Acţiune în rectificarea înscrierii în cartea funciară. Imobile aparţinând cultelor religioase
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 105/R din data de 24.01.2013
Decretul Lege nr.126/1990 reglementează situația bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului Lege nr.358/1948, legiuitorul având în vedere acele bunuri la preluarea cărora procedura instituită de art. 2 din Decretul Lege nr.358/1948 a fost respectată, ceea ce însă nu este cazul în speță.
Prin urmare, imobilul în litigiu nu poate fi supus procedurilor reglementate prin legea specială, întrucât titlul cu care a fost preluat nu a fost unul conform dispozițiilor legale.
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 70 din 13.03.2012 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul nr. 8439/111/2006* s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta Parohia Ortodoxă "Sfântul Gheorghe"; Oradea împotriva sentinței civile nr. 5942 din 01.07.2011 a Judecătoriei Târgu-Mureș și s-a dispus obligarea apelantei la plata către intimata Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Oradea a sumei de 1946 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că problema competenței materiale a instanței de a soluționa acțiunea reclamantei a fost tranșată de către instanța supremă, nemaiputând fi adusă în discuție, respingând sub acest aspect motivele de apel referitoare la anularea sentinței atacate.
Pe fond, tribunalul a reținut că potrivit înscrisurilor depuse în dosarul cauzei, imobilul în litigiu a aparținut Bisericii Române Unite cu Roma, Greco Catolice, prin Seminarul Greco Catolic Oradea, iar apelanta a părăsit procedura formal democratică reglementată de Capitolul 5 din Decretul nr. 177/1948 și a ales, pentru înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului, procedura directă și mai simplă a "rectificării denumirii proprietarului de sub B+1";, ca și cum în cuprinsul cărții funciare s-ar fi înscris greșit această denumire. Față de această situație tribunalul a apreciat că soluția primei instanțe de constatare a nevalabilității trecerii imobilului în proprietatea apelantei este legală și temeinică.
S-a mai reținut că procedura în fața comisiei mixte, ca etapă prealabilă sesizării instanțelor a fost urmată, însă fără vreun rezultat concret, având loc mai multe întâlniri ale reprezentanților celor două culte, subliniind totodată că numărul actual al credincioșilor celor două culte în municipiul Oradea și numărul lăcașurilor de cult din zona respectivă nu au relevanță în cauză, proprietatea asupra imobilului neputând fi stabilită în funcție de acestea.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta Parohia Ortodoxă "Sfântul Gheorghe"; Oradea a formulat recurs, solicitând modificarea deciziei atacate, admiterea apelului și schimbarea sentinței pronunțată de Judecătoria Tg.-Mureș, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că prin efectul Legii nr. 177/1948 și al Decretului nr. 358/1948, cultul greco-catolic din România a fost desființat, iar averea acestuia a trecut în patrimoniul Statului Român, ori a Bisericii Ortodoxe Române, aceasta din urmă preluând averea parohiilor prin procedura prevăzută de art. 37-39 din Legea nr. 177/1948. Transcrierea dreptului de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe Române "Sfântul Gheorghe"; Oradea a fost consecința trecerii majorității membrilor cultului greco-catolic la cultul ortodox. Împrejurarea că Legea nr. 177/1948 și Decretul nr. 258/1948 au fost abrogate nu duce în mod automat la redobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă asupra lăcașului de cult, iar procedura reglementată de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, completat cu Legea nr. 182/2005 nu a fost respectată.
Recurenta a mai arătat că măsura abuzivă a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948 nu poate fi reparată printr-un alt abuz, nesocotind opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri.
S-a mai arătat că recurenta are 4000 de credincioși, în timp ce reclamanta a depus un tabel nominal cu 29 de credincioși greco-catolici arondați parohiei, care mai are o biserică la o distanță de 500 de metri în același cartier.
Recurenta a mai invocat inadmisibilitatea revendicării pe dreptul comun, în contextul în care există o reglementare specială, precum și împrejurarea că temeiul de drept a fost greșit invocat de reclamantă, iar instanța nu a pus în discuția părților această chestiune, impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei din această perspectivă.
S-a mai arătat că dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă asupra imobilului în discuție s-a făcut cu respectarea procedurii prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 358/1948, nefiind aplicabile dispozițiile art. 34 din Decretul - Lege nr. 115/1938.
În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 312 alin. 1-3 și 5, art. 314 și art. 316 din Codul de procedură civilă.
Intimata Episcopia Greco-Catolică Oradea a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului promovat de pârâtă și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. În acest sens, intimata a subliniat faptul că abuzul nu poate crea drept, motiv pentru care Decretul nr. 358/1948 și HCM nr. 1719/1948 nu pot constitui titlu valabil pentru transmiterea dreptului de proprietate.
Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivelor invocate, instanța de control judiciar a constatat că recursul promovat este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la motivul de nelegalitate vizând casarea și trimiterea cauzei pentru rejudecare, întrucât temeiul legal al acțiunii a fost greșit indicat, iar instanța nu a pus în discuția părților această împrejurare, Curtea a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată și temeiul legal al acțiunii au fost lămurite pe parcursul procesului, inclusiv prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care se arată faptul că acțiunea vizează rectificarea înscrierii în cartea funciară efectuată în favoarea pârâtei prin anularea înscrierii de sub B5, restabilirea situației anterioare de carte funciară, constatându-se că pârâta și-a intabulat fără un titlu valabil dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF 1800 Oradea nr. top. 537 de sub A+1, și predarea acestuia în deplină proprietate și posesie. Față de obiectul cererii de chemare în judecată și temeiul legal la acțiunii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit și competența materială de soluționare a cauzei. Decizia de casare este obligatorie, astfel încât toate aceste chestiuni nu mai pot fi puse în discuție, iar cu ocazia rejudecării cauzei pârâta a formulat apărări cu privire la toate aspectele invocate de reclamantă.
Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, instanța constată că imobilele înscrise în CF 1800 Oradea au cuprins, potrivit foii A, mai multe corpuri de avere înscrise sub nr. top 533, 534, 535, 536 și 537.
Prin încheierea nr. 3433 din 22 noiembrie 1949 și în baza adresei Ministerului Învățământului Public, precum și în temeiul dispozițiilor art. I și II din Decretul 176/1948 pentru trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional, imobilele înscrise sub nr. top 533-536 din CF 1800 au trecut în proprietatea statului, respectiv a Ministerului Învățământului Public, fiind transcrise în CF 13025 Oradea.
Imobilul în litigiu, ulterior acestei înscrieri, a rămas în CF 1800, reprezentând Biserica Școlii de Băieți Greco-Catolică în Oradea Olosig.
Prin încheierea 386 din 13 februarie 1956 s-a dispus, în temeiul Decretului 358/1948, rectificarea numelui proprietarului acestui imobil din "Seminarul greco-catolic Oradea"; în "Parohia Ortodoxă Română Olosig - Oradea";.
Potrivit dispozițiilor art. 34 din Decretul Lege nr.115/1938, rectificarea unei intabulări se va cere de orice persoană interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile.
În speță, cererea formulată de pârâtă și adresată Tribunalului Popular al Orașului Oradea a fost întemeiată pe dispozițiile Decretului 358/1948 și a avut ca obiect rectificarea numelui proprietarului.
Instanța este obligată să examineze valabilitatea titlului pârâtei prin raportare expresă la dispozițiile legale în vigoare la momentul înscrierii pârâtei ca proprietar tabular.
Curtea a constatat că instanțele au reținut în mod corect faptul că titlul în baza căruia s-a făcut rectificarea nu era valabil, având în vedere că obiectul actului normativ invocat era stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, iar potrivit art.2 din același act normativ, averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor, etc., cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat. Aliniatul 2 al aceluiași articol stipulează că o comisie interdepartamentală va hotărî asupra destinației acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei componente.
Așa cum rezultă din documentele aflate la dosarul cauzei, în principal cererea de rectificare și înscrierile de carte funciară (filele12-15 în dosarul Tribunalui Bihor), procedura instituită de legea în vigoare la acea dată nu a fost respectată.
Conform celor reținute anterior, potrivit înscrierilor din CF 1800 Oradea, imobilul a figurat descris sub A+5 alături de alte imobile (A+1-4) față de care a fost respectată întocmai procedura instituită de lege, în sensul în care acestea au fost înscrise în favoarea Statului Român și în folosința Ministerului Învățământului Public.
Cu alte cuvinte, pârâta nu se poate prevala de existența vreunui titlu valabil emis de comisia interdepartamentală, comisie care putea să atribuie astfel de bunuri Bisericii Ortodoxe Române.
Procedurile instituite de lege ulterior anului 1990 puteau și trebuiau să fie respectate în situația în care titlul pârâtei era unul valabil, emanând ca urmare a respectării dispozițiilor legale ale acelor ani.
Decretul Lege nr.126/1990 reglementează situația bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului Lege nr.358/1948, legiuitorul având în vedere acele bunuri la preluarea cărora procedura instituită de art. 2 din Decretul Lege nr.358/1948 a fost respectată, ceea ce însă nu este cazul în speță.
Prin urmare, imobilul în litigiu nu poate fi supus procedurilor reglementate prin legea specială, întrucât titlul cu care a fost preluat nu a fost unul conform dispozițiilor legale, urmând a înlătura argumentele recurentei sub acest aspect.
Articolul 3 al Legii nr.126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005 nu modifică situația imobilului în litigiu, respectiv imobilul preluat de Biserica Ortodoxă Română, întrucât, așa cum am arătat, potrivit dispozițiilor Decretului nr. 358/1948 bunurile mobile și imobile aparținând cultului greco-catolic trebuiau preluate de Statul Român, iar comisia interdepartamentală era singura autoritate care putea să atribuie astfel de bunuri pârâtei, iar aceasta să le preia, cum s-a întâmplat cu imobilele înscrise în același CF sub nr. de ordine A+1-4.
Nu pot fi primite nici argumentele recurentei referitoare la numărul actual al credincioșilor celor două culte religioase în Oradea, ori referitoare la numărul lăcașurilor de cult din cartierul respectiv , aceste aspecte neavând relevanță juridică față de obiectul acțiunii. Nici referirile recurentei la dispozițiile art. 37-39 din Legea nr. 177/1948 nu pot constitui argumente temeinice pentru a justifica legalitatea rectificării cărții funciare operate în anul 1956, cu atât mai mult cu cât, astfel cum am arătat anterior, rectificarea înscrierii în cartea funciară s-a făcut în baza Decretului nr. 358/1948.
Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că în cauză nu este incident niciun motiv de nelegalitate prev. de art. 304 din Codul de procedură civilă, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 din codul de procedură civilă a respins ca nefondat recursul promovat de pârâta Parohia Ortodoxă "Sfântul Gheorghe"; Oradea împotriva deciziei civile nr. 70 din 13.03.2012, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. 8439/111/2006*.
Fiind în culpă procesuală, recurenta fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta intimată, în cuantum total de 1948 lei, reprezentând 1500 lei onorariu avocațial, conform chitanței nr. 64/2012 (fila 50) și 448 lei cheltuieli de deplasare, conform bonurilor fiscale aflate în copie la fila 50.
| ← Prescripţia dreptului material la acţiune. Jurisprudență... | Legea nr. 221/2009. Art. 5 lit. b – sferă de reglementare → |
|---|
