Recurs. Art. 304 ind.1 . Limite . Jurisprudență Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 144/R din data de 05.02.2013
În calea de atac exercitată de mandatarul celor doi intervenienți nu sunt aduse critici referitoare la argumentele avute în vedere de instanța de fond la respingerea cererii de intervenție. Recursul trebuia să aibă în vedere tocmai aceste argumente aduse de instanța de fond privind nelegalitatea demersului judiciar și nu în ceea ce privește netemeinicia, aspect care, de altfel, nu a fost analizat de Tribunalul Harghita.
Este adevărat că, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, în situația în care hotărârea instanței de fond nu este supusă apelului, criticile de nelegalitate nu se limitează la motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 Cod procedură civilă, insă aceste critici trebuie să aibă în vedere raționamentele pe care instanța de fond și-a întemeiat hotărârea.
Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2011, reclamanții B. I. A., L. I. A., V. M. K., L. A., L. L. C. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate caracterul politic și abuziv al măsurilor de dislocare și de stabilire a domiciliului obligatoriu, măsuri adoptate pentru perioada 02.03.1949 - 29.09.1956; obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în sumă de 55.696,83 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate; de asemenea, s-au solicitat despăgubiri reprezentând contravaloarea a jumătate din valoarea gater-ului din comuna Joseni, jumătate din moara de făină din aceeași localitate și jumătate din valoarea gater-ului din localitatea Toplița, str. Secu; reclamanții au solicitat obligarea pârâtului și la plata unor despăgubiri pentru daunele morale, despăgubiri în valoare de 5.000 euro pentru fiecare reclamant.
În motivarea acțiunii s-au arătat următoarele:
În anul 1949, autorii reclamanților au fost declarați exploatatori, li s-a confiscat întreaga avere mobilă și imobilă și le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Odorheiu Secuiesc.
Despăgubirile morale au fost solicitate avându-se în vedere faptul că măsurile administrative adoptate de Statul Român au avut consecințe negative atât asupra autorilor reclamanților cât și asupra reclamanților însuși, care au fost umiliți și obligați să locuiască în condiții mizere.
Despăgubirile pentru daune materiale au fost solicitate deoarece, odată cu stabilirea domiciliului obligatoriu, s-a confiscat și întreaga avere mobilă și imobilă, bunurile fiind inventariate și consemnate într-un proces-verbal întocmit în anul 1949.
În drept au fost invocate prevederile art. 3, 5 din Legea nr. 221/2009 și ale art. 998 și 999 Cod civil.
La data de 16.01.2012, reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată solicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative adoptate în anul 1949 de către stat împotriva reclamanților și autorilor lor, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru daune materiale reprezentând contravaloarea a 26,158 kg. aur fin, echivalentul bunurilor mobile confiscate și consemnate în procesul-verbal din data de 6.06.1949.
La data de 09.11.2011, mandatarul L. I. a formulat o cerere de intervenție în numele lui L. E. junior și L. E. senior, cerere care a fost respinsă pe motivul că este nulă.
Tribunalul Harghita, prin sentința civilă nr. 2791 din 27.06.2012, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de strămutare și de stabilire a domiciliului obligatoriu pentru familia reclamanților, a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 4.847.967 lei cu titlu de despăgubiri, precum și suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Cererea de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost respinsă.
În motivarea hotărârii, Tribunalul a reținut următoarele:
Conform Adeverinței nr. B-1948 din 30.11.1993 a Ministerului Justiției - Direcția Instanțelor Militare, rezultă că familia reclamanților a fost dislocată din comuna Joseni, la data de 2 martie 1949, în baza Decretului nr. 83/1949, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în orașul Odorhei, județul Harghita.
După dislocare, bunurile aparținând familiei L. I.-M. au fost inventariate și confiscate, întocmindu-se procese-verbale în acest sens, în care au fost și evaluate. Este vorba de Tabelul inventar anexele V, VI a, b, VII a, b și VIII și Procesul-verbal inventar de completare. Valoarea bunurilor a fost stabilită la vremea respectivă la 2.834.287 lei.
Reclamanții sunt moștenitorii defunctului L. I.-M., capul familiei expropriate, conform Certificatului de calitate de moștenitor nr. 84, emis la 15 octombrie 2001 de Notarul public M. J. din municipiul Odorheiu-Secuiesc, județul Harghita.
Decretul nr. 83/1949 a avut ca obiect exproprierea exploatărilor agricole moșierești. Drept urmare, măsura de dislocarea familiei reclamanților și de stabilirea domiciliului obligatoriu a fost luată în considerarea averii și apartenenței sociale a acestora, fiind, din acest motiv, una cu caracter politic în sensul art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate ca efect al măsurii administrative.
Reclamanții au solicitat ca despăgubirea să fie stabilită în funcție de prețul aurului, solicitare justă și rezonabilă, având în vedere practica folosirii aurului ca etalon valoric. Din Monitorul Oficial din 28 februarie 1949, rezultă că prețul unui kilogram de aur fin era de 108.350 lei, ceea ce înseamnă că bunurile confiscate reprezentau 26,158 kg de aur fin, care, în prezent, valorează 4.847.967 lei, potrivit cotației afișate de B.N.R.
Capătul de cerere în despăgubiri morale nu poate fi admis, deoarece, prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, care prevedeau posibilitatea acordării unor astfel de despăgubiri.
Ulterior, prin Decizia nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, s-a stabilit că "urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial";.
Cum reclamanții nu se încadrează în ipoteza din decizia Înaltei Curți, care ar permite acordarea de despăgubiri morale, capătul de cerere având acest obiect este neîntemeiat.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat recurs intervenienții, prin L. I., precum și Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita.
Intervenienții au solicitat ca, prin recurs, să fie admisă cererea lor de intervenție în interes propriu arătând faptul că L. E. senior este fiul lui L. S. și L. A. și frate cu reclamanții. Având această calitate sunt îndreptățiți să formuleze, în temeiul art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009, cererea prin care să se constate caracterul politic al măsurii suferite de autorii intervenienților și ai reclamanților și să beneficieze de măsuri reparatorii.
De altfel, tatăl intervenientului, L. S. junior, a avut o gospodărie separată de cea a lui L. S. senior, decedat în 1947, existând două dosare separate în care au fost inventariate bunurile confiscate. Autorul intervenienților, L.S. junior, moștenește după tatăl său, L. S. senior, cota de ½ parte din moștenire, conform certificatului de moștenitor.
La rândul său, pârâtul, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele:
Prin hotărârea atacată, Tribunalul Harghita a constatat caracterul politic al măsurilor administrative luate de Statul Român în martie 1949 și a stabilit în sarcina pârâtului obligația de a plăti despăgubiri în valoare de 4.847.967 lei.
Art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, așa cum a fost interpretat prin decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, reglementează acordarea unor despăgubiri materiale doar pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții.
În speță, reclamanții au solicitat acordarea unor despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate de Statul Român, măsură care nu este recunoscută prin Legea nr. 221/2009.
De altfel, acordarea unor despăgubiri pentru daune materiale este condiționată și de inexistența unor măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001. Deși decizia invocată în motivele de recurs nu a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, totuși, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Reclamanții au formulat întâmpinare la cele două recursuri solicitând respingerea acestora ca nefondate.
În motivarea întâmpinării s-a arătat că instanța de fond a identificat bunurile care au fost confiscate în anul 1949, a stabilit valoarea lor din procesul-verbal de inventariere și prin raportare la valoarea aurului din 1949, a fost cuantificată despăgubirea cuvenită pentru daune materiale.
Argumentele formulate de pârât în recurs sunt nefondate în condițiile în care art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nu prevede obligația sau condiția dovedirii solicitării acestor bunuri în baza Legii nr. 10/2001. Articolul sus menționat din Legea nr. 221/2009 prevede doar faptul că despăgubirile se acordă pentru echivalentul bunurilor confiscate, indiferent de natura lor. Cum, în cauză, s-a făcut dovada confiscării bunurilor mobile, despăgubirile sunt întemeiate.
La rândul său, pârâtul a formulat întâmpinare la recursul intervenienților, apreciind că această cerere de intervenție este oportună pentru a se realiza astfel o soluționare a litigiului în contradictoriu cu toți potențialii reclamanți identificați.
Verificând hotărârea atacată, Curtea a constatat următoarele:
1. Recursul intervenienților
Instanța de fond investită cu cererea de intervenție formulată în numele mandatarilor L. E. senior și L. E. junior, a respins-o prin încheierea de ședință din data de 18 ianuarie 2012, constatând că ea nu îndeplinește condițiile formale prevăzute de lege.
Tribunalul Harghita a constatat că mandatarul celor doi intervenienți, L. I., nu s-a conformat cerințelor impuse de instanță, respectiv nu a arătat obiectul cererii de intervenție, nu a indicat intervenientul, de aceea a apreciat că cererea este nulă.
În calea de atac exercitată de mandatarul celor doi intervenienți nu sunt aduse critici referitoare la argumentele avute în vedere de instanța de fond la respingerea cererii de intervenție. Mandatarul s-a limitat să arate că, în conformitate cu dispozițiile legale, L. E. senior și L. E. junior sunt îndreptățiți să beneficieze de aceleași dispoziții legale ca și reclamanții.
În limita criticilor de nelegalitate invocate, Curtea a constatat că acest recurs nu este fondat pentru că instanța de fond nu a ajuns să analizeze temeinicia cererii de intervenție, deoarece a constatat că nu au fost respectate normele de procedură la sesizarea instanței cu o cerere de intervenție. Recursul trebuia să aibă în vedere tocmai aceste argumente aduse de instanța de fond privind nelegalitatea demersului judiciar și nu în ceea ce privește netemeinicia, aspect care, de altfel, nu a fost analizat de Tribunalul Harghita.
Este adevărat că, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, în situația în care hotărârea instanței de fond nu este supusă apelului, criticile de nelegalitate nu se limitează la motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 Cod procedură civilă, insă instanța reamintește că aceste critici trebuie să aibă în vedere raționamentele pe care instanța de fond și-a întemeiat hotărârea.
2. Recursul pârâtului.
Instanța de fond a admis petitul doi din cererea de chemare în judecată, așa cum a fost ea modificată, și a stabilit în sarcina statului, adică a pârâtului, obligația de plată a sumei de 4.847.967 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale. S-a reținut că această sumă este contravaloarea bunurilor mobile confiscate.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic este îndreptățită din partea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al unor măsuri administrative, dacă aceste bunuri nu i-au fost restituite ori dacă nu s-au obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005.
Interpretarea sistematică a acestei dispoziții legale arată că pentru a beneficia de despăgubiri pentru bunurile confiscate sunt prevăzute două condiții: aceste bunuri să fie confiscate printr-o hotărâre de condamnare ori ca efect al unor măsuri administrative cu caracter politic și, cea de a doua condiție, ca solicitantul să nu fi beneficiat de măsuri reparatorii.
În ceea ce privește prima condiție, părțile nu au contestat îndeplinirea ei, la dosar fiind depuse procesele-verbale care au stat la baza identificării de către instanța de fond a valorii bunurilor confiscate.
În ceea ce privește a doua condiție, Curtea apreciază că legiuitorul a dorit să instituie prin Legea nr. 221/2009 o măsură alternativă mai facilă celor care și-au pierdut bunurile imobile în urma unei măsuri sau condamnări cu caracter politic. Această nouă dispoziție în materia restituirii bunurilor preluate de Statul Român își găsește justificarea tocmai în procedura complicată, de lungă durată, reglementată de Legea nr. 10/2001, asigurând astfel celei mai defavorizate categorii de expropriați un mijloc facil.
În practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 2187/23.03.2011) s-a stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, despăgubirile pot fi acordate doar pentru bunurile imobile confiscate. De altfel, în întreaga legislație de până acum Statul Român a optat să acorde doar pentru bunuri imobile măsuri reparatorii.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul formulat de intervenienții L. E. senior și L. E. junior ca nefondat și să admită recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, cu consecința modificării hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de acordare a despăgubirilor pentru daune materiale și morale.
| ← Suspendarea contractului individual de muncă în cazul în... | Furtul săvârşit prin escaladare, violare de domiciliu.... → |
|---|
