele de care a profitat.
Oricum aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de fond a apreciat incidente disp. art. 1162 Cod civil, dând prevalenţă principiului răspunderii civile delictuale faţă de principiul ocrotirii incapabilului (prin similitudine cu situaţia minorului, art. 1159 Cod civil).
Având în vedere cele de mai sus, instanţa a respins cererea formulată de reclamanta M.F.L.M. în contradictoriu cu pârâţii C.T. şi H.M.V..
În conformitate cu disp. art. 274 Cod procedură civilă şi raportat la art. 1169 Cod civil, nu s-au acordat cheltuieli de judecată, acestea nefiind dovedite de pârâţi.
Prin decizia civilă nr. 352/A/2010 din data de 23 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a admis, cu opinie majoritară, apelul declarat de M.F.L.M. prin curator
I.G. împotriva sentinţei civile nr. 14745/19.11.2009, a Judecătoriei Cluj-Napoca pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis acţiunea formulată, cu consecinţa anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26.08.2003 cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca str. C. nr. 24 ap. 4 încheiat între M.V.F.I. şi C.T. şi H.M.V.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În opinia majoritară, tribunalul a reţinut că, prin cererea reconvenţională, disjunsă din dosarul nr. 8598/2006, aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca şi înregistrată sub nr. dosar civil 16469/211/2007, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, întrucât vânzătoarea este iresponsabilă, bolnavă de schizofrenie.
Cererea a fost modificată, prin precizarea depusă la dosar.
În legislaţia română civilă, nu există definiţia nulităţii actului juridic, în mod unanim acceptat, nulitatea se defineşte ca fiind sancţiunea de drept civil, care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Nulităţile au fost clasificate ca fiind nulităţi de fond şi nulităţi relative.
Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil, este considerată o cauză de nulitate relativă.
Aşa cum s-a arătat, efectele nulităţii nu sunt diferite, indiferent de felul nulităţii. În cauza de faţă, chiar dacă s-a solicitat constatarea nulităţii absolute, instanţa de fond, putea şi trebuia să analizeze toate aspectele referitoare la încheierea actului juridic.
Din analiza instanţei de fond, rezultă că judecătoria a analizat şi motivele de nulitate relativă, incidente în cauză.
Însă, a apreciat tribunalul, aceasta a analizat aceste împrejurări prin depăşirea obiectului cererii cu care a fost sesizată, respectiv, constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare - cumpărare.
Instanţa de fond, nu a fost sesizată în legătură cu efectele nulităţii actului juridic civil iar motivarea instanţei de fond, se face în principal prin referire la consecinţele asupra intimaţilor, ca urmare a încheierii acestui act.
Instanţa de fond, a fost sesizată doar cu verificarea legalităţii încheierii actului juridic.
Capacitatea de a încheia actul juridic, este regula, excepţiile fiind strict şi expres prevăzute de lege.
Potrivit art. 950 C.civ., sunt necapabili de a contracta interzişii.
Consimţământul ca şi condiţie esenţială a actului juridic, trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
Subiectul de drept civil, trebuie să aibă puterea de a aprecia şi a discerne, efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă.
M.V.F.I. la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, sub semnătură privată, era pusă sub interdicţie, prin Sentinţa civilă nr. 517/1999, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dosar nr. 6008/1998.
Potrivit art. 11 al.2 din Decretul nr. 31 /1954, pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali.
Astfel, e necesar ca reprezentantul legal, la rândul său, să fie o persoană care să aibă capacitate de exerciţiu.
Practic, interzisul judecătoresc subzistă din punct de vedere juridic, prin reprezentantul său legal.
A mai reţinut tribunalul că din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, administrată de către instanţa de fond, rezultă că M.F.L., nu are discernământul faptelor sale, neavând discernământ la data semnării declaraţiei 01.09.2003 şi nici la data introducerii acţiunii, la 12.12.2007.
Raportat la aceste considerente, tribunalul a apreciat că promitenta vânzătoare, cât şi reprezentanta sa legală, la data încheierii actului, precum şi la data confirmării actului, au fost lipsite de discernământ, ceea ce face ca actul juridic, să fie încheiat fără respectarea condiţiilor legale edictate, pentru încheierea sa.
Criticile cuprinse în motivele de apel completate, se subsumează, chiar dacă au fost expuse pe larg, acestui considerent unitar.
Argumentele legate de obiectul actului juridic, nu au legătură cu cauza, întrucât, prin cererea introductivă s-a solicitat doar pronunţarea asupra valabilităţii convenţiei. Atâta timp cât nu se solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară, aceste aspecte nu se impun a fi analizate.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a opinat că motivarea instanţei de fond legată de comportamentul vânzătoarei, a modalităţii în care s-a desfăşurat întocmirea promisiunii de vânzare-cumpărare, nu are legătură cu cauza.
Faptul că, cea care a confirmat actul a lăsat instanţei impresia că este o persoană pe deplin capabilă, nu este de natură în condiţiile administrării sus amintitei expertize, să ducă la concluzia existenţei discernământului acestuia.
Argumentele legate de incidenţa art. 1164 şi 1162 C.civ. cărora instanţa le-a dat prevalenţa, nu au putut fi primite de tribunal, întrucât urmare a apariţiei Decretului nr. 31/1954, dispoziţiile referitoare la leziune, nu sunt aplicabile decât minorilor.
Interpretarea art. 25 din Decretul nr. 32/1954, sunt în acest sens;” dispoziţiile legale, referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune, se restrânge la minori.”.
Susţinerea intimaţilor, referitor la incidenţa principiului răspunderii civile delictuale, de asemenea, nu a putut fi primită întrucât, aşa cum s-a arătat, obiectul cererii nu se referea la punerea părţilor în situaţia anterioară.
Argumentul dat de presupusa curatelă dubioasă a d-nei I., nu a putut fi primit, fiind străin de natura cauzei.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C.pr.civ., tribunalul a admis cu opinie majoritară apelul declarat de M.F.L.M. prin curator I.G. împotriva sentinţei civile nr. 14.745/19.11.2009, pronunţată în dosar nr. 16469/211/2007 al Judecătoriei Cluj-Napoca pe care a schimbat-o în parte în sensul că s-a admis acţiunea formulată cu consecinţa anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26.08.2003 cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca str. C. nr. 24 ap.4 încheiat între M.V.F.I. şi C.T. şi
H.M.V., au fost menţinute restul dispoziţiilor Sentinţei.
Fiind părţi căzute în pretenţie, apelanta făcând cheltuieli de judecată, atât în faţa instanţei de fond cât şi de apel, reprezentând taxă judiciară şi onorariu expert şi avocat, în temeiul art. 274 C.p.c., tribunalul a obligat intimaţii, în solidar, să plătească apelantei M.F.L.M. suma de 3.088,5 lei cheltuieli de judecată în apel şi fond.
Opinia separată a fost în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei atacate cu respingerea acţiunii, pentru următoarele considerente:
Aşa cum a arătat şi în încheierea şedinţei publice din data de 09.06.2010, în temeiul art. 257 alin. 2 C. proc. civ., la momentul motivării opiniei în cadrul completului de divergenţă, d-na judecător a apreciat că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, instanţa de fond pronunţând hotărârea prin raportare la prevederile art. 129 alin 6 C.pr.civ , respectiv s-a pronunţat doar în limita investirii, respectiv in limine litis, şi doar asupra obiectului cererii deduse judecăţii .
Astfel, atâta timp cât s-a solicitat în mod expres constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare cumpărare încheiat între vânzătoarea M.V.F.I. şi pârâţii cumpărători C.T. şi H.M.V. pe lipsa discernământului, iar aceasta este o cauză de nulitate relativă cu care instanţa nu a fost investită, în mod corect a respins instanţa de fond acţiunea pe acest considerent. Nu a achiesat la opinia apelantei conform căreia instanţa nu este împiedicată să pronunţe nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare litigios încheiat de interzisa M.V.F.I. pe considerentul că, pe de o parte, din punct de vedere al efectelor între nulitatea relativă şi nulitatea absolută nu există diferenţă, iar pe de altă parte, instanţa nu este în mod obligatoriu legată de un temei juridic greşit indicat, pe considerentul că în această situaţie instanţa ar fixa ea însăşi cadrul procesual dedus judecăţii, ori o atare îndreptăţire îi revine doar reclamantului, doar acesta având dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau cu alte cuvinte de a fixa cadrul procesual dedus judecăţii. Nu suntem în situaţia unui temei juridic greşit indicat, deoarece în cauza de faţă cererea de chemare în judecată a fost făcută prin apărător calificat, iar pe de altă parte, apărătorul ales a invocat din nou nulitatea absolută, arătând în mod expres că solicită respingerea excepţiei dreptului material la acţiune, invocată în cadrul întâmpinării pe considerentul că ar fi vorba de o nulitate relativă, faţă de faptul că în speţă se pune problema unei nulităţi absolute cu privire la actul de vânzare-cumpărare arătat în cauză.
Apoi, s-a apreciat că principiul rolului activ al judecătorului este strâns legat de principiul disponibilităţii procesului civil, şi cât timp reclamanta şi-a formulat pretenţiile prin intermediul unui avocat, beneficiind de apărare calificată, nu se poate ca judecătorul
să modifice cadrul procesual şi să dea soluţia în raport de ceea ce ar fi trebuit să se ceară şi nu s-a cerut.
De asemenea, a mai apreciat d-na judecător, invocarea art. 949 şi art. 950 C.civ de către reclamantă în scriptul depus la dosar nu schimbă datele speţei deoarece, pe de o parte, invocarea nerespectării dispoziţiilor legate de incapacitatea de exerciţiu a vânzătoarei, a dolului, a violenţei, atrage tot nulitatea relativă, nu cea absolută, cum a solicitat reclamanta a se pronunţa instanţa, iar pe de altă parte, instanţa de fond a analizat speţa şi din perspectiva dolului şi violenţei ca motive de nulitate a convenţiei.
Împotriva acestei decizii pârâtul C.T. a declarat recurs la data de 01.09.2010 solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii reclamantei de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26.08.2003, precum şi a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pârâtul a menţionat că motivele prezentului recurs le va depune în termenul legal, după comunicarea deciziei atacate.
La data de 27.09.2010, pârâtul a înregistrat la dosarul cauzei înscrisul intitulat „Motive de recurs” prin care a solicitat instanţei admiterea recursului, modificarea hotărârii criticate în sensul respingerii apelului intimatelor şi al menţinerii în întregime a hotărârii primei instanţe.
În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, sfidând principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.pr.civ.
Deşi instanţa de judecată a fost investită cu o cerere privind constatarea nulităţii absolute a promisiunii, instanţa de apel a pronunţat o anulare a promisiunii de vânzare-cumpărare schimbând obiectul cererii de chemare în judecată, ceea ce este inadmisibil conform art. 294 alin. 1 C.pr.civ. Instanţa de apel a făcut o confuzie în clasificarea nulităţilor, ignorând regimul juridic al nulităţii absolute şi cel al nulităţii relative. Tribunalul a greşit pronunţând anularea promisiunii şi a încălcat principiul disponibilităţii prin extinderea cadrului procesual dincolo de limitele impuse de cererea reclamantei.
Pe de altă parte, decizia atacată cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. Instanţa de apel reproşează primei instanţe faptul că a analizat motivele de nulitate relativă incidente în cauză, depăşind astfel obiectul cererii cu care a fost investită.
Cu toate acestea în dispozitivul deciziei recurate, instanţa de apel dispune anularea promisiunii.
Tribunalul a făcut şi o greşită aplicare a legii încălcând prevederile art. 294 alin.1 C.pr.civ. întrucât era ţinută să judece in limine litis şi raportat la prevederile art. 129 alin. 6 C.pr.civ. era obligată să se rezume numai la obiectul cererii deduse judecăţii.
Tribunalul a făcut o confuzie cu privire la incidenţa 1162 şi art. 1164 C.civ., considerând că acestea, pe de o parte, se referă la leziune, iar pe de altă parte, nu sunt aplicabile decât minorilor, după apariţia Decretului nr. 31/1954.
Art. 1162 C.civ. nu se referă la leziune, ci la răspunderea civilă delictuală a minorului sau a oricărui incapabil, atunci când prin faptele sale dovedite şi manoperele dolosive a lăsat cocontractantului său impresia că încheie actul cu o persoană capabilă, text care se aplică în practică, în egală măsură minorilor şi interzişilor.
Cu toate că se pronunţă relativ la nerelevanţa în cauză a acestui text, instanţa de apel refuză analiza condiţiilor în care actul ar putea fi menţinut, dându-se prevalenţă principiului răspunderii civile delictuale cu motivarea că nu s-a solicitat şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Este adevărat că pârâtul nu a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară, însă au solicitat în mod expres menţinerea actului civil, astfel încât instanţa avea obligaţia de a
se pronunţa asupra menţinerii valabile a actului. Însă, nu a analizat raportul juridic civil concret, născut în condiţiile art. 942 C.civ. şi efectele pe care acesta le produce.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 6, pct. 7 şi pct. 9 C.pr.civ.
Ulterior, la data de 28.09.2010, pârâtul a depus o completare a motivelor de recurs, prin care a invocat un motiv suplimentar de nelegalitate a deciziei recurate, circumscris art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în sensul că dreptul de a invoca nulitatea relativă a promisiunii era prescris la data introducerii cererii reconvenţionale de către intimată (f.14-17).
Prevederile art. 14 din Decretul nr. 167/1958 nu sunt aplicabile în speţă cu privire la tutorele promitentei vânzătoare deoarece acesta se referă la persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă. La data ratificării promisiunii încheiate de fiica sa, intimata nu era pusă sub interdicţie prin hotărâre judecătorească, astfel încât la această dată intimata a avut capacitate de exerciţiu.
Reclamanta intimată M.F.L. prin curator I.G. a solicitat, prin întâmpinare respingerea recursului şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea poziţiei procesuale, intimata a invocat excepţia tardivităţii recursului, susţinând că pârâtului i-a fost comunicată decizia la data de 23.07.2010 la adresa indicată de el. Pârâtul a indicat în cuprinsul întâmpinării din apel o altă adresă, dar aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa instanţei şi a părţilor în condiţiile art. 98 C.pr.civ. Prin urmare, recurentul nu se poate prevala de neregularitatea comunicării hotărârii la adresa indicată de el.
De asemenea, intimata invocă şi excepţia nulităţii recursului având în vedere faptul că pârâtul a depus la data de 26.08.2010 o cerere de recomunicare a hotărârii la o altă adresă, astfel încât potrivit art. 102 alin. 2 C.pr.civ., termenul începe să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o. Chiar dacă s-ar considera că pârâtul are drept la recomunicare, termenul de recurs a început să curgă împotriva lui la 26 august 2010 şi s-a împlinit la 13 septembrie 2010, astfel încât motivele de recurs înregistrate la 26 septembrie 2010 intră sub incidenţa sancţiunii nemotivării în termen a recursului.
În subsidiar, intimata solicită respingerea recursului ca nefondat, susţinând că acţiunea reclamantei nu este prescrisă deoarece tutorele interzisei M.V.F.I., numita M.F.L.M. nu a avut discernământ nici la data semnării pretinsului act confirmativ, 01.09.2003 şi nu are discernământ nici în prezent, astfel încât termenul de prescripţie nu curge potrivit art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Pe fond, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu este împiedicată la a pronunţa nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat de interzisa M.V.F.I., deoarece din punctul de vedere al efectelor nu există diferenţă, iar instanţa nu este în mod obligatoriu legată de un temei juridic greşit indicat.
La data de 20 octombrie 2010, reclamanta M.F.L. prin curator I.G. a depus o cerere prin care a solicitat instanţei acordarea cheltuielilor de judecată în apel şi a cheltuielilor de judecată în recurs, depunând acte în probaţiune.
Cererea formulată de reclamantă prin curator I.G. prin care aceasta solicită acordarea cheltuielilor de judecată în apel în valoare de 3.570 lei este calificată de Curte ca fiind o veritabilă cerere de recurs prin care reclamanta îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul de soluţionare a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată prin hotărârea pronunţată de instanţa de apel.
Conform art. 137 alin. 1 C.pr.civ., Curtea se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Prin urmare, Curtea se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei tardivităţii recursurilor, excepţie de procedură care face de prisos cercetarea în fond a recursurilor.
Astfel, Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 8.598 la data de 25.04.2006 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, C.T., în calitate de reclamant, şi-a indicat domiciliul ca fiind în Cluj-Napoca, str. O., nr. 13, ap. 19, jud. Cluj.
Prin încheierea civilă pronunţată în şedinţa publică din 6 decembrie 2007 în dosarul mai sus menţionat, s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale formulată de pârâta M.F.L., cu privire la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare şi înregistrarea acesteia pe rolul aceluiaşi complet de judecată, iar în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ. s-a dispus suspendarea acestei cauze până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nou format.
În consecinţă, cererea reconvenţională formulată de pârâtă a fost înregistrată sub un nou nr. de dosar, respectiv dosarul nr. 16469/211/2007 al Judecătoriei Cluj-Napoca.
Pârâtul C.T. a înregistrat la data de 27 decembrie 2007 o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii introductive şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, indicându-şi acelaşi domiciliu ca şi în cererea de chemare în judecată mai sus arătată, respectiv str. O. nr. 13, apt. 19, mun. Cluj-Napoca, jud.Cluj.
Aceeaşi adresă este menţionată ca fiind domiciliul pârâtului şi în contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată.
Sentinţa civilă nr. 14745/19.11.2009 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost comunicată pârâtului la adresa indicată de către acesta prin întâmpinare.
Pentru primul termen de judecată din apel, fixat pentru data de 24.02.2010, pârâtul
C.T. a fost citat la domiciliul indicat, respectiv în Cluj-Npoca, str. O., nr. 13, apt. 19, jud. Cluj.
Pârâtul intimat a depus în faza procesuală a apelului întâmpinare, la termenul de judecată din 24.02.2010, prin care a arătat că domiciliază în Cluj-Napoca, str. F., nr. 7, jud.
Cluj.
În şedinţa publică din data de 24.02.2010, pârâtul a fost reprezentat în instanţa de dl.av.D.N. căruia i s-a comunicat un exemplar din întâmpinarea depusă de reclamanta intimată şi fără ca acesta să învedereze instanţei faptul că pârâtul şi-a schimbat domiciliul.
Verificând celelalte înscrisuri depuse în dosarul de apel, precum şi încheierile de şedinţă, Curtea constată că nici pârâtul intimat şi nici reprezentantul acestuia nu au învederat instanţei de apel faptul că pârâtul şi-a schimbat domiciliul.
Decizia civilă nr. 352/A/2010 a Tribunalul Cluj a fost comunicată pârâtului la domiciliu indicat, respectiv în Cluj-Napoca, str. O., nr. 13, apt. 19, la data de 23.07.2010, aşa cum rezultă din dovada de primire şi procesul-verbal de comunicare anexate la dosarul de apel.
Ulterior, la data de 26.08.2010, pârâtul a înregistrat la dosarul cauzei o cerere de recomunicare a hotărârii judecătoreşti, la domiciliul din mun. Cluj-Napoca, str. F., nr. 7, jud. Cluj, susţinând că a indicat prin întâmpinarea la apel adresa care coincide cu cea din cartea de identitate, astfel încât comunicarea deciziei s-a realizat prin afişare la o altă adresă, şi anume, pe str. O., nr. 13, apt. 19, la care nu mai locuieşte din anul 2007, anexând în acest sens o copie de pe cartea de identitate seria KX nr. 570811 din care rezultă că domiciliul pârâtului este la adresa din mun. Cluj-Napoca, P-ţa F., nr. 7, jud. Cluj, eliberată de SCPLEP Cluj-Napoca la data de 12.09.2007.
Această cerere poartă două menţiuni olografe din data de 07.09.2010, una prin care s-a dispus „recomunicarea cu C.T.”, iar cealaltă, „recomunicat azi, un expl.cf.adresei”.
Conform dovezii de primire şi a procesului-verbal de predare a deciziei instanţei de apel, aceasta a fost recomunicată cu pârâtul la adresa din mun. Cluj-Napoca, str. F., nr. 7, jud. Cluj, la data de 09.09.2010.
Conform art. 98 C.pr.civ., schimbarea domiciliului unei din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va
depune la dosar odată cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea domiciliului.
Apărarea pârâtului recurent referitoare la faptul că prin întâmpinarea depusă în apel, pârâtul a indicat un alt domiciliu decât cel arătat în faţa instanţei de fond, astfel încât sunt îndeplinite cerinţele art. 98 C.pr.civ., nu poate fi reţinută de Curte deoarece, aşa cum s-a arătat iniţial, nici prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de apel şi nici ulterior, printr-o petiţie depusă la dosar, pârâtul nu a învederat instanţei că şi-a schimbat domiciliul iniţial şi, de asemenea, nu a comunicat părţii potrivnice, respectiv reclamantei, prin scrisoare recomandată faptul că şi-a schimbat domiciliul, nefăcând dovada recipisei de predare a scrisorii recomandate.
Prin urmare, decizia civilă nr. 352/A/2010 a fost în mod legal comunicată pârâtului la domiciliul indicat iniţial în Cluj-Napoca, str. O., nr. 13, apt. 19 la data de 23.07.2010, conform art.90 alin.1 C.pr.civ., aşa cum rezultă din dovada de primire şi procesul-verbal de predare anexat la dosarul de apel, iar recomunicarea acestei hotărâri la domiciliul indicat ulterior după pronunţarea deciziei este nelegală.
Având în vedere împrejurarea că decizia recurată a fost în mod legal comunicată pârâtului la data de 23.07.2010, iar pârâtul a declarat recursul la data de 01.09.2010, după împlinirea termenului legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate reglementat de art. 301 C.pr.civ. Curtea, în temeiul art. 137 alin. 1 C.pr.civ., va admite excepţia tardivităţii recursului pârâtului şi în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va respinge ca tardiv recursul acestuia.
Decizia nr. 352/A/2010 de Tribunalului Cluj a fost comunicată reclamantei M.F.L. prin curator I.G. la data de 23.07.2010 aşa cum rezultă din dovada de primire şi procesul-verbal de predare anexat la dosarul de apel.
Reclamanta a înregistrat cererea de recurs împotriva acestei hotărâri judecătoreşti la data de 20.10.2010, după împlinirea termenului legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate reglementat de art. 301 C.pr.civ., motiv pentru care Curtea, în temeiul art. 137 alin. 1 C.pr.civ., va admite excepţia tardivităţii recursului reclamantei şi în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va respinge ca tardiv recursul acesteia.
| ← Acţiune intentată de Parohia Română Unită cu Roma... | Drept de superficie. Constituire prin acordul părţilor → |
|---|
