Rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare. Neîndeplinirea de către promitentul-vânzător, a obligaţiei contractuale de a-i preda beneficiarului-cumpărător apartamentul ce a constituit obiectul antecontractului
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 3042 din 22 octombrie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 15967/11.12.2009, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca s-a admis cererea principală completată formulată de reclamanta B.A.M., în contradictoriu cu pârâtul M.A.; s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârât; sa dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare legalizat încheiat între părţi la data de 08.06.2007, modificat prin actul adiţional încheiat la data de 23.10.2007; s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului, respectiv, pârâtul a fost obligat să-i restituie reclamantei suma de 28.000 Euro; s-a constatat existenţa unui drept de retenţie al reclamantei asupra imobilului-apartament situat în Cluj-Napoca, str. G. f.n. (str. M. nr. 2), înscris în CF nr. 181997 Cluj-Napoca, nr. cad. 19215-C1-U5, descris astfel: apartamentul nr. 5, parter, compus din un depozit materiale curăţenie, un grup sanitar femei, un vestiar femei, un grup sanitar bărbaţi, un hol, cu suprafaţa utilă de 27,08 mp. şi un balcon cu suprafaţa de 7,49 mp., cu p.î.c. de 4,41/100 înscrise în CF col. nr. 1719N Cluj, teren în proprietate 19/423 parte, până la executarea integrală a obligaţiei pârâtului de a restitui reclamantei avansul în cuantum de 28.000 Euro; pârâtul a fost obligat la plata sumei de 6.081,24 lei, cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că la data de 08.06.2007 între reclamantă, în calitate de promitent cumpărător şi pârât, în calitate de promitent vânzător, s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare prin care pârâtul se obliga să-i vândă reclamantei cota de 4,11/100 parte din imobilul locuinţă familială, cu regim de înălţime D+P+2E, care va fi construit pe terenul proprietatea promitentului vânzător, situat în Cluj-Napoca, str. G. f.n., înscris în CF nr. 1719N Cluj-Napoca, nr. cad. 7142, conform autorizaţiei de construire nr. 677/17.05.2007, eliberată de Primăria municipiului Cluj-Napoca. În contract s-a precizat faptul că obiectul acestui contract îl constituie un imobil-apartament, constând din o cameră, o bucătărie, o baie, un balcon, având suprafaţa desfăşurată de 37,94 mp., situat la etajul 2, precum şi cota de 2,53/100 parte din terenul în suprafaţă totală de 500 mp., înscris în CF nr. 1719N Cluj-Napoca.
Preţul de vânzare-cumpărare a fost stabilit la suma de 36.500 Euro, din care reclamanta a achitat 28.000 Euro la data semnării antecontractului, restul de 8.500 Euro urmând să fie achitat până la data de 31.01.2008, la cursul B.N.R. din ziua recepţiei imobilului.
Părţile au mai convenit prelungirea cu încă 45 de zile a termenul de predare a apartamentului, în cazul în care recepţia nu poate fi realizată pentru motive de forţă
majoră, obligându-se totodată să se prezinte la notar pentru semnarea contractului final de vânzare-cumpărare după întabularea construcţiei.
În cuprinsul aceluiaşi antecontract s-a specificat faptul că fac parte integrantă din acesta autorizaţia de construire nr. 677/2007 şi acordul unic nr. 211/2007 eliberate de Primăria municipiului Cluj-Napoca.
Printr-un act adiţional încheiat la data de 23.10.2007, părţile au convenit că în locul apartamentului nr. 2, contractat prin antecontractul nr. 6273/08.06.2007, să se vândă, respectiv, să se cumpere, apartamentul de la parterul aceleiaşi locuinţe, şi care prezintă aceleaşi caracteristici ca şi apartamentul de la etajul 2, cu obligaţia pentru vânzător să execute pe cheltuiala sa proprie unele lucrări de finisare.
Apartamentul de la parter i-a fost predat reclamantei în cursul lunii august 2008 -prin predarea unei chei, fără încheierea unui proces-verbal de predare-primire -, însă, reclamanta a constatat că i-a fost predat un alt apartament decât cel contractat, sens în care l-a notificat pe pârât la data de 21.10.2008 pentru predarea imobilului contractat şi pentru prezentarea în vederea efectuării formalităţilor de încheiere a contractului în formă autentică.
La data de 28.11.2008 pârâtul a notificat-o pe reclamantă să se prezinte pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică şi pentru plata restului de preţ de 8.500 Euro, cu ocazia întâlnirii la notarul public, din data de 12.12.2008, neajungându-se la încheierea contractului autentic datorită refuzului reclamantei, refuz determinat de modul în care apartamentul era descris în cartea funciară.
Astfel, în cartea funciară acest apartament, cu nr. 5 parter, apare descris astfel: un depozit materiale curăţenie, un grup sanitar femei, un vestiar femei, un grup sanitar bărbaţi, un hol, cu suprafaţa utilă de 27,08 mp. şi un balcon de 7,49 mp., cu p.î.c. de 4,41/100, teren în proprietate de 19/423 parte.
Ca urmare a cererii adresate Primăriei de către reclamantă, în scopul de a i se comunica ce demersuri trebuie făcute de vânzător sau de cumpărător pentru a obţine o autorizaţie de construire în vederea schimbării destinaţiei spaţiului, pentru a pune în acord realitatea faptică cu cartea funciară, Primăria a răspuns în sensul că imobilul construit pe str. G. f.n. este o singură unitate locativă, denumită locuinţă familială şi că probabil titularul autorizaţiei de construire, după efectuarea recepţiei, a apartamentat construcţia, rezultând astfel 15 apartamente, o eventuală cerere de schimbare a destinaţiei apartamentului urmând să fie respinsă, întrucât este interzisă transformarea unei locuinţe individuale întruna colectivă în subzona avută în vedere.
Prin interogatoriul ce i-a fost luat, pârâtul a recunoscut că a procedat la dezmembrarea imobilului în mai multe unităţi locative, operaţiune materializată prin înscrierile în cartea funciară, pentru această dezmembrare fiind şi sancţionat contravenţional, prin procesul-verbal de contravenţie nr. 45/02.04.2009 încheiat de inspectorii de la Primăria municipiului Cluj-Napoca.
S-a reţinut de către instanţa de fond că obiectul antecontractului, prin interpretarea clauzelor acestuia, conform art. 977 şi urm. C.civ., l-a constituit un apartament cu destinaţia de locuinţă, obiect modificat apoi prin actul adiţional, şi care a constat tot într-un apartament cu destinaţia de locuinţă. Ceea ce în final reclamanta a primit de la pârât, nu a fost o locuinţă, ci un spaţiu care, chiar dacă ar putea fi amenajat ca un apartament, totuşi, reclamanta nu s-ar putea bucura de toate avantajele pe care i le-ar conferi reglementările în materie de locuinţe, dată fiind configuraţia apartamentului, conform înscrierilor din cartea funciară.
S-a constatat astfel că pârâtul este în culpă pentru o neexecutare a unei obligaţii contractuale esenţiale, astfel că, în temeiul art. 1082, art. 969 şi art. 1020-1021 C.civ., s-a impus admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâtul MA., criticând soluţia primei instanţe sub aspectul modalităţii în care au fost interpretate dispoziţiile contractuale.
Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 357/30.06.2010, a respins ca nefondat apelul pârâtului, care a fost obligat la 1.800 lei cheltuieli de judecată în apel în favoarea reclamantei, reţinând în considerentele deciziei faptul că, aşa cum corect a stabilit şi prima instanţă, obiectul antecontractului dintre părţi l-a constituit un imobil cu destinaţia de locuinţă, care corespunde unei cote de 4,11/100 parte din întreaga construcţie ridicată de pârât, fiind evident că intenţia părţilor a fost aceea de a vinde/cumpăra un apartament, iar nu o cotă din toate cele 15 apartamente din imobil.
Deosebirea, chiar şi scriptică, dintre o locuinţă şi un depozit este esenţială în aprecierea îndeplinirii obligaţiilor contractuale, în cauză fiind adus în discuţie un atribut esenţial al dreptului de proprietate, respectiv, dreptul de dispoziţie juridică asupra imobilului.
Astfel, reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de îndeplinirea obligaţiei pârâtului de a-i transfera un drept de proprietate asupra unei locuinţe, pe care ulterior să o poată stăpâni şi vinde ca atare, fără să fie nevoită să efectueze pe cheltuiala sa operaţiuni de schimbare a destinaţiei construcţiei.
Prin urmare, Tribunalul reţine că doar predarea locuinţei, însoţită de o carte funciare corespunzătoare, poate fi considerată o îndeplinire exactă a dispoziţiilor contractuale.
Invocarea de către pârât a faptului că obiectul antecontractului s-ar referi doar la o cotă din întregul imobil, este contrară intereselor pârâtului, acest fapt însemnând că tulbură situaţia juridică şi a celorlalte apartamente vândute, cota-parte raportându-se în mod obligatoriu la toate apartamentele din imobil.
Imposibilitatea pârâtului de a-i preda reclamantei un act apt de întabulare asupra unei locuinţe, nu a unui depozit, constituie o neexecutare culpabilă esenţială a prevederilor contractuale de către pârât, fiind îndeplinite astfel condiţiile rezoluţiunii, prevăzute de art. 1020-1021 C.civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul MA., solicitând ca, în temeiul art. 312 alin. 1 şi art. 304 pct. 9 C.proc.civ., să se admită recursul, să se schimbe în totalitate hotărârea pronunţată, în sensul respingerii acţiunii principale şi a admiterii acţiuni reconvenţionale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului a fost reprodus, în esenţă, conţinutul considerentelor deciziei recurate, arătându-se de către recurent că hotărârea instanţei de apel este nelegală prin prisma art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ., întrucât, instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile contractuale, fără să ţină seama de regulile de interpretare prevăzute de art. 977, art. 982 şi urm. C.civ.
În legătură cu interpretarea eronată a regulilor prevăzute de art. 977, art. 982 C.civ., de către instanţa de apel, recurentul a expus în memoriul de recurs primul paragraf al antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, apreciindu-se de către recurent că prin acesta, reclamanta şi-a asumat starea de fapt şi de drept a viitoarei construcţii, respectiv, un spaţiu din întregul imobil, aferent cotei de 4,11/100 parte, urma să-i revină reclamantei în configuraţia fizică de o cameră, un hol, o bucătărie, o baie.
Motivarea instanţei de apel, bazată pe interpretarea eronată a clauzelor contractuale, este superficială, ignorând cu desăvârşire primul paragraf al contractului şi consecinţele pe care acesta trebuia să le producă, primul paragraf coroborându-se cu menţiunea contractuală că fac parte integrantă din antecontract autorizaţia de construire şi acordul unic, ceea ce conduce la concluzia că reclamanta a cunoscut cu exactitate regimul juridic al construcţiei şi a contractat în cunoştinţă de cauză.
Instanţa s-a limitat la a analiza dacă reclamanta a înţeles să cumpere un apartament sau o cotă-parte dintr-o construcţie, fără să analizeze dacă din conţinutul contractului părţile au avut în vedere asumarea unei obligaţii de înscriere în CF a destinaţiei exacte a spaţiului, sau dacă, raportat la starea de fapt, o astfel de finalitate era posibilă.
Ceea ce trebuia să aibă instanţa de apel în vedere este faptul că reclamanta a înţeles să cumpere un spaţiu cu destinaţie de apartament, provenit din dezmembrarea unei construcţii casă familială, reclamanta asumându-şi această stare de fapt prin semnarea antecontractului de vânzare-cumpărare în perfectă cunoştinţă de cauză, ceea ce înseamnă că părţile au putut şi trebuiau să prevadă că spaţiul urma să aibă în CF destinaţia iniţială, avută înainte de dezmembrare.
Prin prisma art. 983 C.civ., clauzele antecontractului trebuiau interpretate în favoarea recurentului, adică a debitorului, care s-a obligat doar la înscrierea construcţiei în CF şi dezmembrarea acesteia într-un spaţiu distinct, nu şi la modificarea destinaţiilor spaţiilor înscrise în CF, obligaţie despre care nu s-a făcut niciun fel de referire în cuprinsul antecontractului.
S-a mai arătat de către recurent că în cauză nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a acţiunii în rezoluţiune, recurentul executându-şi întocmai obligaţiile asumate, iar pentru dovedirea acestui motiv de recurs a fost reprodusă starea de fapt a cauzei, prin evidenţierea antecontractului încheiat între părţi, parţial a clauzelor acestuia, a anexelor la antecontract, concluzionându-se în sensul că obligaţia a cărei neexecutare o invocă reclamanta este vădit neesenţială, neputând duce la desfiinţarea antecontractului, întrucât reclamanta a cunoscut faptul că va cumpăra o cotă-parte dintr-o construcţie locuinţă familială, ce urma apoi să fie dezmembrată în mai multe spaţii locative, contractând în cunoştinţă de cauză, în timp ce recurentul şi-a executat toate celelalte obligaţii.
Tot în motivarea recursului s-a arătat ce anume a constatat instanţa de fond cu ocazia cercetării sale la faţa locului, a fost reprodus interogatoriul reclamantei, susţinându-se de către recurent că singura nemulţumire a reclamantei o constituie descrierea spaţiului însă, descrierea scriptică greşită a spaţiului în CF nu constituie o neexecutare esenţială a contractului, sub acest aspect susţinerile instanţei de apel fiind întrutotul eronate, mai ales că la data contractării imobilul nu era finalizat, fiind într-o fază incipientă, obligaţiile asumate de recurent neputând fi primite ut singuli, ci urmând să fie executate succesiv în timp.
Privite din punct de vedere al criteriului cantitativ, recurentul şi-a executat integral toate obligaţiile, respectiv, construcţia, finisarea, predarea şi întabularea imobilului, revenind instanţei de judecată rolul de a aprecia gravitatea eventualei neexecutări şi de a stabili dacă se impune sau nu aplicarea sancţiunii rezoluţiunii.
Instanţa trebuie să aibă în vedere păstrarea echilibrului obiectiv, material şi firesc care trebuie să existe întotdeauna între obligaţiile născute din contractele sinalagmatice, din această perspectivă, rezoluţiunea apărând ca o măsură excesivă, mai ales că reclamanta a achitat cca. 75 % din preţ.
În luna august 2008 când i-a fost predat apartamentul de la parter şi o cheie a imobilului, reclamanta intimată nu a avut niciun fel de obiecţiuni cu privire la executarea contractului, ci din contră, a început să execute lucrări de finisare a spaţiului. Din această perspectivă, cererea reconvenţională se impune a fi admisă, avându-se în vedere şi prevederile art. 969 C.civ.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, apreciind că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ. şi arătând că voinţa exactă şi clară a părţilor a fost aceea de a vinde, respectiv, cumpăra, un apartament cu o cameră şi anexe, iar nu o cotă-parte din întreaga construcţie.
Recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţia esenţială ce-i revenea, aceea de a-i preda apartamentul însoţit de o carte funciară corespunzătoare, ceea ce duce la încălcarea dreptului de dispoziţie al reclamantei asupra imobilului, obligaţia esenţială a recurentului, obligaţie de bază, era aceea de a vinde legal, cu CF, un apartament cu o cameră, o bucătărie şi o baie, iar nu un depozit de materiale de curăţenie, grup sanitar, vestiar femei, etc.
În mod corect a fost respinsă cererea reconvenţională a pârâtului, dat fiind interesul acestuia în promovarea cererii reconvenţionale, şi prin care acesta nu a dorit perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece a renunţat la acest petit la termenul din 16.10.2009, solicitând doar obligarea reclamantei la diferenţa de preţ, fără să îşi execute corelativ obligaţia de a-i transmite reclamantei şi proprietatea asupra imobilului.
La termenul de judecată din data de 22.10.2010 recurentul a depus la dosarul cauzei o completare a motivelor de recurs, întemeiată pe prevederile art. 306 alin. 2 C.proc.civ. rap. la art. 304 pct. 9 C.proc.civ. şi prin care a invocat încălcarea de către instanţa de fond şi de apel a normelor de competenţă materială a instanţelor judecătoreşti, ipoteză^ ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.proc.civ.
În susţinerea acestui motiv de recurs de ordine publică s-a arătat faptul că această cauză are natură comercială, competenţa aparţinând Tribunalului Comercial Cluj, întrucât apartamentul litigios face parte dintr-un imobil edificat de pârât, cu mai multe apartamente, pe care deja recurentul le-a înstrăinat către diferite persoane fizice prin antecontracte similare de vânzare-cumpărare, activitate calificată drept o întreprindere de construcţii de art. 3 alin. 1 pct. 8 Cod comercial, astfel că litigiul are caracter comercial conform art. 4 şi art. 56 Cod comercial, fiind şi evaluabil în bani.
Recurentul a construit pe riscul său şi a înstrăinat ulterior aceste imobile în scopul realizării de profit, care este o activitate comercială în esenţa ei, recurentul fiind un întreprinzător pentru construire de edificii, chiar dacă subiect de drept este persoana fizică în cazul unei întreprinderi de construcţii individuale.
Recursul este nefondat.
I. În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se critică direct soluţia primei instanţe şi se solicită schimbarea acesteia în totalitate, în sensul respingerii cererii principale şi a admiterii cererii reconvenţionale - chiar dacă recurentul nu a arătat expres că promovează recurs şi împotriva sentinţei fondului -, acestea intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, în virtutea principiului omisso media şi a prevederilor art. 299 alin. 1 C.proc.civ., rap. la art. 282 alin. 1 C.proc.civ.
II. Motivele de recurs prin care se reproduce starea de fapt a cauzei, se trece în revistă istoricul relaţiilor contractuale dintre părţi, se invocă probele administrate în faţa primei instanţe, respectiv, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, interogatoriul reclamantei, precum şi acelea prin care se invocă practic netemeinicia deciziei recurate, intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, dat fiind că se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 10 şi 11 C.proc.civ., în prezent abrogate.
Departe de a cuprinde doar critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel, memoriul de recurs conţine şi motive de netemeinicie, fără să facă exclusiv o analiză a nelegalităţii deciziei instanţei de apel, conţinând practic şi o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare a probaţiunii administrate şi o expunere a relaţiilor contractuale dintre părţi, cu alte cuvinte, conţinând şi motive care vizează netemeinicia hotărârii recurate.
Se constată, aşadar, de către Curte că, în cauză, îşi găseşte incidenţă excepţia inadmisibilităţii acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepţie fundamentată pe împrejurarea că, urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate nici
un fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată, din oficiu, de către instanţă, la termenul de judecată din data de 22.10.2010, este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.
III. În ceea ce priveşte motivul de recurs de ordine publică, respectiv, soluţionarea cauzei de către primele două instanţe cu încălcarea normelor de competenţă materială absolută a instanţelor, Curtea constată că acesta este vădit nefondat, pentru motivele ce urmează a fi expuse:
Recurentul a susţinut că prezentul litigiu are natură comercială, întrucât s-ar circumscrie prevederilor art. 3 alin. 1 pct. 8 Cod comercial, coroborat cu art. 4 şi art. 56 Cod comercial, respectiv, ne-am găsi în prezenţa unei întreprinderi de construcţii.
Curtea constată că acestea susţineri ale recurentului, referitoare la comercialitatea cauzei, nu sunt fondate, întrucât, natura juridică a prezentului litigiu este strict civilă, fiind vorba despre o veritabilă acţiune în rezoluţiunea unei convenţii civile, încheiată între două persoane fizice, având ca obiect vânzarea/cumpărarea unui imobil, operaţiune juridică care, aşa cum s-a statuat constant în doctrină şi jurisprudenţă, este una civilă, iar nicidecum comercială.
Art. 3 Cod comercial enumeră categoriile de fapte de comerţ obiective, acestea fiind acele fapte de comerţ care au fiinţă în temeiul legii, prin calificarea lor ca atare independent de voinţa autorului faptei, independent de cauza lor morală sau ilicită, indiferent dacă persoana care le execută are sau nu dreptul să îndeplinească asemenea acte şi independent dacă sunt săvârşite de stat sau de compartimentele sale.
Conform art. 3 alin. 1 pct. 8 Cod comercial, legea consideră ca fapte de comerţ obiective, întreprinderile de construcţiuni.
Domeniul de activitate al întreprinderilor de construcţii, astfel cum acesta a fost stabilit în doctrina de specialitate (a se vedea în acest sens I. Turcu - Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţia Chemarea Iaşi, 1992, pag. 26), este următorul: construcţii de edificii publice sau private, căi de comunicaţii, lucrări de amenajare a teritoriului, canale, tuneluri, îndiguiri, asanări, desecări, captări, etc., toate acestea şi altele asemănătoare, urmând să fie comerciale, indiferent dacă întreprinzătorul furnizează sau nu şi materialele.
Obţinerea câştigului este de natura unei întreprinderi de construcţii, situaţie în raport de care vor fi comerciale şi întreprinderile care au ca obiect o singură construcţie, după cum, va fi comercială şi construirea de imobile pentru a fi revândute. Însă, aşa cum sa stabilit în jurisprudenţa mai veche şi în doctrina de specialitate, opinie împărtăşită apoi şi de restul practicii judiciare, operaţiunile asupra imobilelor nu sunt comerciale, ci civile, respectiv, prin prisma art. 3 pct. 1 şi 2 Cod comercial, raportat la art. 1294 C.civ., vânzarea-cumpărarea de imobile nu constituie faptă de comerţ obiectivă, ci o operaţiune civilă (Curtea de Casaţie, Decizia nr. 340/26.05.1915, în Revista Societăţilor şi a Dreptului Comercial, nr. 19/1925, pag. 1718).
Conform prevederilor art. 4 Cod comercial, se socotesc ca fapte de comerţ subiective toate celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul respectiv.
Cu alte cuvinte, comercialitatea prevăzută de art. 4 Cod comercial este o răsfrângere a calităţii de comerciant a subiectului obligaţiei.
Prin act se are în vedere nu înscrisul material care constată operaţiunea juridică, ci operaţiunea juridică în sine.
Prin urmare, faptele de comerţ subiective sunt acelea care nu au fiinţă în temeiul legii, ci în virtutea calităţii de comerciant a subiectului obligaţiei, caracterul lor comercial derivând din calitatea de comerciant a subiectului obligaţiei care le exercită.
Art. 56 Cod comercial face vorbire despre actul comercial unilateral, prevăzând că „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”.
Cu alte cuvinte, pentru a fi în prezenţa unei fapte de comerţ subiective, în sensul art. 4 Cod comercial, este necesar ca subiectul obligaţiei să aibă calitatea de comerciant, calitate în care acesta va săvârşi acte de comerţ care, în virtutea art. 56 Cod comercial, vor fi comerciale şi pentru părţile contractante cu care comerciantul va contracta.
Curtea constată însă că în cauză nu ne găsim nici în prezenţa unei fapte de comerţ obiective, în sensul art. 3 pct. 8 Cod comercial, respectiv, nu ne găsim în prezenţa unei întreprinderi de construcţii, dat fiind că recurentul nu a avut ca pe o îndeletnicire constantă şi obişnuită, în scopul de a produce profit, o astfel de întreprindere de construcţii; nu ne găsim nici în prezenţa unei fapte de comerţ subiective, care să atragă aplicarea în cauză a prevederilor art. 4 şi art. 56 Cod comercial, întrucât recurentul nu este comerciant, este o persoană fizică care nu săvârşeşte în mod constant acte de comerţ; operaţiunea juridică, respectiv, actul încheiat între părţi, este una civilă, adică o vânzare-cumpărare a unui apartament, încheiată în condiţiile art. 1294 şi urm. C.civ.
În speţă, obiectul cererii introductive de instanţă l-a constituit rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare încheiat între două persoane fizice, pentru neexecutarea culpabilă de către una dintre părţile contractante a obligaţiilor contractuale ce-i reveneau, respectiv, a obligaţiei de transferare valabilă a dreptului de proprietate asupra imobilului vândut, şi de predare efectivă în deplina posesie, folosinţă, dispoziţie materială şi juridică a imobilului către cumpărător.
Recurentul a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare cu intimata în calitate de persoană fizică, fără să fi înserat în cuprinsul antecontractului vreo menţiune, sau vreo aluzie în sensul că înţelege să încheie acest antecontract în calitate de comerciant, de întreprinzător de construcţii, la încheierea antecontractului acesta acţionând în calitate de persoană fizică, promitent vânzător al unui apartament construit pe terenul proprietatea sa.
Rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare având ca obiect un apartament - act juridic civil -, în niciun caz nu-i va conferi litigiului natură comercială, rezoluţiunea rămânând să fie civilă şi să fie dispusă de către instanţa civilă, după o prealabilă constatare a îndeplinirii în cauză a prevederilor art. 1020-1021 C.civ.
Pe cale de consecinţă, Curtea urmează să respingă ca vădit nefondat motivul de recurs de ordine publică.
IV. În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate formulate prin memoriul de recurs depus la dosar în termenul legal de motivare a recursului, în condiţiile art. 302 alin. 1 şi 2 C.proc.civ., Curtea constată că acestea pot fi catalogate în două motive de recurs:
1. Un prim motiv de recurs de nelegalitate îl constituie cel întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., coroborat cu art. 977, art. 982 şi urm. C.civ., respectiv, greşita interpretare de către instanţa de apel a clauzelor contractului dedus judecăţii de către părţi.
2. Un al doilea motiv de recurs de nelegalitate este cel întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., concretizat în greşita apreciere a instanţei de apel a îndeplinirii în
speţă a condiţiilor de rezoluţiune a antecontractului dintre părţi, respectiv, în greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1020-1021 C.civ.
1. Antecontractul de vânzare-cumpărare sau promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare este un veritabil contract, în sensul art. 942, art. 943, art. 945, art. 947 C.civ.
Fiind un veritabil contract, acesta trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, prevăzute de art. 948 şi urm. C.civ., iar odată încheiat şi semnat de ambele părţi contractante, promitentul vânzător şi promitentul cumpărător, acesta trebuie respectat şi executat cu bună-credinţă, de către fiecare din părţile contractante, conform art. 969, art. 970 C.civ.
Art. 977 C.civ. prevede că interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, toate clauzele interpretându-se, conform art. 982 C.civ., unele prin altele, dându-se fiecăruia înţelesul ce rezultă din actul întreg şi doar atunci când este îndoială convenţia se interpretează, potrivit art. 983 C.civ., în favoarea celui ce se obligă.
În speţă, ne găsim în prezenţa unui veritabil antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect, conform paragrafului 2 din antecontract, „un apartament, constând din 1 cameră, 1 bucătărie, 1 baie, 1 balcon, având o suprafaţă desfăşurată de 37,94 mp., situat la etajul 2, precum şi cota de 2,53/100 parte din teren, înscris în CF nr. 1719N Cluj-Napoca, în suprafaţă totală de 500 mp.” (antecontract de vânzare-cumpărare legalizat sub nr. 6274/08.06.2007 - f. 8,9 dosar fond).
Prin urmare, obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, aşa cum acesta a fost expres şi precis determinat de părţile contractante, prin paragraful 2 al antecontractului de vânzare-cumpărare, l-a constituit un apartament, în componenţa bine determinată prin paragrafului 2 al antecontractului.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 977 şi 982 C.civ., întrucât a interpretat greşit paragraful 1 din antecontractul de vânzare-cumpărare, şi că în realitate obiectul antecontractului l-ar fi constituit cota de 4,11/100 parte din imobilul locuinţă familială, având în vedere cel puţin următoarele argumente:
Prin primul paragraf al antecontractului de vânzare-cumpărare s-au specificat următoarele: „subsemnatul vânzător (n.n. - adică recurentul din prezenta cauză) mă oblig să vând cumpărătoarei (n.n. - reclamanta intimată) un imobil-apartament în construcţie, respectiv cota de 4,11/100 parte din imobilul locuinţă familială, cu regim de înălţime, D+P+2E, neînscris în cartea funciară”.
Ceea ce s-a convenit a se vinde, respectiv, a se cumpăra, nu este nicidecum cota de 4,11/100 parte din locuinţa familială, aşa cum eronat doreşte recurentul să se aprecieze, ci un imobil-apartament, apartament care corespundea unei cote de 4,11/100 parte din întregul imobil.
Cu alte cuvinte, apartamentul ce făcea obiectul acestui antecontract de vânzare-cumpărare avea o suprafaţă care corespundea unei cote de 4,11/100 parte din întreaga suprafaţă a locuinţei familiale.
Că este aşa o dovedeşte indubitabil însuşi paragraful 2 al antecontractului de vânzare-cumpărare, în care părţile au precizat în mod clar şi neechivoc care anume este obiectul prezentului antecontract, respectiv, un apartament, constând din 1 cameră, 1 bucătărie, 1 baie, 1 balcon, având o suprafaţă desfăşurată de 37,94 mp., situat la etajul 2, precum şi cota de 2,53/100 parte din teren, înscris în CF nr. 1719N Cluj-Napoca, în suprafaţă totală de 500 mp.
Faţă de formularea clară şi precisă a clauzei din antecontract, respectiv a paragrafului nr. 2, prin care părţile au precizat expres care anume este obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, apare cu evidenţă că susţinerea recurentului, în sensul că s-ar fi vândut doar o cotă din locuinţa familială, este vădit nefondată.
Aşa cum pertinent a observat Tribunalul, dacă obiectul antecontractului l-ar fi constituit doar o cotă ideală din dreptul de proprietate asupra întregii locuinţe familiale, atunci, reclamanta ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra cotei ideale de 4,11/100 parte din fiecare din apartamentele existente în casa familială, ceea ce înseamnă că recurentul a complicat situaţia juridică a întregului imobil, întrucât, a vândut distinct fiecare din apartamentele rezultate din dezmembrarea locuinţei familiale în favoarea unor terţe persoane, iar apoi, a vândut a doua oară, de data aceasta în favoarea reclamantei, aceleaşi apartamente, respectiv, o cotă ideală din dreptul de proprietate asupra fiecăruia din acestea apartamente, în speţă fiind astfel incidentă, din cauza culpei exclusive a recurentului, instituţii vânzării lucrului altuia.
Clauza contractuală referitoare la precizarea obiectului antecontractului este limpede, clară, nelăsând loc nici unor interpretări sau îndoieli, situaţie în care nu se impunea a fi făcută în speţă aplicarea art. 977, art. 982 C.civ.
Nu se justifica legal nici aplicarea art. 983 C.civ., câtă vreme, nu există nicio îndoială cu privire la obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, astfel încât, neexistând nicio îndoială nu se impunea interpretarea convenţiei în favoarea debitorului obligaţiei de predare a apartamentului, respectiv, în favoarea recurentului.
Este irelevantă toată expunerea recurentului referitoare la asumarea obligaţiei de înscriere în CF a destinaţiei exacte a spaţiului, dezmembrarea locuinţei familiale într-un spaţiu distinct, modificarea destinaţiilor spaţiilor înscrise în CF, etc., câtă vreme, obligaţia asumată de recurent în antecontractul de vânzare-cumpărare a fost aceea de a vinde reclamantei intimate un apartament constând din 1 cameră, 1 bucătărie, 1 baie, 1 balcon, având o suprafaţă desfăşurată de 37,94 mp., situat la etajul 2, precum şi cota de 2,53/100 parte din teren, înscris în CF nr. 1719N Cluj-Napoca, în suprafaţă totală de 500 mp., respectiv, de a transfera în mod legal şi valabil în favoarea reclamantei dreptul de proprietate asupra respectivului apartament şi de a-i preda reclamantei în deplină posesie, folosinţă şi dispoziţie, juridică şi materială, exact apartamentul care a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, cu exact aceeaşi componenţă şi suprafaţă ca şi cele menţionate în antecontract, de asemenea manieră încât situaţia scriptică de carte funciară a apartamentului să reflecte întrutotul şi să corespundă perfect cu situaţia faptică a acestuia.
Este lipsită de eficienţă juridică susţinerea recurentului, conform căreia reclamanta şi-a asumat în cunoştinţă de cauză regimul juridic al construcţiei şi totodată, posibilitatea sau imposibilitatea ca imobilul cumpărat să fie descris cu destinaţia exactă în cartea funciară, întrucât autorizaţia de construire şi acordul unic făceau parte integrantă din antecontract, câtă vreme reclamanta, la momentul la care a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare avea reprezentarea juridică a cumpărării unui apartament, constând din 1 cameră, 1 bucătărie, 1 baie, 1 balcon, având o suprafaţă desfăşurată de 37,94 mp., situat la etajul 2, precum şi cota de 2,53/100 parte din teren, înscris în CF nr. 1719N Cluj-Napoca, în suprafaţă totală de 500 mp., şi câtă vreme, la acel moment nu avea de unde să ştie că în cartea funciară acest apartament va fi evidenţiat scriptic ca un spaţiu cu destinaţia de depozit, vestiare, etc.
Reaua-credinţă a recurentului, ca parte contractantă în acest antecontract de vânzare-cumpărare, respectiv, culpa în nerespectarea obligaţiilor contractuale ce-i incumbau în virtutea acestui antecontract, este pe deplin dovedită tocmai prin încheierea actului adiţional din 23.10.2007 (f. 10 dosar fond), a cărui necesitate de încheiere a fost determinată de vânzarea, de către recurent, a apartamentului de la etajul 2, ce făcuse obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanta, unei alte persoane.
Prin urmare, în niciun moment, cel puţin ulterior încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, recurentul nu era în măsură să-şi execute obligaţia contractuală
esenţială, aceea de a-i vinde prin act autentic reclamantei apartamentul ce făcuse obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare şi de a-i transfera valabil proprietatea asupra acestuia.
Prin actul adiţional s-a convenit de către părţi ca „în schimbul apartamentului de la etajul 2, contractat prin antecontractul 6274/08.06.2007”, reclamanta să primească „apartamentul de la parterul locuinţei familiale şi care prezintă aceleaşi caracteristici ca şi cel de la etajul 2”.
Prin acest act adiţional la antecontractul de vânzare-cumpărare părţile au convenit ca reclamanta să cumpere un apartament care să prezinte exact aceleaşi caracteristici ca şi cel de la etajul 2, şi care făcuse iniţial obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv, un apartament, constând din 1 cameră, 1 bucătărie, 1 baie, 1 balcon, având o suprafaţă desfăşurată de 37,94 mp., situat la etajul 2, precum şi cota de 2,53/100 parte din teren, înscris în CF nr. 1719N Cluj-Napoca, în suprafaţă totală de 500 mp.
Şi obiectul actului adiţional este clar şi precis determinat, adică un apartament, situat la parter, însă cu acelaşi caracteristici ca şi cel de la etajul 2.
Drept urmare, prin prisma considerentelor anterior expuse, Curtea urmează să înlăture ca nefondate toate susţinerile recurentului în sensul că instanţa a interpretat greşit contractul dedus judecăţii de către părţi.
2. Dat fiind obiectul clar şi precis determinat al antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv, date fiind obligaţiile contractuale bine stabilite ale părţilor contractante, se impune a se verifica dacă neexecutarea de către recurent a obligaţiilor contractuale ce-i reveneau era una esenţială sau, dimpotrivă, era una neesenţială.
Este bine ştiut faptul că principalele obligaţii ale vânzătorului sunt: transferarea proprietăţii lucrului vândut în favoarea cumpărătorului; predarea lucrului vândut în deplina posesie şi folosinţă a cumpărătorului.
Dacă sub aspect juridic efectul principal al vânzării este transferul dreptului de proprietate, operaţiune abstractă în sine, sub aspectul realităţii fizice efectul principal al vânzării este predarea materială a lucrului vândut pentru ca dobânditorul cumpărător să se poată bucura de posesia, folosinţa şi dispoziţia materială a bunului.
Nu poate fi pusă în sarcina reclamantei aşa zisa asumare a situaţiei construcţiei, câtă vreme singurul care şi-a sumat întreaga situaţie juridică şi faptică a imobilului este recurentul, întrucât, el este cel care, în pofida faptului că a avut autorizaţie de construire pentru o locuinţă familială, totuşi a dezmembrat această locuinţă în apartamente, transformând-o practic într-un bloc cu mai multe apartamente; el este cel care, deşi avea un antecontract de vânzare-cumpărare valabil încheiat cu reclamanta, a vândut apartamentul obiect al antecontractului unui terţ, oferindu-i reclamantei în schimb un spaţiu de la parterul imobilului, despre care ştia foarte bine că nu are caracteristicile apartamentului de la etajul 2 şi că nu este o locuinţă, ci un spaţiu de depozit, vestiare, etc.
Recurentul şi-a încălcat astfel obligaţia esenţială ce-i revenea, aceea de a preda lucrul vândut către reclamantă, adică de a-i preda acesteia efectiv în posesie şi folosinţă un apartament, constând din 1 cameră, 1 bucătărie, 1 baie, 1 balcon, având o suprafaţă desfăşurată de 37,94 mp. şi, totodată, obligaţia de a-i transfera acesteia valabil, prin carte funciară, dreptul de proprietate asupra apartamentului cu componenţa mai sus menţionată.
Este bine ştiut faptul că în regim de carte funciară drepturile reale, în conformitate cu prevederile art. 30 şi art. 20 din Legea nr. 7/1996, sunt valabil dobândite prin înscrierea lor în cartea funciară, ele prezumându-se că există în folosul unei persoane numai dacă sunt înscrise în cartea funciară.
Prin urmare, atâta timp cât apartamentul de la parter compus din 1 cameră, 1 bucătărie, 1 baie, 1 balcon, având o suprafaţă desfăşurată de 37,94 mp., nu există în regim de carte funciară, respectiv, nu este întabulat în nicio carte funciară - în cartea funciară
fiind înscris, conform CF nr. 181997 Cluj-Napoca, nr. cad, 19215-C1-U5, „un depozit materiale curăţenie, un grup sanitar femei, un vestiar femei, un grup sanitar bărbaţi, un vestiar bărbaţi şi un hol” (f. 14 dosar fond) -, este evident că nu există legal posibilitatea transferării dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, prin carte funciară, asupra apartamentului ce a constituit obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare.
Este evident astfel că recurentul nu-şi poate executa, din propria culpă, conform celor anterior expuse, principalele obligaţii contractuale pe care şi le-a asumat, respectiv, obligaţia de a transfera proprietatea apartamentului vândut şi de-i preda reclamantei în deplină posesie, folosinţă şi dispoziţie, materială şi juridică, apartamentul de la parter compus din 1 cameră, 1 bucătărie, 1 baie, 1 balcon, având o suprafaţă desfăşurată de 37,94 mp.
Este adevărat că potrivit art. 33 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, în cazul în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde, în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia, dar nu este mai puţin adevărat că pentru o atare finalitate ar fi necesară autorizaţia de construire şi certificatul de urbanism eliberate de Primăria municipiului Cluj-Napoca, în conformitate cu Legea nr. 50/1991, instituţie care, aşa cum rezultă din starea de fapt reţinută de prima instanţă, a învederat reclamantei prin adresa nr. 19643/432/09.03.2009 că „pe cale administrativă nu se poate aproba o aşa-zisă intrare în legalitate în scopul schimbării destinaţiei şi funcţiunilor acestui spaţiu” (f. 20 dosar fond).
Prin urmare, impedimentul apărut în executarea antecontractului de vânzare-cumpărare, generat din culpa exclusivă a recurentului, este unul insurmontabil, paralizând dobândirea de către reclamantă, în mod valabil şi legal, a dreptului de proprietate, respectiv a posesiei, folosinţei şi dispoziţiei materiale şi juridice, asupra apartamentului contractat.
Aşa fiind, Curtea constată că obligaţia contractuală pe care recurentul, din propria culpă, nu şi-o poate executa, este una esenţială şi determinantă la încheierea antecontractului.
Este bine cunoscut faptul că rezoluţiunea judiciară, fundamentată pe prevederile art. 1020-1021 C.civ., poate fi solicitată numai de partea care şi-a executat obligaţiile contractuale şi numai în situaţia în care cealaltă parte nu şi-a executat propriile obligaţii, din motive ce-i sunt exclusiv imputabile, debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere în condiţiile prevăzute de lege.
În speţă, aşa cum rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare legalizat sub nr. 6274/08.06.2007, reclamantei îi revenea obligaţia de a achita preţul vânzării, respectiv, suma de 36.500 Euro, din care, 28.000 s-a achitat la data semnării antecontractului, iar diferenţa de 8.500 Euro urma să se achite până la data de 31.01.2008, la cursul B.N.R. din ziua recepţiei imobilului.
Prin motivele de recurs recurentul a susţinut că până în prezent reclamanta a achitat doar 75% din preţul vânzării, adică, cu alte cuvinte, reclamanta nu poate cere rezoluţiunea convenţiei câtă vreme nu şi-a executat propria obligaţie contractuală, aceea de plată integrală a preţului.
Însă, Curtea constată că această susţinere a recurentului, conform căreia nu poate opera rezoluţiunea, întrucât nu numai el nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, ci şi reclamanta, este nefondată, având în vedere că prin notificarea de punere în întârziere nr. 699/21.10.2008, expediată pârâtului prin intermediului executorului judecătoresc Boloş Mircea, reclamanta a invocat practic excepţia de neexecutare a contractului, fundamentată pe împrejurarea că, deşi în repetate rânduri l-a contactat pe recurent să vadă care este stadiul de construcţie şi dacă aceasta este finalizată, respectiv să încheie toate formalităţi legale în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, recurentul a amânat-o fără vreo justificare de fiecare dată, situaţie în care, nefiind făcută
recepţia imobilului, nu este actuală obligaţia corelativă a reclamantei de plată a diferenţei de preţ de 8.500 Euro.
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc juridic de apărare aflat la dispoziţia uneia din părţile contractului sinalagmatic, pe care îl exercită una dintre părţi în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi fi executat propriile obligaţii.
Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare a contractului îl constituie principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiei părţilor în contractele sinalagmatice, ştiut fiind că, în astfel de contracte, obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan.
Aşa fiind, orice parte contractantă are dreptul să refuze executarea propriilor obligaţii atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea nu-şi execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract, acest refuz îmbrăcând forma excepţiei de neexecutare a contractului „exceptio non adimpleti contractus”.
Pe cale de consecinţă, faţă de invocarea de către reclamantă a excepţiei de neexecutare a contractului, recurentul nu este îndreptăţit să obţină, aşa cum nefondat susţine prin recurs, executarea obligaţiei corelative a pârâtei, de plată a restului de preţ.
Drept urmare, prin prisma consideraţiilor mai sus arătate, Curtea constată că în mod legal instanţa de apel a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 1020-1021 C.civ.
Împrejurarea că în luna august 2008, când reclamantei i-a fost predat spaţiul de la parterul imobilului, aceasta nu a avut niciun fel de obiecţiuni cu privire la acesta, ci din contra a început să execute lucrări de finisare a spaţiului dobândit, nu constituie un argument juridic pertinent în sprijinul ideii acreditate de către recurent, conform căreia în cauză nu se poate dispune rezoluţiunea antecontractului, întrucât el şi-a executat obligaţia de predare a apartamentului, şi aceasta pentru că, ceea ce s-a predat reclamantei nu corespundea cu ceea ce era înscris în cartea funciară, situaţie în care recurentul era în imposibilitatea de a-şi executa obligaţiile contractuale asumate, respectiv, de a-i transfera reclamantei, prin cartea funciară, în mod valabil şi legal dreptul de proprietate asupra obiectului antecontractului, apartamentul de la parter, compus din 1 cameră, 1 bucătărie, 1 baie, 1 balcon, având o suprafaţă desfăşurată de 37,94 mp., şi de a i-l preda efectiv în posesie şi folosinţă în această componenţă.
Recurentul a susţinut, chiar dacă extrem de lapidar, că hotărârea instanţei de apel este nemotivată sub aspectul reţinerii că recurentul nu şi-a executat o obligaţie esenţială, însă, prin prisma art. 304 pct. 7 C.proc.civ., Curtea constată că hotărârea instanţei de apel cuprinde explicit, chiar dacă nu foarte exhaustiv, motivele pe care se sprijină soluţia pronunţată.
Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse şi a prevederilor art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
| ← Drept de superficie. Constituire prin acordul părţilor | Acţiune în evacuare. Locuinţă ce a făcut obiectul unor... → |
|---|
